Etichete

, , , , ,

După ce-a pus la punct problemele interne și i-a dăscălit pe tineri, cu liniarul peste degete, cum să citească literatura șaizecistă, Nicolae Manolescu întinde o fandare mînioasă și pentru a-i învăța pe americani democrația. Marele dușman, care ne pîndește peste ocean, este corectitudinea politică. Sarcasmele prin care scriitorul, școlit și crescut în comunism, vrea să desființeze un concept intens dezbătut al lumii libere sună bizar. “Norman Manea m-a invitat în anii 1990, cînd încă nu mă considera un antisemit, la Bard College, unde preda el însuși. Avea un mic apartament în campus, în care, cînd primea studenți ori studente, ținea ușa permanent deschisă, ca să nu fie acuzat de vreo feministă că a hărțuit-o sexual, motiv principal pentru o întreagă procedură de impeachment. Hărțuirea sexuală era acuzația cea mai frecventă a unor feministe la adresa șefilor lor sau a unor fete supărate tardiv pe tații lor, care le-ar fi abuzat în copilărie. Totul ca urmare a politicii corecte. În SUA au avut loc sute de procese pe această temă, numeroase soldate cu condamnări. Din fericire, oribila mentalitate și-a epuizat resursele după două decenii și acum puțini mai sunt cei care îi acordă importanță.”

Citeam aceste pasaje fix în ziua cînd, în presa din România, se transmitea filmulețul cu profesorul de engleză din Maramureș care, în oră, săruta senzual și pipăia o elevă în fața catedrei. Ironiile manolesciene despre mentalitatea habotnică americană se nimereau ca nuca-n perete. Ceea ce la noi se remediază post factum (profesorul respectiv a fost convins să demisioneze în aceeași zi din sistemul de învățămînt), peste ocean se preîntîmpină, prin edificarea unui ansamblu de reguli stricte, destinate să diminueze surprizele. Însă a echivala ansamblul corectitudinii politice cu cîteva detalii exagerate ale sale este un alt sofism ciudat.

Știu că e greu de acceptat pentru un autor român, matur, bărbat, alb, formator de canon literar timp de decenii, că în afara lui există pe lume diverse categorii sociale (femei, minorități etnice, minorități sexuale etc.), care își revendică dreptul la imagine și la recunoaștere publică. Sătulul nu crede flămîndului, iar cel ce-a ținut o viață pîinea și cuțitul nu acceptă că i se cuvine un loc la masă și semenului mai puțin vizibil, mai puțin norocos. Exercițiul de empatie este un lux inaccesibil.

De fapt corectitudinea politică a pornit din dorința de discriminare pozitivă, prin care o societate democratică, așezată și matură a priceput că trebuie să-i accepte, în aceeași măsură, și pe concetățenii săi defavorizați. “Egalitatea de șanse” este o formulă adecvată pentru competitorii la fel de înzestrați, dar devine o lozincă din care izvorăște nedreptatea, atunci cînd ignoră situații de inferioritate și neputință obiectivă. În discuțiile mele de la școală, pentru a încerca să le transmit tinerilor conceptul de “discriminare pozitivă”, i-am întrebat nu o dată dacă li se pare normal ca un copil orfan să primească o bursă, din partea statului. În fond el nu are nici o vină și trebuie ajutat să recupereze dezavantajul în care se află. Banii de bursă nu-i vor aduce părintele înapoi, dar îl vor sprijini în propria sa dezvoltare. De acolo a mai fost doar un pas ca să discutăm – pe aceeași lungime de undă – despre legitimitatea locurilor speciale atribuite azi, în liceu sau la facultate, pentru tinerii rromi. Sau despre faptul că discriminarea evreilor a pornit de la segregare și definire injurioasă (steaua galbenă în piept, denumirea de “jidan”) și s-a finalizat prin uciderea colectivă. Cuvintele sînt în măsură să creeze realitatea – măcar cu atît putem rămîne din lecția îngrozitoare a secolului XX. Filtrarea violenței verbale din spațiul public poate diminua violența de comportament.

De mirare că un critic literar nu vrea să admită asta.

Publicitate