Etichete

, , , , ,

Erich Auerbach

tradus și prezentat de Laszlo Alexandru

Erich Auerbach (1892-1957) a fost un filolog și comparatist evreu de origine germană. Lucrarea lui cea mai cunoscută, Mimesis. Reprezentarea realității în literatura occidentală, impune modelul analizei structurale în cadrul textului literar, prin investigarea atentă și detaliată a acestuia și a conotațiilor sale. Refugiat din pricina celui de-al Doilea Război Mondial din Germania în Turcia și, ulterior, în SUA, are aici o influență hotărîtoare în configurarea studiilor dantești și în constituirea școlii americane de dantologie. Divina Comedie examinată ca un ansamblu de semnificație reală și simbolică, identitatea “figurală” a celor mai importante personaje ale poemului reprezintă cuceriri ale discursului critic care au așezat o piatră de hotar în cunoașterea corectă a gîndirii și a artei literare a lui Dante. Pasajele următoare au fost traduse dintr-un eseu din volumul Studi su Dante.

___________________________________________________________________________

Interpretarea figurală sau, pentru ca definiția să fie completă, concepția figurală asupra evenimentelor a avut o răspîndire mare și o influență profundă, pînă în Evul Mediu și după aceea. (…)

Nici un cercetător al Evului Mediu nu poate ignora că ea constituie baza generală de interpretare medievală a istoriei și că adeseori ea intervine și în înțelegerea realității cotidiene. Analogismul care pătrunde în orice sferă a activității spirituale din Evul Mediu este foarte strîns legat de structura figurală: omul însuși, ca imagine a lui Dumnezeu, dobîndește în interpretarea Sfintei Treimi, la Augustin, De trinitate, pînă la Sfîntul Toma, caracterul unei figura trinitatis. (…)

În linii mari se poate afirma că în Europa metoda figurală se trage din influențe creștine, cea alegorică din influențe antice păgîne și de asemeni că prima se aplică mai ales subiectelor creștine, cealaltă preferabil subiectelor antice. Nu va fi greșit să spunem că concepția figurală este prevalent creștin-medievală, pe cînd cea alegorică, luîndu-și ca modele autori păgîni din antichitatea tîrzie sau autori necreștinați în profunzime, tinde să se manifeste atunci cînd se întăresc influențele antice, păgîne sau foarte lumești. Dar aceste observații sînt prea generale și imprecise, fiindcă marea masă a fenomenelor în care timp de un mileniu se întrepătrund civilizațiile nu admite repartizări atît de simple. (…) Toate aceste forme se regăsesc de asemeni, referitoare la termeni antici și creștini, în opera care încheie și rezumă civilizația medievală, Divina Comedie. Dar aș vrea să încerc să demonstrez că în ea formele figurale sînt în mod categoric prevalente și decisive pentru toată structura poemului.

La picioarele muntelui din Purgatoriu, Dante și Virgiliu întîlnesc un bătrîn cu aspect venerabil, al cărui chip este luminat, de parcă ar fi expus la soare, de cele patru stele ce semnifică virtuțile cardinale. El îi întreabă aspru dacă venirea lor este legitimă și, din răspunsul lui Virgiliu – care mai întîi l-a pus pe Dante să îngenuncheze – rezultă că este Cato din Utica. După ce l-a informat de misiunea lui divină, Virgiliu continuă astfel:

Or ti piaccia gradir la sua venuta:
libertà va cercando, ch’è sì cara,
come sa chi per lei vita rifiuta.

Tu ‘l sai, ché non ti fu per lei amara
in Utica la morte, ove lasciasti
la vesta ch’al gran dì sarà sì chiara.
(Purg. I, 70-75)

«Primeşte-i dar venirea cu plăcere: libertate umblă să caute, care-i atît de scumpă, cum ştie cel ce pentru ea viaţa şi-o dă. Tu ştii, căci nu ţi-a fost pentru ea amară în Utica moartea, unde ţi-ai lăsat straiul, ce-n ziua măreaţă va fi strălucitor.» Apoi Virgiliu încearcă să-i obțină sprijinul, amintind-o pe Marzia, soția de odinioară. Cato respinge acest subiect cu aceeași asprime; dorința “doamnei din ceruri” (Beatrice) este suficientă; și-i poruncește lui Virgiliu să-i spele chipul lui Dante, pentru a-i îndepărta murdăria Infernului, și să-i încingă brîul cu un trunchi de stuf. Cato reapare apoi la sfîrșitul cîntului II, unde le îndeamnă pe drumul lor, cu vorbe severe, pe duhurile tocmai debarcate la picioarele muntelui, care au rămas fascinate ascultînd cîntarea lui Casella.

Dumnezeu l-a desemnat așadar pe Cato din Utica în funcția de custode, la picioarele Purgatoriului; un păgîn, un dușman al lui Cezar, un sinucigaș. Asta e foarte surprinzător și deja primii comentatori, ca Benvenuto da Imola, se mirau. Dante citează foarte puțini păgîni, pe care Isus i-a eliberat din Infern; și printre ei se află un dușman al lui Cezar, ai cărui aliați, ucigașii lui Cezar, se află împreună cu Iuda între fălcile lui Lucifer; unul care, fiind sinucigaș, n-ar trebui să fie mai puțin vinovat decît cei care au fost violenți cu ei înșiși și care, pentru aceeași vină, suferă groaznic în al șaptelea cerc din Infern. Îndoiala este eliminată de cuvintele lui Virgiliu, care spune că Dante caută libertatea, care este atît de scumpă, după cum știi bine, tu, care pentru ea ți-ai disprețuit viața. Povestea lui Cato este izolată de contextul său politic-pămîntean, la fel cum procedau exegeții patristici ai Vechiului Testament cu figurile lui Isac, Iacob etc. şi a devenit figura futurorum (simbolul lucrurilor viitoare). Cato este o “figură”, sau mai bine zis era astfel Cato, personajul real, care la Utica şi-a dat viaţa pentru libertate, iar Cato care apare aici în Purgatoriu este simbolul dezvăluit sau împlinit, adevărul acelui eveniment figural. De fapt libertatea politică şi pămînteană pentru care a murit este doar umbra futurorum: o prefigurare a acelei libertăţi creştine, pe care acum este chemat s-o păzească și în vederea căreia și aici el rezistă oricărei ispite pămîntești; a acelei libertăți creștine față de orice impuls păcătos, care duce la adevărata stăpînire de sine, tocmai libertatea pentru a cărei obținere Dante este încins la brîu cu stuful umilinței, pînă cînd o va dobîndi cu adevărat pe vîrful muntelui și va fi încoronat domnitor peste sine însuși de către Virgiliu. Este libertatea eternă a copiilor lui Dumnezeu, care disprețuiesc orice bun pămîntesc; eliberarea sufletului din servitutea păcatului, pentru care este introdusă aici ca “figură” alegerea liberă catoniană a morții, în fața aservirii politice. Faptul că Dante a ajuns să-l aleagă pe Cato pentru acest rol se poate înțelege, dacă ne gîndim la poziția lui superioară și imparțială, reflectată de scriitorii romani, ca model exemplar de virtute, dreptate, milă și iubire de libertate. Dante îl găsea astfel elogiat la Cicero și Virgiliu, la fel ca la Lucan, Seneca și Valerius Maximus și probabil că l-a impresionat mult (…).

Dante crede într-o concordanță predestinată între învierea creștină și monarhia universală romană; tocmai în cazul său, nu surprinde faptul că interpretarea figurală îi este aplicată unui latin păgîn: și în alte părți el ia din aceste două lumi, fără distincție, simbolurile lor, alegoriile lor și figurile lor. Cato este fără îndoială o “figură”; nu o alegorie, ca personajele din Roman de la rose, ci o figură în sensul descris de noi, anume o figură împlinită, deja devenită realitate. Comedia este o viziune care vede și proclamă ca deja împlinită realitatea figurală, iar particularitatea sa stă tocmai în faptul că leagă sensul interpretării figurale, într-un mod precis și concret, realitatea contemplată în cadrul viziunii, cu faptele istorico-pămîntești. Persoana lui Cato, om sever, drept și pios, care într-un moment semnificativ al destinului său și al istoriei providențiale a lumii a pus libertatea mai presus decît viața, își păstrează pe deplin forța istorică și personală: nu devine o alegorie a libertății, ci rămîne Cato din Utica, omul pe care Dante îl vedea în personalitatea sa individuală; însă, din caracterul său pămîntean trecător, în care el considera ca bine suprem libertatea politică, așa cum evreii consideră respectarea strictă a legii, el este înălțat la condiția realizării definitive, unde ceea ce contează nu mai sînt operele pămîntești ale virtuții civile, ci “binele intelectului”, binele suprem, libertatea sufletului nemuritor în viziunea lui Dumnezeu.

Să încercăm să observăm același lucru într-un caz ceva mai dificil. Virgiliu a fost considerat de aproape toți comentatorii vechi ca alegoria rațiunii, a rațiunii omenești și naturale, care conduce la ordinea dreaptă pe fața pămîntului, adică, potrivit ideilor lui Dante, la monarhia universală. Vechii comentatori nu aveau nici o dificultate în fața unei interpretări strict alegorice, fiindcă ei nu resimțeau, ca noi, un contrast între alegorie și poezia adevărată. Interpreții moderni s-au opus adeseori acestei interpretări și au scos la lumină aspectul poetic, uman, personal din figura lui Virgiliu, fără a-i putea totuși nega “semnificația” și a o situa în perfectă concordanță cu aspectul omenesc. Recent s-a încercat din diverse părți (de către L. Valli, de pildă, sau altfel de către Mandonnet), și nu doar pentru Virgiliu, o întoarcere la sublinierea insistentă a semnificației sale pur alegorice sau simbolice, lăsînd deoparte ca “pozitivist” sau “romantic” sensul istoric. Dar aici nu e nici un aut-aut între sensul istoric și sensul ascuns: există atît unul, cît și celălalt. Structura figurală o poate interpreta doar dacă o păstrează.

În ochii lui Dante, Virgiliu cu valoare istorică este în același timp poet și călăuză. Este o călăuză ca poet, fiindcă în poemul său, în călătoria în Infern a lui Enea cel drept, sînt profetizate și celebrate ordinea politică, pe care Dante o considera exemplară, “Ierusalimul pămîntesc” și pacea universală în cadrul imperiului roman; fiindcă în poemul său este cîntată întemeierea Romei, sediul predestinat al puterii temporale și spirituale, în vederea viitoarei misiuni. Mai ales el este o călăuză, ca poet, fiindcă toți marii poeți de după el au fost inflamați și inspirați de opera sa; Dante nu exprimă aceasta doar în nume personal, ci introduce un alt poet, pe Stațiu, pentru a proclama într-un mod mai eficient același lucru; motivul este reluat și la întîlnirea cu Sordello și poate în atît de discutatul vers despre Guido Cavalcanti (Inf. X, 63).

Virgiliu este o călăuză ca poet, fiindcă dincolo de profeția sa temporală a anunțat, în Egloga IV, ordinea eternă și supra-temporală, venirea lui Isus, care echivala cu înnoirea lumii temporale: chiar și fără a bănui semnificația propriilor sale cuvinte, dar astfel încît lumina respectivă să poată însufleți tainele. În plus el este o călăuză ca poet, fiindcă a descris lumea celor morți, și prin urmare era o călăuză pentru lumea celor morți, cunoscînd drumul. Dar el era destinat să fie călăuză nu doar ca poet, ci ca latin și ca om: nu doar că posedă arta cuvîntului, nu doar înalta înțelepciune, ci chiar calitățile care-l fac în măsură să conducă și-l disting pe eroul său Enea și Roma în general: iustitia și pietas. Deplina perfecțiune pămînteană, care autorizează și alege călăuza pînă în pragul viziunii perfecțiunii divine și eterne, este încarnată pentru Dante deja de Virgiliu ca realitate istorică, prezentat de el ca “figură” pentru personajul, acum desăvîrșit în lumea de apoi, al poetului-profet care este călăuză. Virgiliu ca prezență istorică este “desăvîrșit” de locuitorul Limbului, de colegul marilor poeți antici, care la dorința exprimată de Beatrice își asumă misiunea de a-l conduce pe Dante. La fel cum el, odinioară, ca latin și poet, l-a pus pe Enea să coboare la sfatul divin în lumea de apoi, pentru a cunoaște destinul lumii romane, la fel cum opera sa a devenit o călăuză pentru urmașii săi, așa el este chemat acum de puterile cerești să îndeplinească un rol la fel de important de călăuză: fiindcă nu este nici o îndoială că Dante se vede pe sine însuși într-o misiune la fel de importantă ca aceea a lui Enea: e chemat să-i anunțe lumii dezechilibrate ordinea cea dreaptă, care-i este revelată în drumul său. Iar Virgiliu e chemat să-i arate și să-i explice adevărata ordine pămîntească, ale cărei legi ajung la deznodămînt pe lumea cealaltă, a cărei esență este împlinită pe lumea cealaltă – și anume în direcția scopului lor, al comunității cerești a duhurilor fericite, pe care le-a prevestit în poemul său – dar nu pînă în miezul ținutului lui Dumnezeu, fiindcă sensul prevestirii sale nu i-a fost revelat în timpul vieții sale pămîntești și, fără această iluminare, el a murit ca necredincios: Dumnezeu vrea ca nimeni să nu ajungă în felul acesta în ținutul său; îl poate conduce pe Dante doar pînă în pragul ținutului, doar pînă la acea limită, a cărei recunoaștere o îngăduia poezia sa dreaptă și nobilă: “Tu, cel dintîi, îi spune Stațiu lui Virgiliu, mi-ai arătat drumul spre Parnas și izvoarele sale; și apoi m-ai iluminat spre Dumnezeu. Ai făcut ca unul care umblă noaptea și poartă lumina în spatele său: lui nu-i este de folos, dar îi instruiește pe cei care-l urmează. Mulțumită ție am devenit poet, mulțumită ție am fost creștin”. La fel cum, prin persoana și influența sa pămîntească, Virgiliu l-a călăuzit la mîntuire pe Stațiu, tot așa acum, ca o figură împlinită, îl ghidează pe Dante; iar Dante a luat de la el stilul frumos al poeziei, de către el este scăpat de eterna pierzanie și călăuzit pe calea spre mîntuire; și, la fel cum odinioară i-a iluminat drumul lui Stațiu, fără a vedea el însuși lumina pe care o purta și o răspîndea, așa îl călăuzește acum pe Dante pînă în pragul luminii, pe care o cunoaște, dar pe care el însuși n-o poate privi.

Virgiliu nu este așadar alegoria unei calități, a unei virtuți, a unei capacități sau a unei forțe și nici măcar a unei instituții istorice. El nu este nici rațiunea, nici poezia, nici imperiul. Este Virgiliu însuși. Dar nu în modul în care poeții de după el au încercat să reprezinte o persoană învăluită în situația ei istorică; de pildă, cum Shakespeare l-a reprezentat pe Cezar, sau Schiller pe Wallenstein. Aceștia își prezintă personajele istorice în însăși viața lor pămîntească, readuc la viață sub ochii noștri o perioadă importantă din viața lor și încearcă să-i regăsească sensul direct din ea. La Dante sensul oricărei vieți este interpretat, își are locul în istoria providențială a lumii, care pentru el este interpretată în viziunea Comediei, după ce în trăsăturile sale generale era deja cuprinsă în revelația comunicată fiecărui creștin. Astfel, în Comedie, Virgiliu este într-adevăr acel Virgiliu istoric, dar pe de altă parte nu mai este, fiindcă sensul istoric este doar “figura” adevărului împlinit pe care îl dezvăluie poemul, iar această împlinire înseamnă ceva mai mult, este mai reală, este mai semnificativă decît “figura”. Spre deosebire de poeții moderni, la Dante personajul este cu atît mai real, cu cît este interpretat într-un mod mai deplin, cu cît este mai exact inclus în planul mîntuirii eterne. Și, spre deosebire de poeții antici ai lumii de dincolo, care arătau cît este de reală viața pămîntească și cît este de inefabilă cea subterană, la el existența de dincolo de moarte este adevărata realitate, lumea pămîntească este doar umbra futurorum, ținînd seama însă că umbra este prefigurarea realității suprapămîntești și trebuie să se regăsească integral în ea.

De fapt ceea ce s-a spus aici despre Cato și Virgiliu este valabil pentru toată Comedia. Ea se întemeiază pe deplin pe concepția figurală (…) care domină concepțiile Evului Mediu european, fie și în lupta continuă cu tendințele strict spiritualiste și neoplatonice; conform ei, viața pămîntească, deși absolut reală, are realitatea cărnii în care a pătruns Logos-ul, cu toată realitatea sa, este doar “umbra” și “figura” a ceea ce este autentic, viitor, definitiv și adevărat, a ceea ce, dezvăluind și păstrînd figura, va conține adevărata realitate. În acest fel, orice întîmplare pămîntească nu este văzută ca o realitate definitivă, autosuficientă și nici ca un inel dintr-o înlănțuire a evoluției, în care dintr-un fapt sau din ciocnirea dintre mai multe fapte rezultă mereu alte fapte noi, ci este considerată întîi de toate în legătura sa imediată, în plan vertical, cu o ordine divină, din care ea face parte și care, într-un moment viitor, va fi și ea o întîmplare reală; și astfel întîmplarea pămîntească este profeție sau “figura” pentru o parte a realității imediat și complet divine, care se va realiza în viitor. Dar aceasta nu ține doar de viitor, este etern prezentă în ochiul lui Dumnezeu și în lumea de dincolo, unde există prin urmare în orice timp, sau în afară de timp, realitatea adevărată și revelată. Opera lui Dante este încercarea unei sinteze totodată poetice și sistematice, văzute în această lumină, a întregii realități universale. Omului părăsit în rătăcirea pămîntească și amenințat de nenorociri – acesta este cadrul exterior al viziunii – îi vine în ajutor harul forțelor cerești. Încă din prima tinerețe, el se bucura de un har deosebit, fiindcă era destinat unei misiuni ieșite din comun; încă devreme a putut vedea revelația întrupată într-o ființă vie, Beatrice – și aici, ca adesea, structura figurală și neoplatonismul se întretaie – care i-a dăruit o favoare ieșită din comun, chiar dacă în mod ascuns, pe cînd era vie, salutîndu-l cu ochii și cu gura și murind într-un mod neexprimat și misterios. Moarta, acum prea fericită, care a fost pentru el revelația întrupată, găsește pentru omul rătăcit singura cale de scăpare posibilă; ea este călăuza care, mai întîi indirect, iar în Paradis direct, îi arată ordinea revelată, adevărul figurilor pămîntești. El vede și învață în cele trei ținuturi adevărul real, concret, astfel încît este conținută în el și interpretată “figura” pămîntească; văzînd, încă de viu, adevărul împlinit, el personal este mîntuit și totodată devine în stare să anunțe lumii viziunea sa și să-i indice calea cea dreaptă.

Înțelegerea caracterului figural al Comediei nu oferă desigur o metodă universal valabilă de explicare a tuturor pasajelor controversate, dar furnizează cîteva principii de interpretare. Putem fi siguri că orice personaj istoric sau mitologic, care apare în poem, trebuie să reprezinte ceva care are o strînsă legătură cu ceea ce Dante știa despre existența sa istorico-pămîntească, pentru a-i atribui doar o valoare alegoric-conceptuală. Asta se referă mai ales la Beatrice. După ce în secolul al XIX-lea s-a insistat prea mult pe concepția romantic-realistă a umanității ilustrate de Beatrice, cu tendința de-a face din Vita Nuova un fel de roman sentimental, acum prin reacție se încearcă dizolvarea ei în concepte teologice tot mai exacte. Nici aici nu este o problemă de aut-aut. La Dante sensul literal sau realitatea istorică a unui personaj nu contrazice semnificația sa mai profundă, ci constituie figura sa; realitatea istorică nu este abolită de semnificația mai profundă, ci este confirmată de ea și completată. Beatrice din Vita Nuova este o persoană istorică: ea într-adevăr i-a apărut lui Dante, l-a salutat într-adevăr, mai tîrziu i-a refuzat într-adevăr salutul, l-a luat în derîdere, a plîns după o prietenă pierdută și după tatăl ei și într-adevăr a murit. Este adevărat că această realitate a putut fi reală doar în experiența lui Dante, fiindcă un poet formează și transformă în conștiința sa ceea ce i se întîmplă și trebuie să ne orientăm doar după ceea ce trăiește în conștiința sa, nu după realitatea exterioară. Și trebuie de asemeni să ținem seama că, pentru Dante, și Beatrice pămîntească este încă din prima zi a apariției sale un miracol trimis din ceruri, o întrupare a adevărului divin. Realitatea persoanei sale pămîntești nu este așadar extrasă din anumite date ale unei tradiții istorice, ca în cazul lui Virgiliu sau al lui Cato, ci din propria experiență, iar această experiență o făcea să-i apară lui Dante ca un miracol. Dar o întrupare, un miracol, sînt lucruri care se întîmplă cu adevărat; miracolele se întîmplă numai pe pămînt, iar întruparea se referă la carne. (…)

În Vita Nuova Beatrice este așadar o persoană vie, din experiența reală a lui Dante, la fel cum în Comedie ea nu este un intellectus separatus, un înger, ci o persoană omenească prea fericită, al cărei trup va învia la judecata de apoi. Pe de altă parte nu există nici un concept teologic tradițional care s-o poată înțelege cu adevărat; diverse fapte din Vita Nuova nu țin de nici o alegorie, iar pentru Comedie mai există în plus dificultatea de-a o deosebi cu precizie, printre alte figuri din Paradis, ca apostolii examinatori sau sfîntul Bernard. Din acest motiv nu se poate înțelege într-un mod satisfăcător specificul raportului său cu Dante. (…)

Funcția pe care i-o atribuie Dante apare foarte limpede în acțiunile sale și în definirile persoanei sale. Ea este figura sau întruparea revelației (Inf. II, 76 sqq.: “singura prin care / specia umană depăşeşte orice conţinut / al cerului ce are cercuri mai mici”; Purg. VI, 45: “care-ţi va fi lumină între adevăr şi gîndire”), pe care harul divin o trimite din iubire (Inf. II, 72) omului pentru a-l mîntui și care devine pentru el călăuză către visio Dei. (…) Beatrice este întrupare, este “figură” sau idolo Christi (ochii îi reflectă dubla natură, Purg. XXXI, 126) și deci inclusiv ființă omenească. Aceste explicații firește că nu sînt suficiente pentru a-i epuiza calitățile omenești; raportul ei cu Dante nu poate fi explicat în adîncime, prin intermediul considerațiilor dogmatice.Explicațiile noastre sînt destinate doar să arate că interpretarea teologică, mereu utilă și indispensabilă, nu ne obligă deloc să excludem realitatea istorică a Beatricei: dimpotrivă.

(fragmente apărute în Steaua, Cluj, nr. 8/2021, p. 46-47)