Etichete

, , ,

Mă bucur să fiu la Universitatea de Arte din Tîrgu Mureș și îi mulțumesc domnului rector, prof. univ. dr. habil. Sorin Crișan, pentru generoasa invitație de-a susține această prelegere. Îmi pare bine să-mi amintesc că ne cunoaștem de cîteva decenii și să constat că ne revedem într-un context academic. Îi mulțumesc de asemeni domnului prorector, prof. univ. dr. Balási András, un ghid foarte amabil și disponibil pentru mine, care sînt la începutul drumului aici. Am mai ținut diverse conferințe în zonă, la Bistrița, la Beclean, dar la Tîrgu Mureș sînt pentru prima oară și mă bucur să vin cu o temă “de nișă”, specializată. În cadrul Divinei Comedii a lui Dante Alighieri, aș vrea să abordez problema muzicii.

dantePoemul dantesc constituie capodopera literară a Evului Mediu și oferă o sinteză a cunoștințelor, a credințelor, a filosofiei, a teologiei din acele vremuri, precum și o însumare a filosofiei din Antichitate. Divina Comedie este un ansamblu impresionant, din punct de vedere intelectual, rațional, artistic, teologic. Despre ce ne vorbește? Despre drumul sufletului după moarte. Și aici nu mai e vorba de un suflet inclus în timp, ci este omul în general, ca ființă, și diversele căi ce i se deschid pe lumea cealaltă. Dacă este un păcătos, el va ajunge în Infern, în niște chinuri îngrozitoare, pe care puțini și le-au imaginat în mod așa diversificat și colorat, cum le-a gîndit Dante. De asta se spune cîteodată că e o “situație dantescă”. Lumea se referă în primul rînd la Infern, unde torturile și zbuciumul păcătoșilor întrec ce s-a scris ulterior, în literatura universală, ca bogăție a imaginarului. Însă dacă omul a apucat să-și regrete sincer, înainte de moarte, păcatele, merge în Purgatoriu, un alt loc de tortură și penitență, provizoriu, înainte de obținerea mîntuirii. Iar oamenii virtuoși, care și-au dedicat viața credinței, ajung în Paradis, spațiul recompensei eterne.

Îmi permiteți să insist pe această introducere, fiindcă aș vrea să am o bază, pe care să-mi construiesc subiectul specific de azi. Eroul principal al aventurilor este Dante însuși, o noutate absolută pentru literatura acelor vremuri, unde nu existau poeme la persoana I, cu autorul care să devină protagonist și să-și asume un parcurs de epopee. Inclusiv ca abordare naratologică avem de-a face, prin urmare, cu un aspect neobișnuit. Dante se imaginează pe lumea cealaltă, însă ne spune mereu că drumul lui e cît se poate de real: “N-a văzut mai bine ca mine cel ce-a văzut adevărul” (“Non vide me’ di me chi vide il vero”, Purg. XII, 68). Precizia detaliilor ne transmite permanent ideea că el a fost acolo, e vorba de o călătorie adevărată, desfășurată efectiv. Sînt descrieri foarte fidele ale peisajului pe care-l străbate, pașii sînt numărați, într-o limită de timp, pe care el o parcurge. Totul are o concretețe formidabilă. Dar poate fi și o călătorie visată, sau una imaginată: “Eu nu ştiu spune bine cum am intrat acolo, aşa copleşit eram de somn în acel moment cînd am părăsit calea cea dreaptă” (“Io non so ben ridir com’ i’ v’entrai, / tant’ era pien di sonno a quel punto / che la verace via abbandonai”, Inf. I, 10-12). Sensurile din Divina Comedie sînt suprapuse, supraetajate și merg în paralel, ele nu se contrazic și putem citi întregul poem ca pe o expediție reală, ca pe un drum imaginar, ca pe o aventură visată etc.

Eroul coboară așadar în Infern, care devine din ce în ce mai strîmt. Trebuie să ne închipuim locul sub forma unei pîlnii, cu cercuri, în profunzime. Cu cît se coboară, cu atît păcatele sînt mai grave, pedepsele sînt mai groaznice, torturile sînt mai înfiorătoare. Poetul face o sinteză a păcatelor din vremea lui și oferă o oglindă fidelă a mentalității și a comportamentului medieval. Dar el construiește și o ierarhie etică, în același timp. Latura juridic-literară e dublată de meditația filosofică.

Dante este însoțit de Virgiliu, poetul său preferat, care îl conduce în Infern și în Purgatoriu și-l ajută în fața obstacolelor frecvente cu care se confruntă. Apoi este preluat de Beatrice, femeia iubită în tinerețe, care între timp a murit și vine spre el din Paradis. A fost mult comentată simbolistica de atribuit celor două călăuze din Divina Comedie: rațiunea umană și grația divină. Cu ajutorul rațiunii putem încerca, în viață, să evităm nemerniciile, dar pentru a ne mîntui avem nevoie de sprijinul credinței. Așadar cei doi poeți ajung la capătul Infernului, unde stă Lucifer, în centrul Pămîntului, imobilizat, azvîrlit acolo după revolta sa din Paradis, împotriva lui Dumnezeu. Cei doi călători depășesc centrul Pămîntului și pe Lucifer, urcă pe partea cealaltă a globului și ajung la țărmul unei insule, pe care se află muntele Purgatoriului. Cum s-a creat acesta? Totul este logic, inclusiv fizic și geografic vorbind, în cadrul poemului. Dante a preluat legenda biblică a alungării lui Lucifer din Paradis și o prelungește: atunci cînd diavolul a căzut pe scoarța terestră, a săpat o groapă, sub formă de pîlnie – care a devenit Infernul – și a rămas înfipt în centru. Dar pămîntul dislocat trebuia să se regăsească undeva: a fost împins pe partea cealaltă și a constituit un munte, care are șapte cornișe (alei), pe care se urcă roată, iar acolo sînt pedepsite cele șapte păcate fundamentale. Dante începe să urce în Purgatoriu, condus de Virgiliu, și cunoaște numeroase situații de penitență și personaje istorice faimoase. Ajuns în vîrful muntelui, intră în Eden, adică în Paradisul biblic, locul unde au fost creați primii oameni, Adam și Eva, unde s-a produs căderea în păcatul originar, de unde strămoșii noștri au fost izgoniți etc. Aici călătoria alături de Virgiliu se încheie. Pe măsură ce Dante urcă în Purgatoriu, devine mai ușor. Există un ansamblu de reguli, și în Infern, și în Purgatoriu, și în Paradis, nu voi insista asupra lor, fiindcă ar dura prea mult această introducere. Noi, cînd urcăm pe un munte, la plecare ne mișcăm mai ușor. Pe măsură ce avansăm, ascensiunea devine tot mai dificilă, iar pe culmi răzbesc doar marii alpiniști. În poemul lui Dante e chiar invers: este foarte greu să pornești. Simbolic vorbind, e dificil să-ți accepți păcatele, să le regreți, să te dezici de cel care ai fost, pentru a fi iertat. Primii pași sînt extrem de grei. Dar, dacă îți asumi linia penitenței, constați că sufletul îți devine tot mai ușor, mai luminos, mai fericit. Orice greutate materială dispare și, ajuns în vîrf, Dante începe să plutească. Paradisul este structurat în nouă ceruri, în jurul Pămîntului, pe care Dante le traversează în zbor, înainte de-a ajunge la Roza Albă, unde poate vedea efectiv amfiteatrul divin. Este deja imponderabil, s-a lepădat de păcate, a fost iertat pentru ele și își continuă drumul, pentru a se întîlni, în ultimul cînt din poem, cu Dumnezeu, pentru a-l vedea, pentru a-i percepe taina.

Toată călătoria, care este la temelia sa o expediție de autopurificare, e totodată și o căutare a lui Dumnezeu, o curiozitate sfîșietoare a descoperirii chipului lui Dumnezeu, a felului în care El operează. Foarte pe scurt cam acestea se pot spune despre proiectul lui Dante, care este extrem de bine calculat, în toate detaliile lui, și tratează, implicit sau explicit, numeroase probleme de filosofie și teologie, preluate în principal de la Sfîntul Toma din Aquino, dar și de la Aristotel, marele model din Antichitate, precum și din alte cîteva surse de inspirație secundară. Un rol foarte important, în această aventură fascinantă, îl are muzica. Și astfel ajung la ceea ce mă interesează pe mine, cu această ocazie, să detaliez.

Ce-are a face muzica în poemul literar, istoric, filosofic, teologic, acea sumă a cunoașterii medievale? Ei bine, Dante își însoțește mesajul cu trimiteri foarte concrete la muzică. Dar și acolo avem de-a face cu o relație mobilă: pe măsură ce se avansează, lucrurile devin tot mai complexe. În prima parte, în Infern, muzica este aproape inexistentă. Unii cercetători chiar îi contestă existența. Eu cred totuși că depinde cum înțelegem ideea de muzică. În ziua de azi ea înseamnă și dizarmonie, și gălăgie, pentru urechile publicului profan, iar atunci, dacă îi conferim o asemenea accepțiune mai largă, putem observa că în Infern, unde e întuneric și ne pomenim cu o agresare a vederii, prin alternanța de imagini extrem de violente, unde ne sugrumă spaima, găsim și o agresare a auzului, prin diverse zgomote.

Structura arhitecturală a decorului este foarte asemănătoare cu realitatea medievală, fiindcă poetul însuși este o sinteză intelectuală a epocii. De pildă, în cîntul III, Dante trece de poarta Infernului. Ulterior, pe meterezele cetății Dite, apar niște diavoli care-l înfruntă, călătorul trebuie să treacă de numeroase obstacole, să traverseze cîteva punți, să străbată trei ape curgătoare, cu rol defensiv. Cînd intră așadar în Infern, protagonistul se confruntă cu o beznă profundă și aude zgomote înfricoșătoare: “Aici suspine, plînsete şi ţipete ascuţite răsunau prin aerul fără stele, pentru care eu la început am lăcrimat. Diverse limbi, oribile graiuri, cuvinte de durere, accente de mînie, voci ţipate şi şoptite, răsunete de palme izbite făceau un vîrtej, care se roteşte mereu în acel aer mînjit, fără timp, ca nisipul cînd vîntul îl aspiră.”

“Quivi sospiri, pianti e alti guai
risonavan per l’aere sanza stelle,
per ch’io al cominciar ne lagrimai.

Diverse lingue, orribili favelle,
parole di dolore, accenti d’ira,
voci alte e fioche, e suon di man con elle

facevano un tumulto, il qual s’aggira
sempre in quell’aura sanza tempo tinta,
come la rena quando turbo spira.” (Inf. III, 22-30)

Auzim, prin urmare, împreună cu Dante, țipetele disperate, gălăgia, palmele deznădăjduite, pe care și le trag păcătoșii peste cap. Toate acestea sînt oare muzică? Nu știu, mă limitez să consemnez situația.

În cîntul V din Infern, călătorul îi întîlnește pe păcătoșii carnali, pe desfrînați. Care este greșeala lor? Și-au înșelat soțul/soția, logodnicul, partenerul. Cum sînt ei pedepsiți? Există, în Infern și Purgatoriu, o regulă care a fost denumită, chiar într-un pasaj din poem, “il contrappasso”, legea echivalenței. Felul în care păcătuim în timpul vieții se reflectă în felul cum vom fi pedepsiți după moarte. Acești nenorociți nu și-au găsit odihna, s-au agitat mereu să-și caute următoarea iubire, următoarea aventură amoroasă. Pe lumea cealaltă, ei zboară, sub formă de păsări, și sînt izbiți în eternitate, unii de ceilalți și cu toții de niște stînci. Cea mai mare dorință a lor e să aibă o clipă de odihnă, un strop de răgaz. Dar acest moment de liniște nu le este oferit, e imposibil. Iată felul în care legea echivalenței, de care vă spuneam, este pusă în practică. Acești damnați apar în fața lui Dante: “Şi cum zboară cocorii cîntîndu-şi plînsul, făcînd prin aer un lung şir, la fel am văzut venind, cu strigăte de durere, umbre purtate de vîrtejul numit.”

“E come i gru van cantando lor lai,
faccendo in aere di sé lunga riga,
così vid’ io venir, traendo guai,

ombre portate dalla detta briga.” (Inf. V, 46-49)

Păcătoșii strigă de durere, ca niște cocori. Este aceasta oare muzică? Nu știu. Dar niște sunete constituie cu siguranță, de nu cumva e o muzică a disperării.

Dante nu reprezintă doar statuia aceea impunătoare, cu care poate că unii s-au obișnuit, poetul sublim, frămîntat de lucruri divine. El știe să examineze toate laturile existenței umane, de la cele mai înalte la cele mai josnice. În cîntul XXI, într-un pasaj pe care-l voi cita totuși, fiindcă este celebru, chiar dacă este cam deșucheat, protagonistul se întîlnește cu un grup de drăcușori glumeți, care fac diverse pozne, cum se obișnuiește în armată. Camarazii mai rîd, se îmbrîncesc, își dau șuturi în dos. Cam așa se comportă și acei diavoli. După care, pentru a persifla pînă la capăt o expediție militară, se încolonează, sub comanda unui diavol “plutonier”. Ei ar vrea să pornească, dar e nevoie de o comandă, fiindcă în armată nu se acționează spontan. Așa că își scot limba spre șeful improvizat, pentru a-i arăta că sînt gata; iar el le dă semnalul de pornire, într-un mod inconfundabil. “Pe partea stîngă s-au înturnat; dar mai întîi fiecare şi-a strîns limba cu dinţii, ca semn către şeful lor; şi el şi-a făcut din cur trompetă.”

“Per l’argine sinistro volta dienno;
ma prima avea ciascun la lingua stretta
coi denti, verso lor duca, per cenno;

ed elli avea del cul fatto trombetta.” (Inf. XXI, 136-139)

Așa spune poetul. Iată că muzica din Divina Comedie, înainte de-a fi sublimă, știe să contribuie la exprimarea grotescului. Dacă vrem să examinăm toate aspectele problemei, trebuie să le recunoaștem și pe acestea. De altminteri în textul poemului este pomenită o foarte amplă varietate de instrumente muzicale, iar analiza atentă a situațiilor în care apar și a rolului lor ar ocupa tot spațiul unei alte conferințe: chitara (cetra, Pd. XX, 22), cimpoiul (cennamella, Inf. XXII, 10; sampogna, Pd. XX, 24), clopotele (campane, Inf. XXII, 7), cobza (leuto, Inf. XXX, 49), cornul (corno, Inf. XXXI, 12, ibid., 71), giga (giga, Pd. XIV, 118), goarna (tuba, Pd. VI, 72; Pd. XXX, 35), harpa (arpa, Pd. XIV, 118), lira (lira, Pd. XV, 4; Pd. XXIII, 100), toba (tamburo, Inf. XXX, 103), tobele (tamburi, Inf. XXII, 8), trîmbițele (trombe, Inf. XXII, 7; tube, Purg. XVII, 15; Pd. XII, 8), trompeta (trombetta, Inf. XXI, 139).

În ultima bolgie din cercul al VIII-lea, călătorul îi găsește pe falsificatori. Meșterul Adam, un celebru calpuzan medieval, care a contrafăcut florinul de aur și a fost condamnat la moarte pentru asta, stă înțepenit, cu trupul său imens, umflat de apă și cu buzele uscate, ce aspiră măcar după un strop de rouă. Fiind și mare bîrfitor, îl insultă pe tovarășul său de “detenție”, grecul Sinon, cu care pînă la urmă se ia chiar la bătaie. “Şi unul dintre ei, care poate s-a supărat că a fost numit aşa hidos, cu pumnul i-a izbit burdihanul. Ăsta a sunat ca toba mare; iar meşterul Adam i-a pleznit mutra cu braţul, care a părut la fel de pietros.”

“E l’un di lor, che si recò a noia
forse d’esser nomato sì oscuro,
col pugno li percosse l’epa croia.

Quella sonò come fosse un tamburo;
e mastro Adamo li percosse il volto
col braccio suo, che non parve men duro.” (Inf. XXX, 100-105)

Zgomotele produse de o încăierare – atunci cînd sînt comparate cu sunetele instrumentului muzical – pot să țină oare de tematica noastră? Iată o problemă la care m-aș feri să dau un răspuns tranșant.

(va urma)

 

20181214_100719