Etichete

, , , , , ,

Pentru a edifica noua imagine, infamantă, a lui Mihail Sebastian, scriitoarea clujeană porneşte de la confecţionarea tendenţioasă a “ambalajului”. Probabil că doar specialiştii avizaţi sînt la curent că în existenţa Cuvîntului s-au succedat mai multe etape (4 noiembrie 1924 – 1 ianuarie 1934; 1 iunie 1937 – 17 aprilie 1938; 14 octombrie 1940 – 24 ianuarie 1941), că publicaţia a fost condusă de personalităţi diferite şi a cunoscut orientări divers nuanţate(12). Este adevărat că, în ultima etapă (anii 1940-1941), periodicul a reapărut în calitate de “Organ al Mişcării Legionare”. Dar, mai ales în prima sa perioadă, cea mai glorioasă, sub coordonarea lui Titus Enacovici, iar apoi a lui Nae Ionescu, ziarul a avut o incontestabilă ţinută critică, o orientare independentă, de neaservire în faţa partidelor politice, aşezîndu-se mai curînd în slujba lui Carol al II-lea (dacă luăm în considerare numeroasele fotografii de prima pagină, din anii 1930-1933, dedicate activităţilor familiei regale). Ambiţiile novatoare în cadrul breslei sînt rezumate, de altfel, într-un memorabil studiu de sinteză, de către însuşi Mihail Sebastian:

Cuvîntul a descoperit şi a impus în presă o «pagină întîia», care-i aparţine exclusiv. Ziarele româneşti au fost mereu în marea lor majoritate anonime; scrise de anonimi pentru anonimi. Cuvîntul rupea acest anonimat metodic. Nu avea ambiţia să fie o gazetă de colportaj general, ci o publicaţie de gîndire, de control, de atitudine. Funcţia pe care şi-o recunoştea era să-şi informeze cetitorii precis, dar în acelaşi timp să prezinte această informaţie sub lumina unei judecăţi critice. Din primul moment, îşi propunea să urmărească în politică şi în viaţa publică faptele semnificative şi să le prezinte în ierarhia lor justă. / De aceea, întîiul element în gospodăria ziarului era articolul. Prima pagină îi era exclusiv dedicată. Şase articole, toate şase semnate, cu o semnătură ce fixa înainte de orice o răspundere intelectuală – toate şase strînse la un loc.”(13)

Cuvintul

Pagina finală cuprindea, de obicei, grupajul Ultima oră, în care se făcea sinteza celor mai recente ştiri din politica internă sau externă, telegrame ale agenţiilor de presă etc. Interiorul ziarului, la începutul anilor ‘30, era ocupat cu articole de natură mondenă, ştiri de senzaţie (sinucideri, domnişoare răpite de logodnici, cadavre neidentificate cu poza reprodusă alături, omucideri răsunătoare), fapte diverse, ample dezbateri ale proceselor de escrocherie, cu publicarea in extenso a cuvîntării procurorilor sau avocaţilor la tribunal, anunţuri culturale, reportaje despre cinematografia americană şi poze ale marilor actriţe etc.

În prima sa etapă, Cuvîntul şi-a păstrat acest caracter eteroclit. Partidele politice erau atacate (cu unele slăbiciuni de simpatie pentru Nicolae Iorga), acţiunile casei regale erau mereu popularizate. Rămîne concludent un articol programatic despre poziţia gazetei, apărut în 1929 sub semnătura lui Nae Ionescu. Ziarul fusese limpede orientat împotriva partidului liberal (“Acum cîţiva ani, problema era scăparea ţării de sub tirania stearpă şi păgubitoare a liberalilor. Iar soluţia la îndemîna tuturor: restaurarea prestigiului monarhiei şi crearea unui organism politic de luptă”(14)). Pentru alungarea de la putere a liberalilor şi discreditarea lui Averescu, publicaţia îi sprijină pe ţărănişti, din postura alergătorilor care înaintează spre aceeaşi destinaţie, însă evoluează pe culoare paralele. În orice caz se pare că n-a existat o alianţă – şi cu atît mai puţin vreo subordonare – stabilită explicit (“Convingerea noastră este că tot aci în ardeleni şi în ţărănişti stă viitorul organism politic pe care îl aşteaptă ţara şi îl impune realităţilor vieţii publice. / Nu vom înceta deci de a sprijini cu scrisul nostru acest partid, atîta vreme cît păstrăm credinţa în puterile lui de viaţă”(15)). Trebuie subliniat că militantismul împotriva liberalilor – la fel ca şi acela în favoarea ţărăniştilor – nu echivalează cu vreo opţiune nedemocrată, extremistă.

Dar sentimentele se schimbă peste noapte, iar directorul-editorialist explică, după doar cîteva săptămîni, motivele divorţului: ajunşi la guvernare, ţărăniştii au încercat să-şi aservească ziarul, să-l transforme într-o gazetă idolatră. Politicienii nou-veniţi, la fel ca şi cei abia debarcaţi, nu acceptă relaţii de la egal la egal cu o presă care se vrea totuşi liberă să le critice eşecurile. Foştii amici tolerează de-acum, şi ei, doar supunerea oarbă(16). Reorientarea de program se produce, din mers, în favoarea aducerii la domnie a lui Carol al II-lea. Articolele insistente de încurajare a Restauraţiei, ediţiile speciale prilejuite de întronarea prinţului pogorît din Occident, fotografiile triumfaliste şi ditirambii monarhici mărturisesc noua direcţie a ziarului, în perioada 1930-1933. Nici aici nu se poate vorbi de vreun partizanat nedemocratic al Cuvîntului, care se plasează doctrinar, tocmai dimpotrivă, în inima sistemului constituţional.

Relaţia dintre Carol al II-lea şi Nae Ionescu pare să fi fost, pentru scurtă vreme, armonioasă. Regele a avut, la începutul domniei, abilitatea de a-şi apropia factorii politici mai influenţi, pentru a-şi consolida puterea. Însă pe măsură ce veleităţile autoritare ale domnitorului devin mai pregnante, mergînd spre subordonarea progresivă a instituţiilor ţării, personajele incomode – printre care şi directorul Cuvîntului – au sfîrşit marginalizate. Aşa se explică noua simpatie a lui Nae Ionescu, vizibilă mai ales din a doua jumătate a anului 1933, pentru Garda de Fier şi Germania nazistă, aflate în plină ascensiune. Opţiunile democrate de pe spectrul politic fuseseră deja epuizate. Astfel că, într-un interval de numai patru ani (1929-1933), pot fi documentate în paginile Cuvîntului poziţii politice extrem de fluide ale lui Nae Ionescu: întîi se plasează împotriva liberalilor de la guvern, dar e aliat natural cu ţărăniştii din opoziţie; apoi se pronunţă împotriva ţărăniştilor veniţi la guvernare, dar militează pentru consolidarea dinastiei, prin aducerea pe tron a lui Carol al II-lea; apoi formulează prudente rezerve antimonarhice, dar exaltă noua “spiritualitate” legionară.

E frapant să constaţi, retrospectiv, doza de naivitate politică a lui Nae Ionescu, profesorul venerat de studenţime. Pesemne că, pentru a-şi păstra nealterate libertăţile de manevră, magistrul s-a îndîrjit mereu împotriva forţelor aflate la putere, investindu-şi succesiv speranţele ori în opoziţie, ori în trimisul mesianic din depărtare, ori într-o mişcare “transcendentă”, izbăvitoare. Imaginea lui haiducească poate fi – în ochii unor adolescenţi – seducătoare, însă eficienţa concretă a acţiunilor rămîne, în mod vădit, catastrofală.

Savuroase pagini zeflemitoare de analiză, privind inconstanţa mentorului tinerimii, a publicat deja G. Călinescu în lucrarea sa monumentală: “Adevărul este că Nae Ionescu nu construia un sistem, ci propaga o acţiune, al cărei program rămînea mereu în alb. Din teoria «trăirii», el scoate invitaţia la «aventură». Elevii săi sînt mai ales evrei, deoarece noţiunile de «viaţă», «problemă», «experienţă» le sînt acestora (obsedaţi de poziţia lor în societatea umană) mai scumpe decît acelea de «creaţie» şi «absolut». Dar e urmat deopotrivă şi de tinerii cu aspiraţii politice, care văd în ideea de «trăire» îndreptăţirea acţiunii. Învăţătorul îi cheamă la Universitate spre a le ponegri filozofia contemplativă şi-i ia de braţ la redacţie spre a face cu ei «experienţe». El nu are personal şi principial nici o filozofie, afară de aceea cuprinsă în hotărîrea de a primi directive de la viaţă. (…) Că elevii n-au înţeles subtilitatea doctrinei, se vede din aceea că evreii atraşi de studiile sale iudaiste şi de vechea lui politică libertară (a vorbit chiar la căminul sionist) sînt surprinşi de contradicţie, în vreme ce ortodocşii naţionalişti îl cred de al lor. Filozoful a putut trece prin atitudinile cele mai opuse cu o candidă dezinvoltură, susţinînd odată statul ca instrument tehnic, în afara conceptului de naţiune, şi altă dată statul naţional ortodox”(17).

O judecată şi mai brutală emite Z. Ornea, care îl vede pe directorul Cuvîntului ca pe un individ complet lipsit de scrupule, întrucît “nu se poate vorbi de o sinceritate în adoptarea unui credo la un cinic care n-a crezut niciodată în nimic”(18). Era cam greu, în asemenea circumstanţe zigzagate, să se găsească cineva care să păşească pe urmele conceptuale ale filosofului politician. Cu toate acestea, Marta Petreu are impresia, în studiul său, că acolo unde era vorba despre o oportunistă piruetare în roza vînturilor poate fi totuşi identificată o ideologie năistă clară şi unitară – constant autohtonă, antieuropeană, nedemocrată – precum şi o filiaţie ideatică, spre învăţăcel(19). Curajoasă ipoteză!

Note:

(12) Vezi Ion Hangiu, Dicţionarul presei literare româneşti (1790-2000), Bucureşti, Editura Institutului Cultural Român, 2004, p. 135.

(13) Mihail Sebastian, “Cuvîntul”, de la 4 noiembrie 1924 pînă astăzi, în Cuvîntul, luni, 6 noiembrie 1933, pp. 3-10; aici, citat de la p. 3.

(14) Nae Ionescu, Pentru mai multă claritate, în Cuvîntul, sîmbătă, 16 noiembrie 1929, p. 1.

(15) Nae Ionescu, ibid., p. 1.

(16) Vezi Nae Ionescu, Ce e un gazetar, sau: originea disensiunii, în Cuvîntul, miercuri, 15 ianuarie 1930, p. 1.

(17) G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, ediţie şi prefaţă de Al. Piru, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 953, 954.

(18) Z. Ornea, Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995, p. 233.

(19) “Convingerile lui politice [ale lui M. Sebastian – n.n., L.A.], trase la indigo după acelea ale patronului său, sînt antieuropene, antidemocratice, autarhiste”, vezi M. Petreu, op. cit., p. 83.

Anunțuri