Etichete

, , , , , , ,

verdery2Autoarea nu-i o conțopistă rigidă, care să însăileze documente ca mărgelele pe salbă. Implicarea ei afectivă se vădește în paginile cărții și, de fapt, a stat la rădăcina întregii sale prezențe în România, de-a lungul deceniilor. Anchetele etnografice i-au impus o identificare emotivă: “M-am aruncat în aceste relații, am depășit chiar măsura. Aici este tînăra îndrăzneață, care se afirmă, dar este și cineva care nu se prea apără. Etnografa este propriul ei instrument de lucru: dacă te controlezi, dacă te aperi, nu vei reuși. Dar aceasta înseamnă că posibilitatea de trădare în lumea umbrelor informatorilor Securității dobîndește o ipostază și mai imorală: profită de practicile de lucru ale etnografei pentru a o întoarce împotriva ei înseși, punînd-o în slujba lor” (p. 257). Katherine Verdery are acum revelația că, de fapt, cele două tipuri de activități – etnografia și filajul securist – prezintă numeroase asemănări, prin fixarea obiectivelor, studierea elementului uman, dialogul cu informatorii, redactarea observațiilor, formularea concluziilor, arhivarea materialului. Astfel încît o strînsă colegialitate se stabilește, peste arcul vremii, între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista”, “Vera”, “Viky”, “Valy”, “Kora”, “Kitty”, “Vanessa”, “Vadu” și “Verona” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii.

Odată depășită bariera etică, rațională, care – nu-i așa – constituie o piedică în calea cunoașterii profunde, universitara americană trece să edifice o amplă cazuistică, despre diversele tipuri de informatori. Unii toarnă din obligație profesională, alții din teamă, alții din entuziasm, sînt unii care scriu banalități pentru a proteja persoana urmărită, sînt și cei ce nu acceptă să semneze un angajament oficial, însă dau totuși note informative etc. “Anton” refuză să admită, în ciuda evidențelor, că a scris delațiuni despre autoare. “Silviu” este un amic tandru, cu vorbă blîndă, “îmi plăcea sentimentul de calm echilibrat pe care îl degaja”, “cînd apăream pe neanunțate spunea că avusese o premoniție că voi veni, sau că îi aminteam de un membru al familiei la care ținea mult” (p. 304). Probabil că “a făcut-o din slăbiciune, nu din răutate. Aș adăuga că este foarte posibil ca ofițerul să-i fi dictat unele din rapoarte, sau chiar pe toate, iar el să le fi semnat” (p. 309). Rudele lui “Iacob”, mort de-atunci, se străduiesc să-i găsească circumstanțe atenuante: poate că avea lipsuri în gestiune la serviciu și era vulnerabil, poate că a fost prins furînd porumb de la CAP, oricum era fricos și laș. “Astfel începe nuanțarea atitudinii față de informator: putem găsi scuze pentru unii; unii nu sînt așa de răi ca alții, pentru că nu au scris lucruri urîte despre obiectivele lor; chiar dacă au făcut aceasta, probabil au suferit pentru că o făceau; și așa mai departe” (p. 134-135). Și, în orice caz, turnătoriile au avut gravități diferite: “Rapoartele lui «Silviu» au fost extrem de dureroase: au oferit exact informațiile cele mai incriminatorii la adresa mea, din punctul de vedere al Securității, și care ar fi putut duce la o punere sub acuzare. Cele ale lui «Groza» și «Anton» au insistat pe partea negativă a activităților mele și i-au implicat pe prietenii mei, în timp ce alte rapoarte, ca acelea ale lui «Iacob», au fost destul de benigne, oferind foarte puține informații, dar lăsînd impresia de cooperare” (p. 314).

De la diluarea realităților factuale, K. Verdery urcă spre diluarea evaluărilor teoretice. Conceptul de trădare este mai curînd relativ într-o societate tradițională, unde oamenii trăiesc într-o strînsă interdependență: așadar turnătorii s-au văzut obligați să fie fideli față de legăturile lor sociale și familiale stabile, în loc să-i fie fideli unei persoane străine, pe care abia o cunoșteau. Ei au turnat-o, dar e foarte explicabil că au făcut asta (p. 311). Este relativizat însuși conceptul de prietenie: la americani este o chestiune mai superficială și trecătoare, marcată de frecventele schimbări ale locului de muncă și ale localității de reședință; la români, prietenia dobîndește valențe profunde și de lungă durată; constrînsă la sejururi de cîteva luni, ea nu le-a fost de fapt prietenă sătenilor din Hunedoara, universitarilor din Cluj, așadar e normal că aceștia au turnat-o (p. 311).

Cu o bună deprindere a specificului cercetării academice, autoarea pune în pagină, cu titlu informativ, și ipoteza contrară. De pildă scriitoarea Herta Müller, confruntată cu încercarea de-a fi recrutată ca informatoare, s-a ridicat demn în picioare și l-a anunțat pe securist: “N-am caracterul să fac asta” (p. 318). Situația e consemnată succint, o asemenea posibilitate este semnalată tipologic. Dar Katherine Verdery își interzice inflexiunile de judecată etică și își împinge cercetarea “antropologică” în zona amoralității. Conceptul de obiectivitate științifică e fluturat pentru a ascunde cinismul.

Reclame