Etichete

, , , , , ,

Îi mulțumesc Asociației “Vechiul Cluj”, cu care colaborez deja de cîțiva ani, că m-a invitat să ne amintim din nou unele momente ale trecutului local. Data precedentă am evocat figura unui profesor la care țineam mult, Teodor Boșca, un poliglot uimitor al Clujului, care stăpînea peste zece limbi străine și traducea din vreo șapte-opt. A fost și numai prin asta un fenomen, fiindcă de obicei traducătorii literari se specializează pe una sau două limbi străine. Profesorul Boșca a reușit lucruri deosebite în domeniul poliglotismului și al filologiei. Iar eu ca filolog vin la aceste dezbateri. Sînt impresionat de istoricii care deapănă detalii despre centura care se închidea pe stînga sau pe dreapta, în secolul al XIV-lea, la brîul boierului din satul de la colțul județului. Eu nu am aceste minuțiozități istorice. În schimb am o mare curiozitate de filolog și un interes pentru etapele precedente, clujene și nu numai, ale literaturii române, în care m-am specializat, pe lîngă cea italiană, despre care predau și scriu și traduc.

O figură chiar mai reprezentativă pentru Cluj – fiindcă Boșca era un personaj retras, un solitar, lucra în culisele propriului laborator de traduceri –, un autor mai notoriu este Mircea Zaciu. El ne este cunoscut, poate, celor prezenți aici, care avem deja o vîrstă, dar nu și celor tineri… Spun asta fiindcă am avut o experiență interesantă la catedră. Aveam o elevă, acum vreo doi-trei ani, foarte recalcitrantă, care niciodată nu ajungea la timp dimineața. La un moment dat, m-am hotărît s-o pun la punct, să nu mai întîrzie (mai mult de un sfert de oră). Ea, cum era rebelă, în timp ce-i făceam observații de la catedră, s-a întors peste umăr și mi-a spus: “sigur, vă este ușor să vorbiți, dar eu viu tocmai de pe Zaciiiiu”. “De unde vii?” “De pe Zaciiiiu.” “Dar ce-i asta?” “E strada pe care locuiesc.” Am stat puțin pe gînduri, nedumerit, și-apoi am întrebat-o: “Nu cumva e strada Mircea Zaciu?”. “Ba da! Dar de unde știți că se pronunță așa?”. “Întîmplător, l-am cunoscut foarte bine, fiindcă mi-a fost profesor. Și așa se pronunță numele!”.

Asta mă face să mă gîndesc că lucruri sau nume care nouă ni se par familiare, pentru alții, care vin după noi, nu mai sînt astfel. Sînt chiar necunoscute. În așa măsură încît nu știu nici măcar să le pronunțe. Dați-mi voie așadar, chiar dacă unii aveți o părere despre subiectul nostru, să vorbesc de parcă m-aș adresa celor care n-au auzit de el niciodată. Mircea Zaciu s-a născut la Oradea, în 1928. A avut o perioadă de școlarizare la Arad, iar ca student a venit la Facultatea de Filologie din Cluj, pe care a absolvit-o și unde a fost reținut la catedră ca asistent. Prea puțin se vorbește, la modul critic și analitic, despre tînărul Zaciu. Dacă răsfoiți ce s-a publicat, aprecierile sînt elogioase, dar fără a se intra în detalii. Poate că amănuntele sînt incomode. Eu îmi asum această postură. De data asta n-o să fac un excurs encomiastic, în care să apăs doar pe pedala elogiului. Voi încerca să spun cum văd lucrurile și ce cunosc eu că s-a întîmplat. Dacă am informații incomplete, m-aș bucura să intrăm apoi în discuție și să vedem ce poate fi adăugat.

Se pare, din cîte mi-au spus unii și alții, că în etapa primei tinereți Mircea Zaciu n-a fost tocmai intelectualul acela exemplar, de care ne place să ne amintim. A avut un mic rol în etapa stalinistă a Clujului. Nu era neapărat de partea scriitorilor care încercau să păstreze o torță a demnității. Mă gîndesc la simbolul Blaga, care era foarte viu, și la discipolii lui, care îl înconjurau. Zaciu se pare că nu a fost în acea tabără, ci a pus umărul într-o altă direcție. Dar ne lipsesc atestările documentare și de aceea nu vreau să mă hazardez, să spun mai multe decît știu din informații indirecte. Fapt este că, la puțin timp după intrarea la catedra universitară, la începutul carierei, încă în tinerețe, a devenit decan al Facultății de Filologie. Sîntem în 1962, spre destrămarea stalinismului. A avut un mandat de vreo patru ani ca decan. Repet: nu neapărat pentru anticomunismul lui, sau pentru fronda politică pe care ar fi putut s-o ilustreze, pentru că așa ceva, din cîte am auzit, nu a existat.

zaciuApoi a fost răsplătit cu un sejur, o perioadă la un lectorat de limba română în Germania, vreo  cîțiva ani. O atestă și o carte a lui, reeditată între timp: Teritorii. A revenit în țară. Și-a continuat cariera de cadru universitar la Facultatea de Filologie. Specialitatea lui erau literatura română interbelică și cea contemporană, în care și-a dobîndit o mare reputație. Studenții l-au înconjurat cu interes. Avea o figură destul de impunătoare, era mic de statură, deja cu părul alb, cu mult înainte de-a fi în vîrstă. Fragil, subțire, dar de o mare demnitate și prestanță, domina prin privire și atitudine. Avea o vestimentație impecabilă. În fiecare zi venea cu alt costum, asortat subtil cu cravata și jiletca. Avea un discurs desăvîrșit, ca pronunție. Asta spune multe despre un om, modul  cum vorbește, cum pronunță cuvintele. Eu, ca filolog, sînt sensibil la felul cum frazează cineva, cum leagă logic și sintactic enunțurile. Ei bine, profesorul vorbea liber și o făcea excelent. Carura lui impresiona, prin tonele de cărți care se bănuiau că stau în spatele unei apariții așa ciudate, elegantissime, într-o perioadă de întuneric și mizerie din comunism.

Treptat, Mircea Zaciu s-a conturat într-o personalitate locală, prin publicistica lui și colaborarea foarte intensă la cele două reviste culturale de prestigiu, Steaua și Tribuna, care existau pe vremea aceea. El a promovat, a fost ales, s-a impus în cadrul breslei, mai ales pe plan național, a fost cîteva decenii în structurile de conducere, de la București, ale Uniunii Scriitorilor. Asta i-a dat o anvergură indiscutabilă, sigur că da, i-a permis să ocupe un piedestal în concertul local clujean.

Care este creația lui scriitoricească? Se vorbește mereu despre “criticul și istoricul literar” Mircea Zaciu. El are firește o sumă de cărți. Nu aș putea să vă spun care este capodopera. Nu avem, ca la G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Sau la Nicolae Manolescu: Istoria critică a literaturii române. Sau, la I. Negoițescu, lectura revoluționară a lui Eminescu: inventarea unui nou poet național. Sau, dacă vorbesc despre Balotă, mă gîndesc la monografia despre Arghezi. Așadar cartea fundamentală, o capodoperă, pe lîngă care gravitează micile apariții editoriale circumstanțiale. Nu avem așa ceva la Zaciu, sau cel puțin eu n-am reușit s-o identific. Zaciu este un autor de eseuri, un descoperitor de autori mici. Este omul care le dă a doua șansă scriitorilor ardeleni. Avea o pasiune pentru Ardeal. A promovat la Editura Dacia o colecție interesantă, “Restituiri”, care scotea din culise, din arhive, manuscrise uitate ale unor autori de mîna a patra. Zaciu nu era omul de avanscenă al scrisului analitic. Era mai degrabă arhivarul, cel care punea un punct pe “i”, în timp ce altul scria restul literei. Așadar nu aspectul lui de critic literar se va prelungi în timp, dacă va rămîne ceva.

Marea lui aventură a început undeva după anii ‘70, în timp ce ceaușismul se înstăpînea tot mai agresiv și obsedant, cînd deja foamea se făcea simțită și luminile se stingeau. În cultură fenomenul mergea în aceeași direcție: lipseau acut instrumentele de documentare. Acum avem, chiar pe telefon, Facebook. În trei secunde, apăsăm două butoane și obținem orice informație dorim. Sigur că nici pomeneală de așa ceva, în etapa anilor 70-80, de care vă vorbesc. Marea miză a lui Mircea Zaciu a fost să pună ordine în cultura română. Și în literatura română, mai ales. Dar cum se poate realiza asta? Făcînd, de pildă, un dicționar. Nu exista Wikipedia – fiindcă nu exista internet, să ne înțelegem. Și cine poate să facă acest dicționar al scriitorilor români? Marii specialiști, marii critici literari. Iar atunci profesorul clujean a constituit o prestigioasă echipă în jurul său. A adunat un triumvirat, cum a fost numit: Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Fiecare dintre ei era o individualitate conturată. Dar ei nu erau o instituție. Fiecare avea un job și, în timpul liber, s-au gîndit să facă Dicționarul Scriitorilor Români, de o anvergură nemaipomenită, în jur de 3.000 de pagini, cîte au rezultat pînă la urmă. Dintre colaboratorii lor v-aș pomeni pe cîțiva, poate vă sună în urechi. Oamenii au intrat în hora asta nebunească, a clarificării situației din literatura română de atunci și au redactat efectiv paginile respective: Mircea Anghelescu, Alexandru Călinescu, Alexandru Cistelecan, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Iorgulescu, Florin Manolescu, Nicolae Manolescu, Mircea Martin, Dan C. Mihăilescu, Ioan Moldovan, Cornel Moraru, Mircea Muthu, Liviu Papadima, Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Petru Poantă, Ion Pop, Mircea Popa, Eugen Simion, Ion Simuț, Radu G. Țeposu și așa mai departe. Am citat două duzini de nume, din cele  vreo patruzeci care există. Sînt specialiști de referință, care s-au implicat în această inițiativă și au fost coordonați de cei trei critici clujeni.

Ca orice mare întreprindere spontană, și ea a eșuat ca Titanicul: pe cît a fost de mare, pe atît de repede s-a scufundat. Povestea Dicționarului Scriitorilor Români a fost rezumată de coordonatorii săi și publicată în presă. Pe scurt, lucrarea a fost interzisă. Acum o să vă mirați: cum a putut deranja un dicționar în vremea ceaușismului?! Ce avea comunismul cu scriitorii? Unii dintre cei prezentați acolo erau nemulțumiți de ceea ce se spunea despre ei. Știți că, în lumea artiștilor, orgoliul acționează devastator. Dacă afirmă cineva că ești bun, preferi să fii considerat genial. Obstacolele serioase au venit în ciuda faptului că nu era o carte explicit polemică. Dar oamenii aspirau la elogii mai încinse și la o suprafață de prezentare mai extinsă, de care nu aveau parte. Bătălii de influențare s-au dus în legătură cu numărul de coloane și pagini dedicate fiecăruia. Acesta era un indiciu al “valorii” pe care o ilustrau. Iar unii condeieri aveau acces la Cabinetul 2, la “Tovarășa”, ca să nu mai vorbim de birourile cenzurii, și s-au străduit cu succes să blocheze apariția Dicționarului, în care ei figurau, dar unde eventual nu stăteau în avanscenă, cum considerau că li se cuvine. Vă amintiți povestea din Miorița, cu ciobanii care îi dau în cap colegului cioban.

Pe de altă parte, exista o proiecție asupra culturii române, din partea oficialităților comuniste. Aici vin spre partea mai importantă a prezentării mele din seara asta. Mircea Zaciu a fost un agent de seamă al criticii literare, în anii 70-80, mai ales prin impunerea unei ierarhii, a unui sistem de valori, a unei pleiade de scriitori, care insistau pe demnitatea actului artistic, care nu se prostituau în fața comunismului (dacă îmi sînt permise cuvintele răspicate). Autoritatea politică răsplătea scriitorii de duzină, care așterneau fără scrupule poezii și elogii închinate regimului, conducătorului epocal și nevestei savante, canalului Dunăre-Marea Neagră, pe prima pagină din toate ziarele și revistele de cultură. Își ofereau semnătura, își luau leafa, dar erau disprețuiți de viața literară, care îi ținea pe margine, în manuale, în istorii literare, în tot ce însemna reflectare profesionistă a literaturii române. Și asta îi ustura. Aici ei presau, insistau să-și facă loc, să fie acceptați.

Așadar obstacole au existat din mai multe părți. Dicționarul a eșuat, n-a fost publicat pînă la căderea comunismului. La începutul anilor ‘90, s-au depus iarăși eforturi consistente. S-a prelungit tipărirea lui, între timp, în patru volume, pînă spre anii 2000. Va să zică Mircea Zaciu a sprijinit strădaniile depuse de scriitorii care se apărau de ideologia totalitară. De aceea figura lui este văzută pozitiv, el este elogiat, a fost declarat cetățean de onoare al Clujului, o stradă îi poartă numele și merită să fie evocat în asemenea contexte, care se referă la personaje de prim rang ale cetății noastre.

Ce aș dori să adaug – în plus față de acestea? Acum sîntem deja în democrație, de cîteva decenii. Poate că abordarea noastră s-a maturizat, s-a împlinit. Poate că vedem și altceva. Poate că stăm să ne gîndim că atunci cînd Zaciu, sau Manolescu, sau Eugen Simion făceau literatură, mai bine sau mai rău, exista un scriitor care se numea Paul Goma și care a protestat împotriva comunismului. Și a fost băgat la pușcărie, a fost bătut, a fost alungat în exil. Nici Mircea Zaciu, nici Nicolae Manolescu, nici Marian Papahagi, nici Eugen Simion sau ceilalți nu s-au sinchisit. Nu s-au solidarizat cu el. Către public trecea mesajul că Paul Goma n-are talent. El nu este dintre ai noștri. Noi, scriitorii, sîntem oameni serioși. Nu trebuie să luăm seama la așa ceva. Noi avem de făcut o cultură. Comunismul nu-i treaba noastră.

Bine, Goma a fost la București. Dar la Cluj a fost Doina Cornea. Fără a fi neapărat scriitoare, era traducătoare și intelectuală și lucra ca profesoară la Facultatea de Filologie. Catedra de franceză avea birourile la etajul 2. Mircea Zaciu avea biroul la etajul 1. Ea a fost dată afară din facultate, pentru că protesta împotriva dictaturii lui Ceaușescu. Despre Doina Cornea s-a spus (dar nu în scris) de către acești mari intelectuali că este o exaltată (mi-a spus-o mie, personal, un personaj proeminent al grupării “Echinox”). Nu merită să-i dăm atenție. S-o lăsăm în pace, fiindcă oricum nu se pricepe ea la lumea noastră culturală. Iată că Doina Cornea a fost o figură solitară, în protestul ei anticomunist. Deși era tot intelectuală. Scriitorii nu s-au solidarizat cu ea. Dacă greșesc, vă rog să mă contraziceți cu argumente și detalii.

Acum avem și cealaltă perspectivă, după cîteva decenii de democrație. Exista comunismul, dar alternativa la comunism eu consider că nu rezistența prin cultură a fost (adică ce-au făcut Zaciu și toți cei din gruparea lui onorabilă). Alternativa, dacă ne uităm azi mai bine, stătea în altă parte. Sigur că Doina Cornea nu e neapărat scriitoare. Dar Paul Goma este scriitor. I. Negoițescu, în protestul său anticomunist din 1977, a fost scriitor și critic literar. Însă colegii și prietenii lui s-au năpustit să-i explice cît de mult a greșit, cum trebuie să-și ceară iertare și să-și retracteze adeziunea la Mișcarea Goma pentru drepturile omului. Da, doamnelor și domnilor, pe vremea ceaușismului era foarte greu să protestezi fiindcă, pe lîngă ostilitatea Securității și a Partidului Comunist, aveai de înfruntat înstrăinarea colegilor și a prietenilor. Ei își vedeau periclitată neutralitatea, de vreunul care a avut curajul să ridice fruntea, a ieșit din rînd, a țîșnit afară din grup. Și atunci depuneau cele mai insistente demersuri să-l tragă înapoi. Strădaniile scriitorilor prestigioși, din anii ‘70 și ‘80, au constat în mersul echilibristic pe linia mediană. Noi nu sîntem comuniști. Noi nu girăm comunismul. Noi, dacă se poate, nu-l lăudăm pe Ceaușescu. (Mai scăpau piciorul o dată, de două ori, cînd n-aveau încotro. Însă n-o făceau cu entuziasm.) Dar în nici un caz nu trecem dincolo, nu combatem comunismul. Pentru că dincolo e no man’s land. Dincolo vin arestul, interzicerea semnăturii, singurătatea, exilul și – mai ales – pierderea luminilor rampei.

Dacă vrem să ne gîndim cu maturitate, acum, din democrație, în urmă, la ce-a fost literatura română a anilor 70-80, perioadă pe care am cercetat-o inclusiv în teza mea doctorală, cred că aceasta a fost configurația. Pleiada s-a situat pe linia de mijloc, în neutralitate. Poate de aceea noi am fost ultima țară unde a căzut comunismul. De aceea noi n-am avut un Havel. Modelul Havel nu avea cum să existe în România. Intelectualitatea de la noi mergea nu pe confruntare, ci pe supraviețuire și pe identificarea posibilităților de conlucrare cu sistemul politic. Nu-l elogiem, dar nu-l combatem. Ne vedem de micul nostru ogor, pe care trebuie să-l cultivăm.

În acest domeniu, Mircea Zaciu a avut o contribuție notabilă. El a fost un luptător, un polemist. Ar fi nedrept să nu amintim un moment exploziv din cultura română. Eugen Barbu a fost prins că a plagiat în romanul Incognito, poate vă mai amintiți. Barbu era membru în Comitetul Central al Partidului Comunist. Era omul îndrăgit al Partidului, ba chiar și al Securității. Să dai în Eugen Barbu însemna să dai în sistem. “Dai în mine, dai în tine, dai în fabrici și uzine”, cum spunea lozinca din anii ‘50. Atunci a apărut un moment tranșant, o despărțire de ape. Ce facem, fraților? Noi nu vrem să luptăm împotriva comunismului! Dar Eugen Barbu a plagiat! Nu putem accepta, cu bună știință, să ne prefacem că nu vedem și să nu penalizăm plagiatul! Iată că scriitorii, care n-aveau ostilități cu comunismul, ca să nu pățească ei, Doamne ferește, ceva, s-au pomenit totuși într-un complex de împrejurări foarte delicate. Linia urmată a fost cea a demnității profesionale. Eugen Barbu a fost reprobat nu fiindcă s-a pus în slujba Securității, nu fiindcă a scris lucruri mizerabile despre numeroși scriitori, pentru a-i infama, pentru a-i șubrezi în efigia lor publică, nu fiindcă a fost membru în Comitetul Central și braț înarmat al Partidului Comunist – ci fiindcă a plagiat. Iar aici Mircea Zaciu a avut un rol însemnat. A fost însărcinat de Uniunea Scriitorilor din România să facă o cercetare atentă a volumului, să întocmească un referat științific, profesionist. El fiind din Cluj, părea neutru, ca universitar. Să vedem ce spune o persoană obiectivă! Sigur că referatul lui Mircea Zaciu a fost devastator. Textul a fost inclus apoi și într-o carte excelentă, poate una dintre cele mai bune publicate de el, Lancea lui Ahile. L-a făcut una cu pămîntul pe Eugen Barbu. Într-o analiză migăloasă, cu citate, cu argumente bine cumpănite, stau paginile lui de mare virtuozitate scriitoricească, purtată de o indignare abia reprimată.

Dar a fost o luptă în limitele profesiei. Ăsta e paradoxul. Acum, cînd ne uităm în urmă, evocînd figura lui Zaciu, vedem în el un luptător, dar între hotare culturale trasate limpede. El nu s-a aventurat dincolo. A compus, alături de alți zeci de colaboratori, acel amplu dicționar. Însă trebuie văzut cît mai este el viabil azi, cînd dispunem de numeroase mijloace de informare, cînd apăsăm pe două butoane, cum ziceam, și avem informația. În ce măsură instrumentul, realizat cu atîtea sacrificii și în atîtea decenii, mai este actual? Iată o întrebare, o sfidare adresată specialiștilor din viitor, dacă vor vrea să facă o analiză obiectivă.

Mircea Zaciu a fost și un foarte interesant diarist, un autor de jurnale. Cred că și-a consemnat practic toată viața – deși prima etapă, a tinereților, nu s-a publicat. Ar fi interesant de văzut ce era pe-acolo. A mers pînă în preajma revoluției din ‘89 cu întîmplările descrise de cele patru volume tipărite. Este un fin stilist Mircea Zaciu! Învîrte extrem de rafinat penița. Stăpînește limba română la perfecție. Este un mare ironic, un om sarcastic. Ia în derîdere mediocritatea pe care o vede în jur, prostia, personajele cu două fețe. Umblînd mereu prin țară, la inspecții, descrie prostia care se revarsă din școlile de provincie, murdăria de pe trenuri, meschinăria oamenilor subjugați de vremuri. Face un tablou mușcător al României din anii ‘80. Jurnalul lui e consistent. Dar nu dă nume! M-am întîlnit cu M. Iar a venit G. Ierbivorul și-a dat în petec. Facem Istoria ieroglifică citindu-l pe Mircea Zaciu. Între timp au apărut jurnale de mare impact, cu nume scrise negru pe alb. Autorii și-au asumat mărturiile, publicate fie antum, fie postum. Zaciu nu și le-a asumat, fiindcă pe el nu-l interesa să dezvăluie. Pentru el era important să persifleze, să biciuiască, să batjocorească. Asta o făcea foarte bine. Dar vin și vă întreb: oare e destul? Oare alții n-au făcut mai mult? El își exprimă acolo tot dezgustul pentru lumea pe care a străbătut-o în lung și-n lat, în timpul inspecțiilor la catedră. Dar nu are meditații așa zicînd anticomuniste, împotriva orînduirii sau a sistemului. Îi ia în derîdere pe activiștii și propagandiștii sfertodocți. Dar nu articulează un discurs de opoziție, de solidarizare cu adversarii comunismului.

Acesta este Mircea Zaciu, așa cum îl văd eu. Poate că sînt aspru. Poate că nu. Sînt alții, eventual, care au o perspectivă mai glorioasă. Eu vreau să subliniez performanțele autorului Zaciu, stilistice în primul rînd, reușitele sale de luptător în arena culturală, pentru prezervarea profesionalismului literar. Aureola aceasta, de care se bucură în plan strict cultural, e meritată. Dar el n-a trecut dincolo, nu și-a asumat o realitate, în sensul nu numai de-a o descrie și a o batjocori, ci a încerca să o schimbe, să o modifice, prin implicare personală. Era un spectator cinic, rece de cele mai multe ori, necruțător. Un bun condeier.

Este imaginea pe care o am eu despre Mircea Zaciu: o prezență notabilă în scrisul clujean, în critica literară din a doua jumătate a secolului XX din România. A fost elogiat și ridicat pe piedestal, în timpul vieții, cînd acelea au fost criteriile de judecată. Dar mă întreb – și viitorul urmează să ne-o arate – ce va rămîne din Mircea Zaciu, cînd criteriile vor deveni mai complexe și eventual se va pretinde mai mult de la un scriitor. Tinerii care acum habar n-au cine a fost acel Zaciiiiu, care a dat numele străzii unde ei locuiesc, vor ajunge la maturitate, în contextul unei societăți în sfîrșit normale, democrate, care nu va mai promova sarcasmul gol și neutralitatea ca virtute. Mă întreb ei ce vor vedea și cît vor  elogia.

(Prezentare la întîlnirea “Clujul memorabil: scriitorii istoriei”,

organizată de Asociația “Vechiul Cluj” la 25 mai 2017)

Vechiul-Cluj

Reclame