Dintre toate, absolut şocantă e partea a doua a cărţii. Între primul capitol, sintetic, şi al treilea, autobiografic, aici vocea memorialistului devine analitică şi porneşte pe urmele destinului crîncen al mătuşii Lea. Al cincilea copil al soţilor Simon Berla şi Zali Fischer “era o fată deşteaptă, fermecătoare, cu un chip drăgălaş şi ochi mari, albaştri. Înaltă, brunetă, cu silueta zveltă, atrăgea băieţii, fiind curtată de mulţi dintre ei. Sensibilă şi romantică, conştientă de frumuseţea ei, avea să devină înfumurată, chiar şi puţin egoistă”.
Tînăra s-a angajat o vreme ca vînzătoare şi afişa, cochetă, o pălărie mare. Era curtată de un tipograf, a cărui cerere în căsătorie a refuzat-o. În schimb s-a îndrăgostit de un creştin, Géza, cu care s-a şi logodit, în pofida familiilor. S-a îndatorat la patronii unde lucra, pentru a-şi cumpăra trusoul. Pasiunea s-a destrămat odată cu legile antisemite, aplicate cu fermitate în Ardeal. Printr-un regim de teroare, evreii au fost daţi afară din slujbe, acelaşi destin fiindu-le rezervat şi simpatizanţilor. Logodnicul cel tandru îşi temea cariera, a preferat să rupă relaţia, cu o săptămînă înaintea nunţii. Reacţia de-atunci a tinerei, din perspectiva a ceea ce i se va întîmpla în viaţă, e chiar înduioşătoare: “pînă am devenit logodnica lui, m-au curtat foarte mulţi băieţi evrei, unii din familii bogate, dar el a fost singurul pe care l-am iubit şi l-am ales. Mă simt foarte nenorocită, îmbătrînesc, am 23 de ani, ar fi fost timpul să devin femeie”.
Lea se mărită din răzbunare cu Erwin, un personaj care îi stîrneşte milă şi dispreţ. Dar nici asta nu ţine mult: evreii din Cluj sînt închişi în ghetoul improvizat la fabrica de cărămidă. Între 25 mai şi 9 iunie 1944, sînt cu toţii deportaţi la Auschwitz. O descriere cutremurătoare a calvarului se cuvine citată pe larg.
“Iubita mea surioară Mariska,
Au trecut şase ani de la ultima mea scrisoare…, acuma am 29 de ani, dar mă simt ca la 46, încă foarte slăbită, cu părul albit de suferinţele îndurate în anii precedenţi. (…) Două săptămîni am stat în ghetou, după care ne-au dus la gară şi am fost îmbarcaţi cîte 70-80 de oameni în cîte un vagon de marfă. Geamurile vagoanelor erau acoperite cu scînduri. Dacă voiai să stai mai ‘comod’, stăteai în picioare, nici vorbă să te poţi întinde. Şapte zile am călătorit mai mult îndărăt decît înainte, probabil ca să ne înfometeze… Şi au reuşit. Am primit o cantitate minimă de hrană şi apă. Mulţi oameni au murit pe drum.
Cînd uşile vagoanelor au fost deschise am simţit în aer ceva despre care am crezut că este îngrăşămînt pentru pămînt, doar la plecare hortiştii au spus că ne duc să lucrăm în agricultură. Am sărit înaintea părinţilor din vagon, ajutîndu-l pe tata să coboare. Tata putea să umble numai sprijinit în două bastoane. Doi soldaţi SS s-au năpustit către noi, unul din ei a smuls bastoanele de la tata, care în lipsa lor a căzut. Am vrut să-l ajut să se ridice, dar un SS-ist cu arma îndreptată către mine m-a oprit. Alţi doi l-au tîrît pe jos la unul din rîndurile care se formaseră deja. M-am uitat cu disperare după mama s-o ajut, dar era deja lîngă tata.
Presimţind că urmează despărţirea, am păşit pe rîndul care mi s-a indicat, un rînd în care am observat că majoritatea erau oameni mai tineri şi copii mai mari. Eram înconjuraţi de soldaţi înarmaţi, gata să-i omoare pe cei care nu li se supuneau. Deportaţii în haine vărgate şi SS-iştii smulgeau copiii mici din braţele mamelor care urlau, iar pe alte mame le înghesuiau în rîndul unde erau şi părinţii noştri. Mai tîrziu, după ce ne-au tuns şi am schimbat hainele cu cele vărgate, am fost repartizate în barăci. Numai aici am aflat că aceia care fuseseră în rîndul celălalt mergeau spre pieire… În camere de gazare şi apoi la crematoriu.
Ne aflam în Auschwitz, un lagăr de exterminare enorm de mare şi unde zi şi noapte erau arşi zeci de mii de părinţi şi copii. Am fost repartizate la diferite munci, bătute ba că munceam prea încet, ba că eram neglijente, dar ne băteau şi fără nici un motiv.
Apoi am fost mutată la Stutthof, primul lagăr creat de nazişti. Amintirile de acolo sînt de neimaginat! Un ofiţer SS a inventat un proces de a produce săpun din grăsime umană. Aşa că deţinuţii au fost executaţi pentru ‘producţia’ de săpun. Îţi poţi imagina aşa ceva?
Într-o zi, nu mai ştiu data, împreună cu alţii care fizic arătau sănătoşi şi au avut suficientă putere să mai muncească, am fost duşi la Danzig, unde 800 de evreice şi 4.000 de prizonieri francezi am lucrat la construirea unui aeroport.
Pe 1 martie 1945, cînd am auzit că ruşii se apropie, împreună cu 11 evreice am evadat din lagăr, ascunzîndu-ne o zi şi jumate în zăpadă, într-un cimitir, unde am fost găsite de soldaţii sovietici. Am fost hrănită şi pentru că am făcut febră de 41 de grade, soldaţii m-au dus la spitalul din Lamburg, unde am stat 6 luni. Cu un transport de 80 de foşti prizonieri am ajuns la Cluj cu nervii la pămînt, aprindere de plămîni şi probleme cu stomacul şi intestinele, cu care am şi fost operată.
După întoarcerea din lagăr am reîntîlnit un vechi prieten, pe Laci, şi ne-am căsătorit. Este un bărbat înalt, foarte frumos, adorabil. Însă cel mai important lucru este că e un om foarte bun şi răbdător. De o lună sunt soţia lui şi îl iubesc foarte mult. Este primul bărbat care m-a făcut să mă simt femeie.”
Laszlo Alexandru 