Etichete

, , ,

Miguel Asín Palacios

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

Miguel Asín Palacios (1871-1944) a fost preot romano-catolic spaniol și cercetător în domeniul studiilor islamiste, profesor de arabă la Universitatea din Madrid. Lucrarea sa faimoasă, Escatologia musulmană în “Divina Comedie” (1919), subliniază conexiunile surprinzătoare dintre mitologia arabă și cel mai celebru poem creștin din Evul Mediu. Cercetarea sa reprezintă o carte fundamentală în domeniul literaturii comparate, al istoriei ideilor și al dialogului dintre civilizațiile orientală și occidentală.

_________________________________________________________________________

Există cel puțin o probă incontestabilă că sobrietatea și laconismul portretului făcut lui Mahomed nu i se pot atribui vreunei necunoașteri a lui Dante: și anume că ni-l prezintă pe întemeietorul Islamului, împreună cu vărul și ginerele său Ali, suferind în Infern același supliciu, destinat semănătorilor de schismă și ruptură din istoria omenirii. Astăzi se știe, măcar printre oamenii cu o cultură medie în istoria universală, semnificația lui Ali în viața Islamului: se știe că, la moartea sa, califatul nu le-a revenit nici fiilor, nici urmașilor săi; califii omiazi și abasizi i-au persecutat peste tot: au fost astfel privați cu forța de drepturile lor ereditare; dar, foarte repede, și-au găsit apărători și partizani, care le-au revendicat prerogativele încălcate și care, cu numele de șiiți, sau urmași ai lui Ali, au sfîrșit prin a stăpîni Persia, Siria, Berberia și Egiptul, din secolul al IX-lea pînă în al XII-lea e.n. Ruptura produsă în Islam, din cauza șiiților, a fost așadar o adevărată schismă, cu caracter de erezie, anatemizată ca atare de ceilalți musulmani drept-credincioși, care erau majoritari; istoria luptelor sîngeroase, pe care această schismă le-a provocat, pînă în vremea lui Saladin, justifică pe deplin plasarea lui Ali, cauză inconștientă a unei asemenea rupturi, printre autorii de schismă din bolgia a noua a celui de-al optulea cerc al Infernului. Dar acest lucru, care ne apare azi ca fiind cu totul evident și logic, istoricii creștini din secolul lui Dante nu puteau nici măcar să și-l închipuie; pentru ei, chiar Mahomed era un mister, cu atît mai mult așadar figura istorică a vărului său, Ali. Nici unul, cu excepția sfîntului Pedro Pascual, nu-l amintește în vreo biografie a lui Mahomed. Și astfel se explică faptul că primii comentatori ai Divinei Comedii erau dezorientați, cînd încercau să explice motivul condamnării sale la același supliciu ca întemeietorul islamismului. Credem că diferența dintre ignoranța aproape generalizată a scriitorilor creștini, în legătură cu Ali și rolul său în interiorul islamismului, comparată cu exacta cunoaștere a subiectului, pe care Dante o demonstrează în acest scurt episod infernal, este o dovadă limpede a erudiției sale pe tema lumii musulmane.

Mai mult decît atît. Figura lui Ali este schiţată în trăsături sobre şi realiste, care nu se datorează nici invenţiei, nici vreunui capriciu al poetului florentin. Mahomed îi spune lui Dante: în faţa mea umblă plîngînd Ali, cu capul crăpat de la bărbie-n creştet. Această reprezentare este conformă cu adevărul istoric: toţi cronicarii musulmani, începînd de la contemporanii lui Ali, cad de acord în descrierea asasinării celui de-al patrulea calif, folosind aceleaşi imagini: ucigaşul său, Ibn Mulgam, l-a atacat pe neaşteptate, pe cînd ieşea din casă pentru a merge la moschee, la rugăciunea din noaptea de vineri, în ziua a şaptesprezecea a lunii Ramadan a anului 40 de la Hegira, şi cu o singură lovitură i-a despicat craniul cu spada, sau, cum arată alţi istorici, l-a ucis tăindu-l cu sabia de la frunte în jos, cu o lovitură care i-a crăpat partea superioară a capului şi i-a pătruns în masa encefalică. Tragica scenă probabil că i-a impresionat pe primii musulmani într-un mod aşa de intens, încît foarte repede s-au creat legendele, în care se punea pe buzele lui Mahomed sau chiar ale lui Ali lugubra profeţie a tristului sfîrşit ce-l aştepta. În asemenea legende era descrisă figura lui Ali, muribund, cu următoarele trăsături, identice acelora danteşti: “Ucigaşul tău – îi spunea Mahomed – îţi va da o lovitură aici – şi îi atingea capul – şi sîngele din rană ţi se va aduna aici – şi îi atingea barba”.

La o asemenea erudiție istorică se adaugă un alt semn de simpatie față de savanții musulmani, care au strălucit în filosofie sau în științele fizice și naturale. În opere lui minore în proză, mai ales în Convivio, Dante citează adesea numele astronomilor arabi Albumasar, Al-Farghani și Al-Betrugi și ale marilor filosofi Al-Farabi, Avicenna, Al-Ghazali și Averroes. Nu uită să se folosească de teoriile acestor înțelepți, citîndu-i sau necitîndu-i pe autorii lor. Paget-Toynbee a subliniat asta, în unele pasaje din Convivio și Vita Nuova, inspirate de astronomia lui Al-Farghani sau ideile lui Averroes despre petele lunare. Același Dante, în De vulgari eloquentia, mărturisește că a citit cărți de cosmografie și este bine știut că cele mai răspîndite din secolul său, pe această temă, erau de autori arabi.

Astfel se înțelege judecata binevoitoare a lui Dante, de nejustificat în interiorul teologiei catolice, despre personaje ca Saladin, Avicenna și Averroes, care sînt plasați în limb, cu toate că au trăit și au murit în afara Bisericii Catolice și într-o apostazie deliberată, cunoscînd adică foarte bine adevărata credință și respingînd-o scienter et volenter. Nimeni nu putea de fapt să ignore, și cu atît mai puțin Dante, ostilitatea lui Saladin față de creștinism și victoriile sale în Palestina, unde a anulat, în mai puțin de douăzeci de ani, toate progresele obținute, după eforturi mari, de cruciați, smulgîndu-le iarăși din mîini cetatea sfîntă Ierusalim și organizînd o “anticruciadă”, împotriva celei declarate de Grigore al VIII-lea și Clemente al III-lea și condusă de Frederic Barbarossa. Pe bună dreptate s-a putut spune că niciodată confruntarea dintre creștinism și islamism n-a dobîndit un asemenea aspect de duel mortal, cu atîta deliberare urmărit de reprezentanții și conducătorii ambelor religii. Și nu credem că sînt de ajuns prudența militară și liberalismul lui Saladin, încadrate în dogma creștină ca virtuți naturale, pentru a-l scuti de damnarea eternă pe cel care i-a provocat asemenea pagube serioase credinței lui Cristos, sau pentru a-l considera un apostat negativ, care adică a trăit conform legii naturale. Același lucru este valabil pentru Avicenna și Averroes: oricît de impecabil le-a fost comportamentul, știința și erudiția pe care o aveau excludea la ei orice ipoteză de necunoaștere fundamentală a religiei creștine, care să poată justifica scutirea lor de Infern, conform dogmei scolastice, care a condus gîndirea dantescă pe teme legate de credință. În acel secol, pentru Europa creștină, Averroes era chiar simbolul necredinței și al raționalismului, contestatarul oricărei religii pozitive, acela care respingea, ca impostori, profeții și ca minciună, revelația supranaturală.

Simpatia lui Dante față de știința islamică, în general, și față de Averroes, în special, explică și o altă enigmă, încă mai profundă, care a fost rezolvată de erudiția sagace a lui Bruno Nardi, într-unul din studiile sale. Ne referim la inexplicabila prezență, în Paradisul dantesc, a unui profesor de la Universitatea din Paris, Sigier din Brabant, condamnat ca eretic averroist în 1277 și mort în Italia, aproximativ în 1284. Dante, în pofida tuturor, îl plasează în sfera cerească a Soarelui, în spațiul teologilor, împreună cu Sfîntul Toma din Aquino, Albert cel Mare, Sfîntul Isidor din Sevilia, Dionisie Areopagitul, Pietro Lombardo, Beda, Boetius, Sfîntul Augustin etc. Cum se poate justifica o asemenea îndrăzneală? Dantologii și-au epuizat toate resursele de ingeniozitate pentru a nu altera fidelitatea față de creștinism și seriozitatea poetului florentin, care nu doar că-l scutește de chinurile infernale pe un eretic ca Sigier, personalitate de vază a averroismului, mort în afara Bisericii, dar îl și înalță alături de sfinți teologi și părinți ai dreptei credințe și, într-o culme a îndrăznelii, care ajunge la limitele sarcasmului, pune în gura Sfîntului Toma, adversar înverșunat al lui Sigier pe problema celor două adevăruri și pe cea a unității intelectului, un elogiu echivalent cu o reabilitare a memoriei sale.

Nardi a oferit cheia de descifrare a acestui mister, aducînd din nou în discuție chestiunea surselor filosofiei dantești. Pînă acum s-a crezut că Dante este un filosof exclusiv tomist; însă Nardi, printr-o atentă revedere a textelor dantești, confruntate cu ale altor scolastici de ascendență neo-platonică și cu sistemele lui Avicenna și Averroes, a demonstrat că Dante, în conflictul dintre filosofia arabă-neoplatonică a acestor gînditori și teologia creștină, a adoptat o atitudine fideistă sau mistică, recurgînd la învățăturile credinței, pentru a evita îndoielile ce apar. Mulțumită acestei atitudini, Dante, departe de-a fi un tomist intransigent, este un scolastic, dar eclectic, care fără a urma nici un maestru în mod special, acceptă ideile și teoriile tuturor gînditorilor, antici și medievali, creștini și musulmani, pentru a le topi într-un sistem personal care, ocupînd o poziție la jumătate între tomism și avicennismul averroist, se apropie într-un mare număr de probleme mai curînd de acesta din urmă, decît de cel dintîi. Principalele teze dantești de ascendență arabă, pe care le-a indicat Nardi, se referă la cosmologie, teodicee și psihologie: Dumnezeu este lumină, ale cărei raze se răspîndesc și se atenuează, atunci cînd se îndepărtează de centrul de emanație. Inteligențele sferelor cerești reflectă, ca niște oglinzi, acele raze și astfel imprimă forme în materie. Creația trebuie concepută așadar ca o emanație în trepte a luminii divine, realizată prin intermedieri și exclusiv de către Dumnezeu, prin mijlocirea sferelor cerești. Există o materie nestructurată sau informă. Structurile lumii sublunare derivă din virtutea formatoare a sferelor cerești. Activitatea lumii sublunare nu este eficientă, ci are un rol instrumental față de aceea a sferelor. Partea intelectivă a sufletului omenesc este cu totul deosebită de partea vegetativ-senzitivă; doar ea este creată. Darul intelectiv începe cu o iluminare divină și are nevoie de sprijinul credinței, pentru a ajunge fără șovăială la adevărul suprasensibil.

Nardi arată cum aceste idei dantești, chiar putînd avea anumite precedente în tradiția augustiniană, derivă mai curînd din filosofia arabă neoplatonică și, mai precis, din sistemele lui Al-Farabi, Avicenna, Al-Ghazali și Averroes.

(Steaua, Cluj, nr. 7/2021, p. 43-45)