Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (2)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, interbelic, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Nae Ionescu, politica, ziarist

Am evocat două scandaluri aprinse în jurul lui Sebastian. M-aş referi în continuare la al treilea, legat tot de numele său. După cele două valuri de discuţii, care au durat ani în şir, a apărut o carte incendiară a Martei Petreu: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (Iaşi, Ed. Polirom, 2009). Aici era pusă în discuţie tinereţea scriitorului, o etapă existenţială înflorită sub auspiciile unui mentor dubios. Ce ne facem că Nae Ionescu a fost unul dintre ideologii extremismului, unul dintre maeştrii legionarismului? Ziarul Cuvîntul, pe care-l conducea, a fost interzis la începutul anului 1934, după ce în decembrie ‘33 primul-ministru I.G. Duca a fost asasinat de legionari. Regele Carol al II-lea, în confruntările politice ale momentului, a apreciat – şi probabil nu s-a înşelat prea tare – că Nae Ionescu a fost instigatorul acestor descreieraţi, iar organul său de presă a avut o contribuţie ideologică la vărsarea de sînge. Activitatea sa publică a dus la o crimă abominabilă. Iată că intelectualul nu este scutit de responsabilitate juridică şi morală, gesturile lui îl pot conduce la puşcărie, tipăriturile sale pot fi suspendate sau interzise.

Care era situaţia lui Mihail Sebastian? El a fost ziarist angajat la Cuvîntul. Iar cotidianul respectiv a fost interzis, pentru că directorul Nae Ionescu a fost considerat mentor al legionarilor. Una şi cu una fac două: înseamnă că şi Mihail Sebastian a fost legionar. Sau măcar simpatizant activ al extremei drepte. Iar atunci tot ceea ce ne spune în jurnalul său, legat de Holocaust şi tragediile suferite de evrei, reprezintă doar o conversiune tîrzie, după un păcat abominabil, şi trebuie luat sub beneficiul îndoielii. Vicisitudinile martorului erau zvîrlite la coş, frămîntările lui erau devalorizate.

Cartea lansată pe piaţă de Marta Petreu e înţesată cu numeroase citate din Cuvîntul. Autoarea se prevalează de deontologia examinării documentelor autentice. Oricine îndrăzneşte să schiţeze o mimică incredulă, în faţa demonstraţiilor ei şarjate, este trimis să verifice textele originale. Trebuie adăugat că, pînă recent, articolele politice ale lui Mihail Sebastian nu au stat la îndemîna publicului larg. Aveai de mers în biblioteci rare, de specialitate, să scormoneşti în presa interbelică, să parcurgi sute de pagini îngălbenite, pentru a verifica autenticitatea unor ipoteze ciudate. Din fericire situaţia aceasta ingrată s-a remediat. Sub auspiciile Academiei Române a început să apară la Bucureşti o consistentă serie de Opere ale lui Mihail Sebastian, dintre care volumele III-VI cuprind tocmai publicistica din 1926-1935, pusă acum la dispoziţia cititorilor.

Interpretarea avansată de Marta Petreu vine împotriva a tot ce-au scris specialiştii despre Sebastian în ultimele decenii. Nimeni n-a consemnat, în dreptul scriitorului persecutat, vreo activitate extremistă. Potrivit lui Vicu Mîndra, editorul din 1962 al unor Opere alese, “nu încape îndoială, şi acest lucru trebuie precizat cu toată atenţia, că, din momentul înfruntării lucide a pericolului fascist, sensul activităţii lui M. Sebastian este necontenit ascedent”(1). Totuşi cercetătoarea clujeană îi contestă azi aprecierile, considerîndu-le doar simple judecăţi conjuncturale, menite să înlesnească republicarea, în perioada comunistă, a gazetarului interbelic, şi ne asigură hotărîtă că “Sebastian a continuat să privească fascismul cu simpatie, justificîndu-i existenţa prin cele mai extravagante argumente…”(2).

O precedentă exegetă, care s-a exprimat într-o solidă monografie, l-a analizat deja, pe spaţiul unui întreg capitol, pe gazetarul M. Sebastian. Entuziasmul Dorinei Grăsoiu poate fi uşor descifrat: “Mai bine de un deceniu, el s-a dovedit nu doar unul dintre gazetarii informaţi în problemele social-politice ale anilor interbelici, ci şi un spirit combativ, lucid, capabil să sesizeze (şi, uneori, să anticipeze) gravele evenimente ce au zguduit omenirea. / Articolele zilnice, semnate în Cuvîntul şi Rampa, adevărate acte de atitudine civică, izvorîte dintr-o stringentă nevoie de opinie, de adevăr, abordează franc (deseori, incisiv) probleme de maximă importanţă pentru lumea acelor ani: de la cele politice, ce ameninţau să ducă la declanşarea unui cataclism universal, la cele economice, sociale, etice, intelectuale, cu un caracter mai mult sau mai puţin local. / Atent, sensibil şi receptiv la tot ce ţine de traiul cotidian, la faptele mărunte, «diverse», Sebastian investighează, cu mijloacele proprii gazetarului (reportaje, interviuri, comentarii) o vastă arie a vieţii româneşti dintre cele două războaie mondiale. Duşman învederat al ipocriziei, laşităţii, minciunii, prefăcătoriei, el le demască, indiferent de risc (şi riscuri au existat) la orice nivel le depistează: individ, instituţie sau sistem. O face dintr-un înalt sentiment al moralităţii scrisului, dar şi din conştiinţa clară că altfel gazetăria nu şi-ar găsi nici o justificare, singura ei raţiune rămînînd aceea de a căuta «un adevăr» şi a exprima «o sinceritate»”(3).

Iată că apare Marta Petreu, vreo două decenii mai tîrziu, examinează aceeaşi publicistică a lui M. Sebastian şi – uitînd să amintească lucrarea celei care o precedase – ne asigură că lucrurile stau tocmai pe dos: “Marea cantitate de comentarii politice ocazionale pe care le-a scris arată că pînă la sfîrşitul anului 1933, poate chiar pînă ceva mai tîrziu, pînă la începutul anului 1935, Sebastian a fost – la fel ca mulţi colegi de generaţie – un antipaşoptist convins, un antidemocrat pe faţă (antiliberal înverşunat şi permanent, antiţărănist convins – în măsura în care ziarul său era antiţărănist); la fel, el a fost cuprins de starea «revoluţionară» a epocii şi a locului; a fost un antihitlerist ingenios [sic! – L.A.], a simpatizat fascismul mussolinian [sic! – L.A.] şi pe revoluţionarii spanioli (fie ei de stînga, ca Francesc Macià, sau de dreapta, ca Franco); a fost un antieuropean rece şi, complementar, un înflăcărat adept organicist al autarhiei României”(4).

O reputată editoare, Cornelia Ştefănescu, insistase pe cantitatea considerabilă a publicisticii lui interbelice, de inclus în viitoare volume (cel puţin 500 de pagini pentru un an) şi subliniază importanţa acesteia, ce rezidă tocmai în demnitatea şi verticalitatea ilustrate permanent de către Mihail Sebastian: “În numele acestui intelectual [apolitic – n.n., L.A.] a scris în Cuvîntul, începînd din 1932, şi la Rampa, în 1935, articole vehemente şi tenace totodată, ca poziţie, împotriva fascismului şi a războiului (…). Atitudinea de «intelectual însingurat» adoptată ca notă personală nu l-a determinat să abdice de la perspectiva fundamental democratică a gîndirii sale. Ea se găseşte exprimată, nu o dată, cu înţelepciune, în luările de poziţie împotriva fascismului şi a războiului”(5). Aceeaşi exegetă pune în lumină calităţile personale pe care le-a regăsit cu bucurie în activitatea gazetarului: “Francheţe, luciditate, perspicacitate, onestitate, concreteţe, substanţialitate sînt atribute esenţiale corelate între ele în diversitatea contradictorie a realităţii surprinse de Mihail Sebastian…”(6).

Cu toate acestea, în recenta sa lucrare, Marta Petreu o contrazice pe migăloasa comentatoare, o acuză că ar prelungi o mistificare şi ne asigură că Sebastian “a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(7).

Eseista clujeană îşi întemeiază cartea pe identificarea unui moment fundamental de ruptură în conştiinţa lui Mihail Sebastian, în urma criticilor violente la care a fost supus, începînd cu 1934, pentru publicarea romanului De două mii de ani… Înaintea datei fatidice, Sebastian ar fi fost un jurnalist dezlănţuit, autor de “tablete împieliţate”(8), nociv agent antidemocrat şi antieuropean. După pragul cu pricina, “trezit” datorită şocului suferit, ar fi alunecat pe o linie vag democrată (în lipsă de altceva mai bun), fadă, cu un scris “acum aşa de rezonabil, încît chiar plat, chiar olecuţă [sic! – L.A.] nesărat”(9). Totuşi ipoteza intră în contradicţie cu opinia formulată de Maria Dinescu, autoarea unei precedente monografii pe acelaşi subiect: “La Mihail Sebastian nu se poate urmări o evoluţie în timp a gîndirii şi exprimării sale publicistice, valoarea literară şi în special valoarea de gîndire impunîndu-se de la primele foiletoane. Recunoşti un permanent efort pentru închegarea sistematică a ideilor şi o exprimare concisă, de aceea foiletoanele care, de obicei, mor o dată cu paginile citite ale ziarelor, la el rezistă în timp şi ne satisfac şi astăzi”(10). E regretabil că, în bibliografia cărţii tipărite de Marta Petreu, nici această investigaţie, din care tocmai am citat, nu a putut fi menţionată. Mai ales că, aşa cum ne asigură fără a clipi autoarea plecată în căutarea Diavolului, pînă în prezent “nimeni nu s-a ostenit (…) să-i recitească lui Sebastian toată opera de publicist”(11). Poate că realitatea ar fi trebuit mai atent nuanţată.

Note:

(1) Mihail Sebastian, Opere alese, vol. I-II, ediţie de Vicu Mîndra, 1962, p. V; citat de Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian, Iaşi, Ed. Polirom, 2009, p. 253.

(2) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(3) Dorina Grăsoiu, Mihail Sebastian sau ironia unui destin, Bucureşti, Editura Minerva, 1986, p. 144.

(4) Marta Petreu, op. cit., p. 96-97.

(5) Mihail Sebastian, Opere I, Publicistică. Articole, cronici, eseuri (1926-1928), ediţie, prefaţă, tabel cronologic, note şi comentarii de Cornelia Ştefănescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1994, p. XV.

(6) Ibid., p. XX.

(7) Marta Petreu, op. cit., p. 122.

(8) Marta Petreu, op. cit., p. 96.

(9) Marta Petreu, op. cit., p. 168.

(10) Maria Dinescu, Mihail Sebastian publicist şi romancier, Bucureşti, Editura Du Style, 1998, p. 21.

(11) Marta Petreu, op. cit., p. 216.