Să spionăm cu Katherine Verdery (4)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cercetătoarea este conștientă de ciudățenia abordării sale și de antipatia pe care o poate stîrni printre cititori: “nu ar trebui să-i condamn pe informatori, pe ofițeri, instituția? Asta ar dori mulți dintre românii pe care îi cunosc. / Aici, după părerea mea, ne aflăm față în față cu limitările unui antropolog în comparație cu locuitorii țărilor pe care le studiază. Ei pot fi extrem de indignați de anumite aspecte ale societății lor, într-un fel în care eu simt că nu pot fi. Nu că aș mai crede că antropologia e o știință «obiectivă» – e clar că nu este. Dar sunt hotărîtă să mă împotrivesc unei condamnări care mi-ar bloca posibilitățile de înțelegere” (p. 260). Impresia că judecarea aspectului etic al unei situații reprezintă un impediment în calea cunoașterii fenomenului e desigur un sofism grosolan. Calea investigării activităților de poliție politică ale Securității ceaușiste nu trece prin descrierea empatică, admirativă, a instrumentelor sale, în numele “obiectivității antropologice”, tot așa cum un dentist nu le va oferi consultații dentare gratuite foștilor săi turnători, iar un cofetar nu le va dărui savarine cu frișcă.

În consecvență cu strategia sa dubioasă, Katherine Verdery pornește să-i întîlnească pe unii ofițeri de Securitate, între timp pensionați, care au coordonat dispozitivele de informatori din jurul ei. Le dă telefon, le sună emoționată la ușă sau îi întîlnește prin cafenele, fiindcă vrea să le vadă chipul, le cumpără flori, li se vîră pe sub piele, schimbă confidențe despre familie, ocupația părinților și a fraților, flecărește cu nevasta unuia (p. 337 sqq.). “Într-un fel, simt că mi-am făcut un nou prieten. Dar este o nebunie! Cum pot să gîndesc așa? Oamenii aceștia au fost învățați ca să fie psihologi și manipulatori buni, dar duplicitari în relațiile cu alții. Cum îmi pot oare imagina că a fost o întîlnire «cinstită», că fusese sincer cu mine? E clar, asta doresc să cred. Uluitor!” (p. 351). Continuă jocul searbăd de conspirare a identităților reale, cînd autoarea pălăvrăgește cu ofițerul “Grigorescu”, cu maiorul “Dragomir”, cu ofițerul “Blidaru”. “Ceea ce mă impresionează pe mine este reacția mea emoțională excesivă. La fel ca și mai înainte, cînd făceam cercetare pe teren, parcă mă îndrăgostisem de oamenii aceștia. Ridicol!” (p. 361). “Sindromul Stockholm?” – notează nedumerită Verdery, acolo unde semnul de întrebare ar trebui înlocuit cu cel de exclamare.

După ce ne mărturisește fascinația pe care i-o provoacă securiștii și turnătorii ei de odinioară, K. Verdery mai bifează un punct pe agendă: relativizarea activităților de terorism social ale Securității comuniste. Dacă privim lucrurile prin extrapolare, ea n-a făcut altceva decît suratele sale: “Toate țările au servicii de informații; nici un om care cunoaște acțiunile FBI sau J. Edgar Hoover nu poate avea curajul să arate cu degetul fără ca degetul să-i tremure un pic” (p. 376). Timpul care a trecut e oricum în măsură să șteargă păcatele: “După 1989, condamnarea întregului sistem și mai ales a detestatei sale Securități era o cerință virtuală: a devenit principala ideologie publică. Dar aproape trei decenii mai tîrziu există mai multe opțiuni. Mulți români au uitat că Securitatea era așa de atroce, iar pe copiii lor această chestiune nu-i interesează” (p. 376). Securitatea a avut diverse etape de activitate și este o greșeală să extinzi brutalitățile din anii ’50 peste întreaga perioadă comunistă (p. 390). După ce-au fost dați afară securiștii unguri, evrei și ruși, “răi”, au rămas doar românii buni și patrioți (p. 391-392). Pe măsură ce întoarcem paginile, constatăm cu uimire crescîndă că investigația antropologică a unui caz de urmărire securistă din ultimele decenii ceaușiste se transformă într-o litanie emoționată, prin care victima sărută mîna călăilor. Demersul științific alunecă în exhibiționism masochist. “Mă gîndeam că o să dau de urma lor, poate o să-i înfrunt (deși nu într-un mod ostil) – dar, în schimb [sic, L.A.], ei m-au recrutat pe mine! – nu ca să le dau informații, ci ca să-i văd pe ei într-o lumină pozitivă. Cînd mă gîndesc la asta, sunt de-a dreptul uluită” (p. 385).

Cartea se încheie cu o magnifică pupare în Piața Endepedenți: specialista americană își cheamă prietenii, cunoscuții, turnătorii și securiștii la restaurant, într-o serbare finală. Stau acolo, cu toții, claie peste grămadă: mîncare-beutură-efuziuni-lacrimi și recunoștință (p. 414). Caragiale ar zice: uite-i ce drăguți sînt!

Într-o sublimare a sindromului Stockholm, Constantin Noica și-a compătimit torționarii și ne-a îndemnat să ne rugăm pentru fratele Alexandru. Katherine Verdery, mai pedestră, ne îmbie să ne pupăm cu ei.

Publicitate

Să spionăm cu Katherine Verdery (3)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Autoarea nu-i o conțopistă rigidă, care să însăileze documente ca mărgelele pe salbă. Implicarea ei afectivă se vădește în paginile cărții și, de fapt, a stat la rădăcina întregii sale prezențe în România, de-a lungul deceniilor. Anchetele etnografice i-au impus o identificare emotivă: “M-am aruncat în aceste relații, am depășit chiar măsura. Aici este tînăra îndrăzneață, care se afirmă, dar este și cineva care nu se prea apără. Etnografa este propriul ei instrument de lucru: dacă te controlezi, dacă te aperi, nu vei reuși. Dar aceasta înseamnă că posibilitatea de trădare în lumea umbrelor informatorilor Securității dobîndește o ipostază și mai imorală: profită de practicile de lucru ale etnografei pentru a o întoarce împotriva ei înseși, punînd-o în slujba lor” (p. 257). Katherine Verdery are acum revelația că, de fapt, cele două tipuri de activități – etnografia și filajul securist – prezintă numeroase asemănări, prin fixarea obiectivelor, studierea elementului uman, dialogul cu informatorii, redactarea observațiilor, formularea concluziilor, arhivarea materialului. Astfel încît o strînsă colegialitate se stabilește, peste arcul vremii, între spioni și spionată, cu răsturnarea perspectivelor și bălăcirea în același sos. “Folclorista”, “Vera”, “Viky”, “Valy”, “Kora”, “Kitty”, “Vanessa”, “Vadu” și “Verona” va izbuti să-și îndrăgească turnătorii și să-și admire securiștii.

Odată depășită bariera etică, rațională, care – nu-i așa – constituie o piedică în calea cunoașterii profunde, universitara americană trece să edifice o amplă cazuistică, despre diversele tipuri de informatori. Unii toarnă din obligație profesională, alții din teamă, alții din entuziasm, sînt unii care scriu banalități pentru a proteja persoana urmărită, sînt și cei ce nu acceptă să semneze un angajament oficial, însă dau totuși note informative etc. “Anton” refuză să admită, în ciuda evidențelor, că a scris delațiuni despre autoare. “Silviu” este un amic tandru, cu vorbă blîndă, “îmi plăcea sentimentul de calm echilibrat pe care îl degaja”, “cînd apăream pe neanunțate spunea că avusese o premoniție că voi veni, sau că îi aminteam de un membru al familiei la care ținea mult” (p. 304). Probabil că “a făcut-o din slăbiciune, nu din răutate. Aș adăuga că este foarte posibil ca ofițerul să-i fi dictat unele din rapoarte, sau chiar pe toate, iar el să le fi semnat” (p. 309). Rudele lui “Iacob”, mort de-atunci, se străduiesc să-i găsească circumstanțe atenuante: poate că avea lipsuri în gestiune la serviciu și era vulnerabil, poate că a fost prins furînd porumb de la CAP, oricum era fricos și laș. “Astfel începe nuanțarea atitudinii față de informator: putem găsi scuze pentru unii; unii nu sînt așa de răi ca alții, pentru că nu au scris lucruri urîte despre obiectivele lor; chiar dacă au făcut aceasta, probabil au suferit pentru că o făceau; și așa mai departe” (p. 134-135). Și, în orice caz, turnătoriile au avut gravități diferite: “Rapoartele lui «Silviu» au fost extrem de dureroase: au oferit exact informațiile cele mai incriminatorii la adresa mea, din punctul de vedere al Securității, și care ar fi putut duce la o punere sub acuzare. Cele ale lui «Groza» și «Anton» au insistat pe partea negativă a activităților mele și i-au implicat pe prietenii mei, în timp ce alte rapoarte, ca acelea ale lui «Iacob», au fost destul de benigne, oferind foarte puține informații, dar lăsînd impresia de cooperare” (p. 314).

De la diluarea realităților factuale, K. Verdery urcă spre diluarea evaluărilor teoretice. Conceptul de trădare este mai curînd relativ într-o societate tradițională, unde oamenii trăiesc într-o strînsă interdependență: așadar turnătorii s-au văzut obligați să fie fideli față de legăturile lor sociale și familiale stabile, în loc să-i fie fideli unei persoane străine, pe care abia o cunoșteau. Ei au turnat-o, dar e foarte explicabil că au făcut asta (p. 311). Este relativizat însuși conceptul de prietenie: la americani este o chestiune mai superficială și trecătoare, marcată de frecventele schimbări ale locului de muncă și ale localității de reședință; la români, prietenia dobîndește valențe profunde și de lungă durată; constrînsă la sejururi de cîteva luni, ea nu le-a fost de fapt prietenă sătenilor din Hunedoara, universitarilor din Cluj, așadar e normal că aceștia au turnat-o (p. 311).

Cu o bună deprindere a specificului cercetării academice, autoarea pune în pagină, cu titlu informativ, și ipoteza contrară. De pildă scriitoarea Herta Müller, confruntată cu încercarea de-a fi recrutată ca informatoare, s-a ridicat demn în picioare și l-a anunțat pe securist: “N-am caracterul să fac asta” (p. 318). Situația e consemnată succint, o asemenea posibilitate este semnalată tipologic. Dar Katherine Verdery își interzice inflexiunile de judecată etică și își împinge cercetarea “antropologică” în zona amoralității. Conceptul de obiectivitate științifică e fluturat pentru a ascunde cinismul.

Să spionăm cu Katherine Verdery (2)

Etichete

cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate

Cartea este rezultatul unei prelucrări prin straturi suprapuse de falsificare. Dosarul ca atare, așa cum a fost întocmit de diverși ofițeri de Securitate, în locuri și momente succesive, reflectă o ficțiune, fiindcă prezintă o realitate dorită de “inteligenții” care pîndesc, iar victima se recunoaște cu greu pe sine însăși. Unii informatori sau ofițeri, care au contribuit la redactarea materialelor secrete, sînt căutați și descusuți de cercetătoare, peste decenii; dar sîntem avertizați că folosirea ghilimelelor, pentru replicile lor, poate oferi imagini imprecise, rezumative, fiindcă vorbele nu le-au fost înregistrate ca atare, ci recompuse la sfîrșitul interviurilor. Identitățile celor mai multe persoane chestionate de autoare rămîn ascunse, pentru a se evita punerea lor în situații inconfortabile: unele sînt desemnate prin nume conspirative, ce le-au fost stabilite odinioară de Securitate; pentru altele, autoarea inventează alt rînd de pseudonime, pentru a le proteja suplimentar; în anumite situații se dau nume reale; “în cîteva cazuri, născocirile mele se extind și asupra unor fapte din viața oamenilor, făcîndu-mă un pic demiurg, la fel ca securiștii mei. Consider supărător acest lucru, dar a fost necesar” (p. 50). Autoarea nu detaliază de ce i-a fost necesar acest obositor joc de măști, prin care Securitatea comunistă e deconspirată pentru a fi reconspirată, iar o metodă ocultă de investigații, din perioada totalitară, e cercetată cu propriile ei instrumente mistificante, azi, în vremurile democratice. Rezultatul se plasează pe un no man’s land între realitatea clandestină (documentată prin fotografii de oameni, străzi, case, documente secrete) și jocul de măști al ficțiunii polițiste (aici: milițiste), încît cititorul rămîne cu impresia că totul poate fi adevărat sau dimpotrivă. Trecutul, în loc să fie adus la lumina zilei, este împachetat în noi straturi de complicitate.

(Ilustrație din volum)

Conglomeratul ce rezultă este obositor de eteroclit, pus în pagină cu trei tipuri diferite de litere, pentru a se sublinia proveniența variată a textelor. Se întrețes diverse momente ale narațiunii, din anii 1970, din anii ’80, de la începutul anilor ’90, după 2000 sau din prezentul redactării volumului. Sînt incluse niveluri alternate ale narațiunii: pasaje din notele secrete ale informatorilor; aprecieri ale ofițerilor, care prelucrează datele obținute; comentarii ale autoarei pe marginea acestor aspecte; note de teren din cadrul cercetărilor etnografice de odinioară etc. Proiecția fragmentată asupra realității este însoțită de niveluri diferite de avizare asupra situațiilor, date de vîrsta, experiența de viață, bagajul de informații și dotarea intelectuală eteroclită a purtătorilor de opinie. Ei provin din medii sociale diferite: sătenii din județul Hunedoara (cel mai frecvent), universitarii din Cluj, scriitorii din țară (invocați episodic prin citarea opiniilor despre deconspirarea Securității) etc. Țiganiada a alunecat din literatură în viața cotidiană.

Să spionăm cu Katherine Verdery (1)

Etichete

antropologie, cercetare, comunism, dosare, etnologie, informatori, intelectuali, istorie, Katherine Verdery, Securitate, sociologie

Cea mai importantă calitate demonstrată de cercetătoarea Katherine Verdery, în cărțile sale dedicate lumii românești, este empatia. Aterizată în anii 70 ai secolului trecut, într-o țară comunistă mică și îndepărtată, dincolo de cortina de fier, pentru a cunoaște o realitate umană foarte diferită de ceea ce lăsase în urma ei, tînăra își propunea să urmeze cercetări de teren, în domeniul etnografic și antropologic. Era înzestrată cu inteligență, hărnicie, entuziasm, curiozitate, dorință de integrare și o diplomă universitară, care a deprins-o cu un stil de muncă meticulos. Venită ca bursieră prin intermediul ambasadei americane, oficialitățile române au repartizat-o în satul Aurel Vlaicu din județul Hunedoara. Securiștii o iau imediat în primire, sub numele de cod “Folclorista”, și-i pîndesc toate gîndurile și gesturile. Un an de ședere în mediul rural din perioada comunistă, iar apoi numeroasele reveniri în țară, lunile de frecventare continuă a mediului universitar cu profil istoric din Cluj (David Prodan etc.), cunoașterea personală a cîtorva intelectuali de prestigiu la nivel național (Al. Paleologu, Al. Zub, N. Steinhardt etc.) marchează un traseu de explorare perseverentă și temeinică, prin cercuri extinse progresiv, în toate zonele geografice și la toate nivelurile sociale. Firea ei activă (își cumpără o motoretă Mobra, cu care cutreieră zonele rurale), tinerețea impetuoasă, dorința de-a descoperi lucruri noi și de-a comunica mereu cu lumea înconjurătoare, talentul de relaționare cu cele mai diferite persoane, însușirea nuanțată a limbii române, calitatea ei de cetățean american (o raritate pentru acele vremuri de dictatură autarhică) sînt atuuri puternice, care o propulsează hotărîtor.

După 40 de ani de prezență susținută în mijlocul realităților românești – intersectată de construirea unei consistente cariere academice americane -, Katherine Verdery a ajuns acum în situația de a-și descoperi și cerceta propriul dosar de supraveghere, care i-a fost întocmit de Securitatea ceaușistă. Uimirea ei n-a fost mică. “Din 1973 pînă în 1988, cel puțin 70 de persoane din Deva, Vlaicu, Cluj, Iași și București (numai 12 dintre ele fiind femei) au dat informații despre mine Securității. Mulți erau cunoștințe întîmplătoare care au scris un număr mic de note informative, alții au fost oameni pe care i-am întîlnit numai în treacăt (așa cum au fost recepționerii din hoteluri) și unii erau colegi și prieteni, chiar intimi. (…) Dintre toți acești oameni, numai doi mi-au spus înainte de 1989 că li s-a cerut să facă rapoarte despre mine” (p. 123-124). Descoperirile din dosare îi produc un șoc și o îndeamnă să mai scrie o carte, a cărei protagonistă, de data asta, este ea însăși. “Cînd am citit aceste note, m-au doborît. (…) Poate să dureze ceva timp pînă să privești cu detașare faptul că un prieten a informat despre tine – în acest caz, cinci ani. Mi-am amintit treptat că, la urma urmelor, ținusem la acești oameni și voiam să continui să țin și acum. Această perspectivă este mai ușor de atins dacă informatorul este încă în viață și dispus să vorbească” (p. 133). Rezultatele unei asemenea ciudate autoscopii, de factură sociologic-antropologică, se materializează în volumul Viața mea ca spioană (trad. Anca Irina Ionescu, Ed. Vremea, Buc., 2018).

Mihai Botez – portret în zigzag (4)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

Relațiile lui Mihai Botez cu postul de radio Europa liberă cunosc o amplă fluctuație. Foarte bun prieten cu directorul Vlad Georgescu, la rîndul lui bursier la Woodrow Wilson Center, futurologul beneficiază de afecțiune și sprijin constant în transmiterea gesturilor sale de protest, a interviurilor din presa occidentală, a studiilor politologice prezentate la simpozioane. “Iubite Vladone”, i se adresează disidentul în noiembrie 1983. I se oferă un post de redactor, dacă se va hotărî să plece din țară – propunere pe care Botez o declină. Virgil Ierunca și Alain Paruit difuzează un dialog cu el, în emisiunea “Povestea vorbei”.

Cîțiva ani mai tîrziu, Monica Lovinescu notează în jurnalul ei că au apărut probleme și în direcția respectivă: “Mihnea foarte prost impresionat de reacția violentă a lui Vlad la știrea că, în loc să facă escală la Frankfurt și să-l întîlnească pe el, Botez vine să ne vadă pe noi la Paris. Nu-i mai dă bani, se dezinteresează de el, după ce promitea să-l ia director adjunct la FE. Mihnea conchide: o criză de gelozie” (30 aug. 1987). Doar atît? Sau îndemnurile de prudență, plecate de la ambasada americană din București, au ajuns cumva și la conducerea Europei libere? După moartea lui Vlad Georgescu, de un cancer galopant, candidatura lui Mihai Botez la conducerea secției române a postului de radio cade în gol.

Aceeași involuție radicală în raporturile lui Botez cu “Monicii”. La prima întîlnire: “Entuziasmul ni se întărește după ce, singuri cu el, ne ducem la restaurant în Cartierul Latin. Surpriza a fost totală. Mai întîi, așteptam un «tinerel» de vreo 45 de ani și pare mai bătrîn ca V. (Pe unde trece, Securitatea lasă urme – și el e deseori chemat la ei.) În plus, modestia pe care o simțisem și la telefon, și care se confirmă. În sfîrșit, o cultură profundă, o inteligență ascuțită, o maturitate, o capacitate de analiză pe care lectura eseului său «sociologic» Lumea a doua nu mă lăsaseră în nici un fel s-o presimt” (21 oct. 1985). Atunci cînd Mihai Botez devine propunerea lui Iliescu la postul de prim-ministru, Monica Lovinescu, deși a văzut multe la viața ei, rămîne cu gura căscată de uimire: “Din nou istoriile românești depășesc orice ficțiune. «La difficulté est de rendre le vrai vraisemblable», scria Camus” (14 oct. 1992). [E greu să faci adevărul verosimil.] Alunecarea pe tobogan continuă, după stabilirea fostului anticomunist peste ocean: “Ei toți în Statele Unite (Tudoran, Matei C., Nemoianu care nici nu-l mai primește în casă) îl cred pe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se știe de unde e așa bogat și aruncă banii pe fereastră. Încercăm să-i scoatem gărgăunii securiști din cap: orice se poate crede despre Botez, dar asta nu” (5 ian. 1993). Cînd e numit ambasador la ONU: “adică acceptă să semneze operația de cosmetizare a lui Iliescu, care în interior e cu ceaușiștii de la România Mare și toți extremiștii de dreapta, blochează reformele etc., iar în exterior vrea să impună potemkiniada democratizării. Ar fi trebuit să fim blazați de atîtea dezamăgiri. Și iată că nu sîntem. Decepția cu Botez e mare” (13 iunie 1993). În fine se consemnează sec ruptura, odată cu vîrful de “carieră” al celuilalt: “Mihai Botez ajuns ambasador la Washington (ambasadorul lui… Iliescu) nu ne mai interesează. I-am fost chiar recunoscători că atunci cînd a trecut prin Paris și l-a văzut pe Mihnea, n-a încercat să dea de noi. Tot nu i-aș fi răspuns” (8 august 1994).

Teancul de acte confidențiale, publicat acum de Radu Ioanid, vine să arunce o lumină crudă asupra reprezentației din culise a lui Mihai Botez. Lucruri intuite, bănuite, disputate de-a lungul anilor capătă un gir evident. Firește că modelul colorat, de pe fața covorului, e mai coerent în zigzag decît împletitura de pe spate, urmărită în firele ei multicolore: numeroase repetiții, formule birocratice și expresii butucănoase ale documentelor nu fac din această carte o lectură de plăcere. Dar au utilitatea de-a limpezi lucrurile, pentru toți cei de bună credință.

Mihai Botez – portret în zigzag (3)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

De altfel legăturile lui Mihai Botez cu serviciile românești urcă pînă la bursa americană din 1976, de la Woodrow Wilson Center, cînd i-a dat rapoarte scrise generalului Gheorghe Anghelescu, rezidentul Direcţiei de Informaţii Externe (DIE). Activarea sa intensă în jurul lui Dorin Tudoran pare să reflecte un moment de criză, cînd Securitatea nu voia să scape situația de sub control. Astfel încît i-a fost tolerat jocul dublu, prin care trimitea manuscrise anticomuniste la americani și-i turna pe români (și pe americani) la români. Singurul care n-a știut de duplicitatea amicului generos a fost disidentul Dorin Tudoran care, el, a făcut greva foamei, cîteva zeci de zile, în mod autentic.

Legăturile de culise ale lui Botez cu oficialitățile americane se întind de asemeni pe durata multor ani. Documentele arată cum a fost “pilotată”, oficial și grijuliu, atribuirea celor două burse peste ocean, în speranța încurajării unui om de încredere, cu influență, în problemele românești. Rapoartele ambasadei americane consemnează – și arhivele Departamentului de Stat păstrează – cele mai mici zvonuri în privința lui Mihai Botez: că a fost agresat pe stradă, că ar fi murit la spital în anii ’80 (informație dezmințită rapid), că a fost mutat cu serviciul la Tulcea (motiv pentru care o oficialitate protestează pe lîngă doi diplomați români) etc. Cîteva zeci de pagini ale cărții atestă grija deosebită cu care Washingtonul îi urmărea personalitatea, gesturile publice, precum și treptata erodare a încrederii pe care o inspira. Raportul confidențial din 9 martie 1987, trimis de ambasadorul Kirk în centrală, sintetizează exact jocurile multiple ale personajului: “Legătura noastră principală cu Botez este în contact apropiat cu el mai bine de doi ani. Legăturile lui cu noi există de mult mai mult timp, bineînțeles, și includ ofițeri mult mai importanți acum («much more senior officers»), care au fost la post aici de-a lungul anilor. Dar pare contradictoriu («puzzling»), chiar deliberat eronat. Canalul său de comunicare direct cu cercurile superioare a dispărut, dar el pare să aibă în continuare legături private cel puțin în unele sfere ale eșalonului de vîrf. Un lucru nu s-a schimbat, natura conspiraționistă a politicii Bucureștiului și pericolele jocurilor pe care el [Botez] le practică. În concluzie, deși avem unele întrebări în legătură cu evenimente recente (și unii aici își pun întrebări în legătură cu adevăratele sale loialități), avem tendința să le acceptăm pe amîndouă ca reale”.

Mihai Botez – portret în zigzag (2)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

Cartea urmărește trei zone distincte de activitate ale lui Mihai Botez, prezentate succint de Radu Ioanid și ilustrate apoi prin documente: relațiile disidentului cu Securitatea, cu autoritățile americane și cu postul de radio Europa liberă. În ce privește prima direcție, R. Ioanid subliniază că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin douăsprezece informări directe și șase indirecte, datate 1983-1985, toate provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Între aceste rapoarte, informările directe provin clar de la Mihai Botez. Douăsprezece dintre ele sînt «semnate» Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una dintre ele fiind semnată şi datată olograf. Restul de șase informări sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez sau înregistrările convorbirilor dintre Ureche și Botez despre Tudoran. De la raport la raport, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) se estompează în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Pălăvrăgeala amicală a lui Botez cu Ureche (ce nume predestinat!), în care “sursa” face inițial elogiul amicului Tudoran, în tentativa de a-l proteja, devine apoi o hăituială tot mai solicitantă pentru futurolog. O consemnează și ofițerul: “Raportez că la această întîlnire B.M. Horia a fost foarte nervos și și-a exprimat dorința de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Dorin Tudoran care actualmente se află la mare cu familia pentru circa 10-12 zile. (…) Menționez că Botez Horia a afișat la această întîlnire o permanentă stare de neîncredere și suspiciune în organele noastre subliniind că nu îi face plăcere să își «toarne» prietenii (români). Am încercat să îl temperez, lucru care nu a reușit decît parțial”.

În fața probelor textuale concrete, care ies la suprafață din tainițele arhivelor și sînt incluse în pagini de carte, devin bizare eforturile unor opiniomani de-a răsturna și în prezent adevărul. Mai zilele trecute, într-un grupaj de comentarii găzduite de revista Observator cultural, Gabriel Andreescu scria ferm despre situația revelată: “Nimic care să susţină teza colaborării cu Securitatea. Dimpotrivă”. Stăruința cu care fostul teoretician al disidenței contestă evidențele, de cînd a renunțat la burlăcie, pentru a-i inocenta pe unii ciripitori la Secu, ține de-un fenomen psihologic-moral ce merită o cercetare separată.

Că Mihai Botez nu de simple trăncăneli benigne se ținea cu locotenent-colonelul Marian Ureche, este în măsură s-o aprecieze chiar victima turnătoriilor sale. Dorin Tudoran a trăit un adevărat șoc, atunci cînd a înțeles că bunul său prieten îl ajuta, pe de o parte, să-și expedieze în Occident textele de protest anticomuniste, iar pe de altă parte îl livra cu arme și bagaje torționarilor, dezvăluindu-le punctele lui sensibile. “Printre motivele care m-au neliniștit în legătură cu documentele legate de Mihai Botez aflate în dosarul meu de urmărire informativă rămâne și acela că nu povești construia Mihai spre a mă proteja, ci că oferea Securității, cu o imprudență de neînțeles, amănunte care mă făceau și mai vulnerabil decât eram – stările mele de spirit, îngrijorările provocate de boala copilului, ce discutam în casă la Nicu Stăncescu, ce aveam de gând să scriu și să trimit în afara țării, promisiunea că va încerca să obțină de la mine copia nu-știu-cărui document la care lucram etc. Povești construiește Andreescu.”

Mihai Botez – portret în zigzag (1)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Mihai Botez, Nicolae Breban, Radu Ioanid, Securitate

Pentru oamenii familiarizați cu viața publică din vremea lui Ceaușescu, traiectoria urmată de Mihai Botez a fost presărată de-un șir de miracole. Cu o formație științifică de matematician, încununată de-un doctorat încă din tinerețe, convertit apoi spre sociologie și viitorologie (I.D. Sîrbu: “Eu cînd spun Futurologie, o spun ca înjurătură”), protejat de ministrul comunist Malița, lăsat să meargă de două ori cu bursă de studii în SUA, la Woodrow Wilson Center (în 1976 și 1987), și la un congres de specialitate din Madrid (octombrie 1985), Botez se afirma totodată ca un critic perseverent al ceaușismului, în etapa strîngerii șurubului. Dădea interviuri nestingherit și i se prezentau sinteze critice la Europa liberă, în La Nouvelle Alternative, în L’Express, conversa în România cu corespondentul lui Washington Post, frecventa ambasadele occidentale, unde se întreținea cu specialiștii acreditați. Era îndepărtat din conducerea unui institut de cercetări, dar era lăsat să se voiajeze la capitaliști. Așa o fandare largă nu se mai văzuse de pe vremea lui Nicolae Breban, care critica de la Paris socialismul, în timp ce era, la București, membru în Comitetul Central al PCR. Bine-bine, Breban era prieten cu tovarășul general Pleșiță, pe care-l ținea zelos la curent cu noutățile ce apăreau în lume (“Ei, servim cultura şi ţara!”) – dar Botez cui îi raporta oare?

Unde mai pui că, după decembrie 1989, într-o fulgurantă revenire din exilul său american, militantul pentru democrație era s-ajungă prim-ministru fesenist! Și-apoi, cît ai clipi din ochi, adversarul comunistului Ceaușescu a țîșnit pe firmament ca ambasador al socialistului Iliescu (la New York și Washington). O asemenea evoluție mirobolantă la scena deschisă avea, mai mult ca sigur, vînjoase rădăcini prin culise. Multă lume se întreba, curioasă, de unde vine briza care agită zmeul la înălțime? Radu Ioanid și-a propus să facă lumină, publicînd o carte de 442 pagini, cu documente de primă sursă despre Mihai Botez, preluate din Arhiva Direcției Securității Statului (DSS) și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Radio “Free Europe” (RFE-CEU), Serviciul de Imigrare și Naturalizare american (INS), Departamentul de Stat de la Washington (SD), FBI, Reagan Library, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Clinton Library. Dacă atîtea instituții serioase și-au ațintit privirile asupra unui singur om, este limpede că aveam de-a face cu un pion important în schimbul de idei și informații, peste zidul ridicat de războiul rece.

O conștiință activă (2)

Etichete

A.C. Cuza, antisemitism, evrei, fascism, Holocaust, Wilhelm Filderman

Filderman nu-i omul care să se descurajeze ușor, astfel că îi bombardează de-a lungul anilor cu scrisori, reclamații, sesizări și solicitări pe demnitarii îndreptățiți să pună capăt violențelor. Măcar să nu spună cineva că n-a știut. Le scrie epistole regilor care se succedă pe tron, iar aceștia îl asigură de bunele lor intenții. Merge în audiență la consiliul regent, ai cărui membri îl ascultă cu atenție și scutură din cap a neputință. Mobilizează forurile politice din Occident, și mai ales din SUA, pentru a le cere sprijinul, prin intermediul presiunilor care să impună democratizarea României. Participă la activitățile unor conferințe cu miză internațională (de pildă în vederea constituirii statului Israel), unde își cîștigă un prestigiu pe care-l convertește în alte eforturi de militantism pentru cauza românească.

Pe această mare agitată, confruntat cu răstălmăcirile, ostilitatea, viclenia, agresiunile și amenințările care plouau din toate direcțiile, reputatul om al legii nu se putea sprijini decît pe mintea sa lucidă, pe competențele sale profesionale, pe dăruirea sa inimoasă, reafirmată inclusiv în intervenții de la tribuna Parlamentului. “Încă o dată spun că noi nu ne considerăm a fi o națiune în cadrul unei națiuni, ci o minoritate etnică. Originea etnică a unei persoane nu este o chestiune de opțiune, ci o realitate istorică. / Nu am aceeași origine etnică cu românii. Strămoșii mei nu au sosit în Dacia cu legiunile lui Traian. Probabil că ei au venit de pe Muntele Sinai, din Palestina, și probabil că au rătăcit timp de secole înainte de a ajunge aici. Însă provoc pe orice român care descinde din Traian să-mi spună că el este mai patriot sau mai bun cetățean decît mine ori decît orice alt cetățean evreu al României. / Chiar dacă originea mea este alta decît a românilor, mă consider asimilat în întregime și la modul absolut și am la inimă aceleași interese materiale și politice ca și ei. (…) Minoritatea noastră etnică s-a statornicit în cadrul națiunii române – însă este limpede că intenționăm să menținem vii tradițiile noastre religioase și culturale, care reprezintă moștenirea umanității. Nu-mi este rușine că sunt evreu; dimpotrivă, am toate motivele de a fi mîndru. Fiecare popor are propriul său drept la glorie. Poporul evreu nu invidiază alte popoare, deoarece noi ne numărăm între cei care probabil au contribuit cel mai mult la civilizația mondială. / Chiar dacă sunt diferit din punct de vedere etnic și religios de concetățenii mei români, am absolut aceleași interese ca și ei. Vorbesc despre național în sensul întregii națiuni. O națiune reprezintă totalitatea cetățenilor care trăiesc într-o anumită țară.”

Din păcate mersul vremii, care prefigura venirea la putere a hitlerismului, îi stătea împotrivă. Bîjbîiala politică a etapei – pe care alții o consideră cea mai glorioasă din istoria României – este consemnată cu amărăciune. “Guvernele veneau și plecau, însă puțin sau nimic nu se schimba. Nu aveau doctrine, nici perspective politice; ele serveau facțiunile interne și presiunile internaționale; erau sfîșiate de contradicții de nerezolvat. Era aceeași vorbărie grandilocventă, aceeași nehotărîre în problemele serioase, aceeași pendulare între inerție și izbucniri de energie.”

Pe fondul indeciziei, a corupției și a duplicității guvernanților, care se roteau cu repeziciune, propaganda antisemită, accentuată sub coordonarea lui A.C. Cuza (căruia i se rezervă un portret devastator, pe bază de fapte concrete: laș, parvenit, plagiator, mincinos, demagog, incompetent), sfîrșește prin coruperea mentalităților. “Puțin cîte puțin, excesele antisemite au devenit o psihoză colectivă. Ceea ce ani de zile păruseră a fi doar manifestări izolate, pentru care erau răspunzători doar indivizi ori grupuri extremiste, acum înghițise întreaga societate românească. Prin tineret și prin femei, cele mai influențabile categorii, întreaga națiune lăsa impresia că este cuprinsă de o nebunie fără nume. / Simțul moral, distincția dintre bine și rău, nu se mai regăsea în relațiile cotidiene dintre cetățeni. Vocile celor care încercau să exprime o gîndire independentă deveneau tot mai tăcute și mai izolate. Un val de isterie pusese stăpînire pe opinia publică. Atmosfera era otrăvită de mituri barbare despre «puritatea națională», despre «sînge», despre crima rituală. / Asasinarea prefectului la Iași a ilustrat starea de fapt.”

În vara anului 1939, Wilhelm Filderman se afla în Franța împreună cu soția lui. Intuiția politică i-a semnalat, cu mare acuitate, că vor urma lucruri extrem de grave și cei doi au decis să se refugieze în SUA. Totuși o pregătire atentă a plecării definitive era obligatorie. Militantul pentru valorile democratice s-a întors la București ca să-și pună ordine în lucruri. Aici a observat cu îngrijorare că situația s-a deteriorat suplimentar. “Un sfert de veac în slujba comunității evreiești din România m-a familiarizat profund cu nevoile evreilor, cu durerea acestora, cu situația lor disperată. Ei aveau nevoie de mine, iar eu aveam nevoie de lumea lor; viața mea nu avea nici un sens fără ei. Eram un luptător experimentat; îmi cunoșteam drumul prin jungla legislativă și știam cum să mă adresez celor de la putere. Și, s-ar putea spune acum, aveam curajul necesar. / Nu puteam să-mi părăsesc poporul; locul meu era în mijlocul lui. I-am spus soției că voi rămîne în România. Plină de curaj, ea mi s-a alăturat. Cu ea de partea mea, m-am aruncat înapoi în luptă.” Evenimentele sîngeroase ale Holocaustului aveau să i se desfășoare sub priviri.

O conștiință activă (1)

Etichete

evrei, Holocaust, interbelic, istorie, politica, Wilhelm Filderman

Wilhelm Filderman a fost una din personalitățile cele mai importante ale vieții evreiești din România primei jumătăți a secolului XX. Născut într-o familie modestă și rămas orfan de tată în primii ani, a reușit prin sacrificiile financiare ale mamei să urmeze studii strălucite în România și în Franța, de unde s-a întors cu o diplomă universitară în drept. Gîndirea sa meticuloasă, precisă, puterea sa de muncă ieșită din comun l-au împins în zona activismului social-politic. Principala sa miză a constituit-o organizarea comunității evreiești, pentru a duce lupta în favoarea obținerii drepturilor cetățenești, stipulate în tratatele internaționale, dar tergiversate și neaplicate concret de guvernele succesive.

Primul volum de Memorii & Jurnale acoperă perioada 1900-1940, cînd Filderman a fost un martor incomod al duplicităților politice ale vremii și un adversar insistent în negocieri, din calitățile sale oficiale de președinte al Uniunii Evreilor Pămînteni, reorganizată în Uniunea Evreilor din România, președinte al Uniunii Comunităților Evreiești din Vechiul Regat, președinte al Federației Uniunilor de Comunități Evreiești din România Mare, președinte al biroului român al American Joint Distribution Committee, precum și de membru al Parlamentului României. A avut oportunitatea de a participa în mod activ la conferința internațională, care a stabilit drepturile minorităților din România la finele Primului Război Mondial – și a constatat personal stratagemele oamenilor politici din țară de-a tergiversa, de-a nu semna și apoi de-a nu implementa prevederile oficiale.

În condițiile în care mai toată istoriografia asupra perioadei interbelice românești, care circulă azi în conștiința publică, provine dintr-o sursă unitară (specialiștii autohtoni, cu diversele nuanțe ale orientării lor ideologice), lectura memoriilor lui Wilhelm Filderman oferă o imagine proaspătă, de multe ori surprinzătoare, asupra actorilor vremii, așa cum sînt ei văzuți prin ochii unui participant avizat, obiectiv și de bună credință. La întîlnirile cu Brătianu, reprezentanții minoritari îi detaliază lungul șir de agresiuni fizice, la care sînt supuși tinerii evrei, în școli și universități din întreaga țară. Primul-ministru consideră că există doar două soluții: fie copilul bătut revine a doua zi cu părinții și se răzbună, chelfănindu-și adversarul (dar riscînd să-și agraveze situația), fie are răbdare ca lucrurile să se calmeze de la sine, odată cu trecerea vremii. “Brătianu a vorbit pompos despre bunele sale intenții, miniștrii săi au ținut discursuri elocvente, dar mașinăria antisemitismului continua să funcționeze. Studenții au organizat întîlniri la Universitatea din București. Dați afară cu forța de poliție, ei au descins în stradă. Scandalurile s-au înmulțit. Lupte la Academia de Studii Comerciale. (…) La Cluj, unde universitatea a fost redeschisă după o scurtă perioadă de suspendare, studenții evrei au fost ținuți cu forța la ușă. Rectorul și șeful poliției au cerut victimelor să părăsească universitatea. Sinagoga evreilor religioși a fost vandalizată. S-a dat buzna în restaurante, iar clienții au fost luați la bătaie. Dr. Wieder a fost grav rănit. La Timișoara, funcționarii publici și studenții Școlii Politehnice au participat la toate revoltele antisemite. (…) Pe 14 decembrie, Universitatea din București și-a închis porțile, urmată pe 17 decembrie de Academia de Studii Comerciale. Explicația care a fost dată făcea trimitere la «tulburările care, în pofida măsurilor luate de autoritățile universitare, au dat peste cap viața universitară și au dăunat prestigiului și demnității instituției de înaltă cultură»”.

De fapt amintirile lui Filderman se constituie pe 500 de pagini într-o înșiruire neostenită, an după an, a nenumăratelor fapte violente, ce au afectat viața comunității evreiești, la consemnarea instigatorilor extremiști, cu ideologia lor primitivă, la notarea demagogiei penibile a personalităților politice care, în momente de mare tensiune, ar fi avut datoria de-a interveni și n-au făcut-o. Guvernele se schimbau, ipocrizia rămînea identică. “Stilul lui Maniu era de a vorbi cu mîna pe inimă, în timp ce încuraja haitele de ucigași ale lui Cuza și Codreanu și, concomitent, striga că anti-antisemitismul său condusese la demisii în rîndurile Partidului Național Țărănesc. Dar comportamentul său duplicitar nu înșela pe nimeni.”