Etichete

, , , ,

Daniel Moșoiu: La Serile Radio Cluj, urmează dialogul telefonic sub genericul “Scriitori în pandemie”. Cum v-am anunțat, invitatul nostru de astăzi este scriitorul Laszlo Alexandru, critic și istoric literar, eseist, traducător, polemist, profesor la Colegiul “G. Barițiu” din Cluj. Bună seara, domnule Laszlo Alexandru!

L.A.: Bună seara, domnule Moșoiu. Mă bucur să vă aud.

D.M.: Eu mă bucur că ați revenit la Serile Radio Cluj. Ultima dată, dacă țin bine minte, vorbeam tot prin telefon despre Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul”. Vorbeam așa, pe scurt, cartea tocmai apăruse și ne propusesem o ediție aici, în studio, prin care să dezbatem volumul dumneavoastră pe larg.

L.A.: Pandemia a fost mai puternică decît noi.

D.M.: Exact. Așa încît, iată, purtăm acest dialog telefonic. Apropo, vorba cîntecului: “Ceva se întîmplă cu noi”. Așa că vreau să vă întreb: ce se întîmplă cu noi, domnule Laszlo Alexandru?

L.A.: Ne frecăm la ochi să ne trezim, să ne dăm seama ce se întîmplă cu noi, într-adevăr. E o schimbare radicală a tot ceea ce știam noi pînă acum. Nu se mai poate arunca nici replica aceea: “Pe vremea mea, voi, ăștia tinerii…”, fiindcă la fel de nepreveniți și necunoscători sînt și tinerii, și bătrînii – cu pandemia, fiindcă la asta ne referim. Mă tem că ține mult mai mult decît am fi bănuit, la început, și decît am fi sperat, după aceea. Nici nu e bine să fii pesimist din cale afară. Dar, văzînd cum evoluează lucrurile, eu deja tind să cred că e o nouă paradigmă. Un nou stil de viață, care, încet-încet, va trebui acceptat, pentru că, dacă nu, dă cu noi de pămînt. Știu că ne-a fost foarte plăcut, atunci cînd am făcut cotitura, după comunism, către democrație. În decembrie ’89, fie că vrea lumea s-o accepte, fie că nu, a fost o schimbare de paradigmă, radicală. De unde stăteam închiși în casă, se lua curentul, răbdam de frig, răbdam de foame, brusc s-au răsturnat orizonturile și chiar eram încurajați să ieșim, să stabilim contacte unii cu alții, să colaborăm. Cuvîntul de ordine era că de unul singur nu răzbești, trebuie să îți găsești echipe de lucru, să construiești împreună cu alții. Dacă nu altceva, ne uităm la înfățișarea orașelor, care au luat o alură occidentală peste tot, dar mai ales prin centru. Erau copaci, era natură, a fost ras tot și s-a pietruit, din aceleași motive de strategie urbană, de coagulare a unei atmosfere de descoperire a specificului local, de închegare a unor comunități. Lumea trebuie să se adune la concerte, la filme și e nevoie de spațiu pentru așa ceva. Era chiar stilul occidental de abordare, de socializare intensă la nivel local, pentru constituirea unor grupuri care, împreună, sînt mai puternice decît niște individualități. Totul era logic, totul era făcut cu cap.

D.M.: Uite că pandemia țintește exact aici.

L.A.: Iar acum, tocmai ceea s-a construit în ultimii treizeci de ani, coagularea grupărilor și a forțelor, colaborarea între indivizi, spiritul civic local, exact acolo se lovește, pentru că partea de socializare este atacată: fundamentul stilului nostru de acțiune din ultimele decenii. Va trebui să reînvățăm să lucrăm pe cont propriu, să gîndim singuri. Firește, sîntem legați cu tehnologia, ne consultăm, ne coordonăm, dar va fi o altă paradigmă. Eu așa o văd. Se vor schimba lucrurile din nou. Nu va mai fi comunism, e clar, nu vor mai fi frig, frică, teroare, spaimă politică, dar nu va mai fi nici ce-a fost acum un an de zile, pe vremea asta. Va apărea altceva și vom căuta s-o pricepem împreună.

D.M.: Da! Ce era cu un an în urmă: o altă viață! Îmi aduc bine aminte. Dar vom reveni la acest subiect, spre finalul dialogului nostru. Deocamdată să le spun ascultătorilor noștri că, dacă doresc, pot intra în legătură telefonică directă cu dumneavoastră, vă pot adresa întrebări, pot face comentarii la numărul de telefon ….  Mergem mai departe și vă rog să vă referiți la statutul dumneavoastră de profesor. Ce s-a schimbat? Sînteți în fața unui calculator acum, în fața unui laptop, și nu în fața clasei, a elevilor.

L.A.: Clar. E iarăși altceva. Au dreptate colegii mei să se plîngă, profesorii din toată țara, îi văd pe Facebook și prin ziare, că e greu, că nu sînt și nu sîntem pregătiți pentru așa ceva, că nu s-au făcut cursuri speciale de training IT etc. Sigur, toate acestea sînt adevărate, dar cine să le facă? Cine s-ar fi gîndit că lucrurile vor merge pe panta asta? Eu cred că fiecare are obligația să deschidă ochii și să vadă cu ce poate contribui la situația care există, s-o amelioreze. Să-și amenajeze în jurul său contextul, inclusiv profesional. E limpede că activitatea noastră la catedră cunoaște modificări esențiale. Inclusiv în ceea ce eram obișnuiți de ani de zile să facem, să predăm, stilul de lucru, cerințele, pretențiile noastre. Să vă dau un exemplu. Cînd predam gramatică, mergeam pe varianta clasică, prin învățarea de tip circular. Explicam lecția nouă, făceam niște exerciții și, după care, dădeam o lucrare de control. Intram la clasă și toată lumea primea aceeași lucrare. Le comunicam subiectul și îi supravegheam să nu copieze, fiecare pe cont propriu să scrie ceea ce știe, ce-a reținut, ce-a învățat. Așa ceva nu mai e posibil astăzi. Dacă le dau o lucrare identică de gramatică, s-o facă fiecare acasă pe computer, voi avea 30 de lucrări de nota 10. E destul s-o facă unul, premiantul, trimite un mail la toată lumea… Bine, asta e o variantă cînd punem răul în față. Copiii sînt și de bună credință, nu trebuie suspectați zadarnic, de multe ori. Dar nu mă mai pot baza pe stilul ăsta de lucru, să dau un subiect cu rezolvare identică, în mod simultan, în locații diferite! Auzeam acum niște propuneri, foarte bine venite, să se elimine tezele. Păi tezele sînt exact pe genul ăsta tradițional de abordare. Cum trebuie un profesor să reacționeze? Pe tipul de temă creativă. Eu, dacă predau limbă-literatură, o să le dau o compunere. Același subiect, pe care să-l dezvolte, firește, în limba străină: “Familia mea”, sau “O carte citită”, sau “Filmul preferat”. Scriu toți aceeași temă, dar fiecare o tratează altfel. Cu propriile sale competențe lingvistice. Iar atunci notele vor fi diversificate. Nu va mai interveni partea de copiat și influență reciprocă.

D.M.: Deci trebuie găsite metode noi de evaluare, de verificare.

L.A.: Sigur că da. Se tot vorbea de “abordări creative” în predare. Că trebuie pus accentul nu pe memoria mecanică a elevului, ci pe partea de elaborare originală. Acum avem această posibilitate. Sau sîntem chiar obligați, fiindcă nu prea mai avem alternative. Trebuie să-i lăsăm să-și dezvolte ceea ce au de spus, iar noi să-i coordonăm, cu prudență. Dar e clar că trebuie să ne schimbăm stilul de lucru și pretențiile.

D.M.: În tot răul o să existe și un bine, dacă se va ajunge aici, la modul în care sînt evaluați elevii, pe partea creativă. Cum predați dumneavoastră limba italiană?

L.A.: Eu predau atît limbă, cît și literatură, în funcție de nivelul elevilor. La clasele mai mici încep numai cu gramatica, iar pe măsură ce ei deprind corect italiana, trecem la studiul literaturii, într-o abordare cronologică, de la clasa a zecea, a unsprezecea încolo. Cum predau gramatica? Păi am nevoie de tablă! Clar. De cele mai multe ori scriu pe tablă, fiindcă nu poți să predai numai din auzite o limbă străină. Trebuie să le atragi atenția vizuală asupra ortografiei și a tuturor celorlalte elemente specifice. Și atunci efectiv îmi deschid o foaie albă, un document, pe care-l partajez pe ecran, și aia e tabla. O văd toți. Iar eu scriu la computer ceea ce am de comunicat. Conjugările verbale, felul în care se schimbă terminațiile după persoană, le scriu cu litere mari indiciile, mărcile specifice pentru fiecare timp verbal, de la indicativ, de exemplu. Se pot scoate în evidență anumite aspecte, prin culorile pe care le am în soft-ul computerului. Ei le văd limpede, parcă ar fi scrise pe tablă, în clasă. Și fie își copiază totul, de mînă, în caiete, pe măsură ce le scriu, fie pur și simplu îi fac o poză ecranului, cu telefonul, sau își fac la sfîrșit un print screen și nu se mai chinuie să scrie de mînă. Dar eu le scriu, să aibă totul la dispoziție, în ordinea succesivă a explicațiilor și a evoluției materiei. Ăsta e un exemplu. Chiar mîine voi preda pronumele personal, la clasa a noua. Și așa se va desfășura ora. Deși eu sînt la distanță, iar ei sînt de asemeni departe, încerc să fac de parcă am fi toți împreună, în aceeași clasă. Fiindcă nu există alternative.

D.M.: Trebuie să ne adaptăm, profesorii să țină pasul cu tehnologia care ne ajută, vine după noi. Asta este. Trebuie găsite noi metode. Problematic este pentru cei care nu stăpînesc foarte bine tehnologia, dar vor avea oricînd în familie un membru mai tînăr, care să-i ajute.

L.A.: Credeți-mă că, pînă în luna martie, eu nu știam ce-i aia Zoom.

D.M.: Păi nici eu.

L.A.: Sincer. Am deschis programul și am urmat instrucțiunile. I-am întrebat pe elevi: cum să fac pentru a realiza cutare lucru? Și ei îmi ziceau: vedeți că e butonul respectiv. Faceți așa! Am preluat de la ei. Și ce-am învățat în martie, cu Zoom, acum adaptez în toamnă și la Google Classroom. Tot de la zero am pornit și acolo, dar în două ședințe totul devine foarte clar. Aceste programe sînt făcute să te ajute, nu să te încurce. Și, cu puțină bunăvoință, dacă există o convergență de interese, adică vrei să faci, te descurci. Dacă nu vrei, zici: “dooom’le, e complicat, hai, lasă-mă, că nu mă plătește statul să predau pe Zoom”. Dacă vrei să tîrșîi picioarele, ca la armată, cînd ăia te fugăreau și tu ziceai că te doare genunchiul, sigur, se poate. Dar dacă vrei să faci treabă, dacă interesul e “cum să mă descurc? hai, că e o situație extraordinară! nu sînt eu buricul universului! sînt la dispoziția elevilor, aici, ca să-i ajut, a copiilor, și nu-i pot lăsa așa, de izbeliște!”, dacă ai într-adevăr o sămînță de conștiință profesională, atunci învîrți ochii roată și îți sufleci mînecile.

D.M.: Sigur că da. Nu e ca și cum ai fi în sala de cursuri, în fața elevilor, dar există aceste soluții, din fericire, în care materia poate fi predată, astfel încît elevii să nu sufere, mai ales cei care au, la sfîrșitul anului școlar, examene. Domnule Laszlo Alexandru, ne întoarcem la literatură, da? Sau ajungem la literatură. Cartea dumneavoastră, despre care am amintit deja, Cum se inventează un huligan? Mihail Sebastian, ziarist la “Cuvîntul” a avut ecouri foarte bune. Am citit o mulțime de cronici și cartea continuă să stîrnească interes. Haideți s-o readucem în actualitate și la radio.

L.A.: Și eu m-am bucurat să constat că, de pildă, am avut vreo 12 cronici și comentarii, chiar în reviste de talie, cum sînt la București România literară, Observator cultural, la Timișoara în Orizont, la Baia Mare, un reportaj și o emisiune-interviu la TVR Cluj etc. Toate reacțiile au fost favorabile, nu s-a auzit nici o rezervă. Eu de peste 25 de ani mă învîrt în mediul literar, cunosc grupulețele și simpatiile, așa că pentru mine partea de picanterie, care m-a făcut să mustăcesc, a fost să constat că oameni, despre care știam că nu se înghit neapărat între ei, se exprimau pozitiv despre cartea mea, ba chiar favorabil. Deși erau din grupulețe diferite, dacă ar fi funcționat pînă la capăt politica de “gașcă”, unde mă lăuda unul, trebuia să mă înjure celălalt. Dar nu, întîmplător m-au lăudat cu toții, fiecare cu alte aspecte. Eu nu pot decît să fiu mulțumit, în contextul ăsta. Am primit de asemeni, și mă bucur s-o amintesc, Premiul “Clujul cultural” pentru eseul anului 2019. Aici a fost o interesantă și inedită ceremonie tot pe Zoom. Dacă sîntem în epoca internetului, am luat și premiu pe internet!

D.M.: Da, știu foarte bine. Întîmplarea face că am recitit de curînd Jurnalul lui Mihail Sebastian, de data aceasta cu creionul în mînă. Subliniind anumite pasaje, mi s-a părut mult mai interesant decît la prima lectură. Sigur, atunci l-am citit așa, mîncînd paginile efectiv. Acum, cu oarecare distanțare și cu o mai mare înțelegere. Ce-ar trebui să pricepem din ce-a fost fost prozatorul, dramaturgul Sebastian și cum îl vedeți, cum l-ați prezentat dumneavoastră?

L.A.: Mihail Sebastian a avut atunci, în momentele acelea de agitație extremă interbelică, ghinionul unei apartenențe etnice foarte fragile, vulnerabile. El, ca scriitor de origine evreiască, în contextul antisemitismului dezlănțuit, care prefigura Holocaustul, a avut foarte multe servituți și umilințe de suportat. Partea tragică a situației lui rezulta din întîlnirea, din ciocnirea contextului istoric frămîntat, extrem, în care evolua și luciditatea lui formidabilă, inteligența sclipitoare, sensibilitatea uimitoare. Era un om care percepea cu foarte mare claritate contextele în care se mișcă și, de aici, valoarea cu totul ieșită din comun a Jurnalului său, a portretelor pe care le include acolo. El face analize “la firul ierbii”, cum este specific unui jurnal. Într-o notație cotidiană n-ai o perspectivă de ansamblu, să pui concluzii: nu ești istoric. Tu ești actor, ești cel care scrie despre desfășurarea lucrurilor. Dar așa văzîndu-le, în timp ce se desfășurau, a reușit să pună niște etichete și amprente de foarte mare precizie, asupra celor care se învîrteau în jurul său. Și, ceea ce încercam eu să subliniez, cînd am avut lansarea de carte la Uniunea Scriitorilor, aici, la Cluj, este un scriitor de foarte mare demnitate Mihail Sebastian! În primul rînd, de extraordinară bună credință, dar în aceeași măsură de foarte mare demnitate. Unii oameni s-au purtat mizerabil cu el, dar nu sînt jigniți sau insultați, nici în jurnalul și nici în publicistica lui. Își marchează apăsat disocierile de idei, firește, dar Sebastian este un om delicat și nu jignește. El descrie. Sigur că descrierile lui pot fi incomode, pot fi enervante: cum a putut să spună una ca asta?! Dar, dacă stăm un pic să ne gîndim și examinăm argumentele pe care se bazează, constatăm că el e, de fapt, extrem de delicat și nu-i insultă pe cei pe care-i descrie.

D.M.: Așa este. Cunosc scriitori care se întreabă: păi cum a suferit Mihail Sebastian, cîtă vreme în 1938 își permitea o garsonieră în buricul Bucureștiului, pe Calea Victoriei?! 

L.A.: Era închiriată.

D.M.: Era închiriată, dar se presupune că…

L.A.: El lucra ca avocat și lucra ca ziarist. Era angajat la Revista Fundațiilor Regale. Mai era și scriitor, scotea cărți, romane, mai publica și piese de teatru. Cu patru joburi, cred că o garsonieră și-ar permite oricine să închirieze.

D.M.: În contextul în care nu era persecutat, ca evreu…

L.A.: Dar după aceea i s-a suspendat chiria garsonierei și i s-a confiscat radioul și i s-au confiscat schiurile…

D.M.: Nu aveau voie să aibă în casă un radio. Trebuiau să le predea.

L.A.: Așa este. Era periculos. Puteau să asculte chiar și muzică.

D.M.: De la Revista Fundațiilor Regale a fost dat afară. S-a mutat să stea cu familia, cu mama lui. Un destin foarte trist și scriitorul s-a stins, din păcate, atît de tînăr din viață. Dincolo de această carte, trebuie să vorbim de o altă obsesie a dumneavoastră, nu numai de Mihail Sebastian, ci și de Dante.

L.A.: Da. Sînt obsesii concurente.

(va urma)