Etichete

,

Ce ne mai poate convinge să citim, în aceste zile agitate și dificile, versuri scrise de un poet din Evul Mediu? Cum poate un om din vremuri demult trecute să ne mai atragă atenția și interesul? De ce să ne mai pese de gîndurile mîzgălite pe un pergament, la lumina opaițului, de un fugar condamnat la moarte de cetatea sa natală, în două rînduri, dar care continuă să-și clameze nevinovăția și talentul? S-ar putea să nu mai fim de acord cu ideile sale (și ne-am înșela), însă nu-i putem ignora sentimentele. Ele, de atunci și pînă azi, sînt retrăite și resimțite de toate ființele omenești, deși poate că nu cu aceeași intensitate.

Greața în fața nemerniciei “e-atît de amară, că moartea abia o întrece”:

“Tant’è amara che poco è più morte”. (Inf. I, 7)

Frica provocată de amenințarea abuzurilor de putere, ce nu pot fi ocolite de oamenii de rînd, ne umple de jale: “Și cum e acela ce bucuros dobîndește, iar apoi vine vremea ce-l face să piardă, și-n toate gîndurile sale plînge și se întristează, la fel m-a făcut să mă simt bestia fără pace care, venind împotriva mea, încet încet, mă împingea înapoi acolo unde soarele tace”:

“E qual è quei che volentieri acquista,
e giugne ‘l tempo che perder lo face,
che ’n tutt‘ i suoi pensier piange e s’attrista;
tal mi fece la bestia sanza pace,
che, venendomi incontro, a poco a poco,
mi ripigneva là dove ‘l sol tace.” (Inf. I, 55-60)

Conștiința propriei modestii umple sufletul de smerenie, dar provoacă teamă în fața marilor aventuri ale necunoscutului. “Eu nu sînt Enea, eu nu sînt Pavel: demn de asta nici eu, nici altul nu mă crede. Fiindcă dacă mă las pe seama drumului, mă tem ca mersul să nu fie o nebunie”:

“Io non Enea, io non Paulo sono;
me degno a ciò né io né altri ‘l crede.
Per che, se del venire io m’abbandono,
temo che la venuta non sia folle.” (Inf. II, 32-35)

Prima exigență, înaintea oricărei inițiative importante, este de-a ne scutura de lașitate, ce înalță în calea noastră un impas mental, mai greu decît piedicile de care, efectiv, ne vom izbi: “sufletul ţi-e lovit de laşitate; care de multe ori pe om îl împiedică, încît de la fapte onorabile îl întoarce, ca pe-un animal care se sperie de umbra sa”.

“…l’anima tua è da viltade offesa;
la qual molte fiate l’omo ingombra
sì che d’onrata impresa lo rivolve,
come falso veder bestia quand’ ombra.” (Inf. II, 45-48)

Pe calea vieții, trebuie să știm folosi arma disprețului, pentru a respinge din fața ochilor imaginile nevertebrate, ce ne fac să pierdem vremea: “Faima lor să existe lumea n-o lasă; mila şi justiţia îi dispreţuiesc: să nu mai vorbim despre ei, te uită şi treci înainte”.

“Fama di loro il mondo esser non lassa;
misericordia e giustizia li sdegna:
non ragioniam di lor, ma guarda e passa.” (Inf. III, 49-51)

Spaima în fața încercărilor extreme ne poate împinge chiar la leșin. “Terminînd de zis acestea, cîmpia întunecată s-a cutremurat aşa de tare, că de spaimă încă mintea de sudoare mi-o scaldă. Pămîntul înlăcrimat a slobozit un vînt, care a fulgerat o lumină roşie, ce mi-a învins orice sentiment; şi am căzut ca omul cuprins de somn.”

“Finito questo, la buia campagna
tremò sì forte, che dello spavento
la mente di sudore ancor mi bagna.
La terra lagrimosa diede vento,
che balenò una luce vermiglia
la qual mi vinse ciascun sentimento;
e caddi come l’uom cui sonno piglia.” (Inf. III, 130-136)

Durerea la vederea oamenilor de înaltă valoare culturală, pedepsiți totuși ineluctabil pentru necredința lor, este în măsură să ofere o învățătură de minte. “Mare durere m-a cuprins la inimă cînd l-am priceput, fiindcă lume de înaltă valoare am cunoscut, care în acel limb era suspendată.”

“Gran duol mi prese al cor quando lo ‘ntesi,
però che gente di molto valore
conobbi che ‘n quel limbo eran sospesi.” (Inf. IV, 43-45)

Confruntarea cu pedeapsa brutală, aplicată celor ce-au iubit orbește, chiar incestuos, călcînd peste regulile sociale și preceptele creștine, răspîndește în suflet mila. “După ce l-am auzit pe învăţatul meu numind doamnele antice şi pe cavaleri, mila m-a cuprins şi-am fost aproape rătăcit.”

“Poscia ch’io ebbi ‘l mio dottore udito
nomar le donne antiche e ‘ cavalieri,
pietà mi giunse, e fui quasi smarrito.” (Inf. V, 70-72)

Impertinența agresivă a oamenilor furioși stîrnește mînia și gesturile violente. “Atunci şi-a întins spre luntre ambele mîini, dar maestrul atent l-a împins, spunînd: «Marş de-aici cu ceilalţi cîini!»”

“Allora stese al legno ambo le mani;
per che ‘l maestro accorto lo sospinse,
dicendo: «Via costà con li altri cani!».” (Inf. VIII, 40-42)

Duioșia recunoștinței față de bătrînul învățător, care odinioară ne-a dezvăluit tainele existenței, vine să însenineze drumul cunoașterii: “fiindcă în minte mi-e întipărită, şi acum mă întristează, draga şi buna ta imagine paternă, cînd în lume uneori m-ai învăţat cum omul se eternizează: şi cît de mult o îndrăgesc, pînă am zile de trăit, gura mea o va mărturisi”.

“Ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora,
la cara e buona imagine paterna
di voi quando nel mondo ad ora ad ora
m’insegnavate come l’uom s’etterna:
e quant’ io l’abbia in grado, mentr’ io vivo
convien che nella mia lingua si scerna.” (Inf. XV, 82-87)

Apariția lui Lucifer, diavolul suprem, stîrnește oroarea superlativă, ce sugrumă orice altă traumă existențială. “Cum am devenit atunci îngheţat şi vlăguit, n-o întreba, cititorule, şi eu n-o scriu, fiindcă orice vorbă ar fi săracă. Eu n-am murit şi n-am rămas viu: gîndeşte-te de-acuma singur, de ai pic de iscusinţă, cum m-am făcut, fără de una şi de alta.”

“Com’ io divenni allor gelato e fioco,
nol dimandar, lettor, ch’i’ non lo scrivo,
però ch’ogni parlar sarebbe poco.
Io non mori’ e non rimasi vivo:
pensa oggimai per te, s’hai fior d’ingegno,
qual io divenni, d’uno e d’altro privo.” (Inf. XXXIV, 22-27)

În tărîmul speranței, întîlnirea cu un bun prieten, cunoscut menestrel, rugat să intoneze chiar versurile poetului-drumeț, dăruiește încîntarea împăcată. “«Iubirea care-n mintea mea vorbeşte», a-nceput el atunci aşa de gingaş, încît gingăşia încă-mi sună dinăuntru. Maestrul meu, cu mine şi cu acea lume care era cu el păream aşa de fericiţi, parcă ne vrăjise mintea.”

“«Amor che ne la mente mi ragiona»
cominciò elli allor sì dolcemente,
che la dolcezza ancor dentro mi suona.
Lo mio maestro e io e quella gente
ch’eran con lui parevan sì contenti,
come a nessun toccasse altro la mente.” (Purg. II, 112-117)

Sfiala penitenței mișcă modest și mereu în grup, cu prudență, pașii celor ce-au evitat damnarea: “Cum ies mioarele din staul cîte una, cîte două, cîte trei, şi celelalte stau sfioase cu ochiul şi botu-n pămînt”.

“Come le pecorelle escon del chiuso
a una, a due, a tre, e l’altre stanno
timidette atterrando l’occhio e ‘l muso” (Purg. III, 79-81)

În fața reproșurilor mînioase, formulate de Beatrice, penitența smulge șuvoaie de lacrimi din ochii păcătoși ai călătorului: “gerul ce mi s-a strîns în jurul inimii s-a făcut suspin şi apă, şi cu frică pe gură şi pe ochi a ieşit din piept”.

“…lo gel che m’era intorno al cor ristretto,
spirito e acqua fessi, e con angoscia
della bocca e delli occhi uscì del petto.” (Purg. XXX, 97-99)

Însă iubirea pe care i-o arată aceeași Beatrice, în zborul mîntuitor spre originea universului, este în măsură să edifice o nouă spiritualitate. “Dar ea, care-mi vedea dorința, a început, rîzînd așa de fericită, încît Dumnezeu părea să se bucure pe chipul ei.”

“Ma ella, che vedea ‘l mio disire,
incominciò, ridendo tanto lieta,
che Dio parea nel suo volto gioire.” (Par. XXVII, 103-105)

După examinarea nesățioasă a înfățișării și componenței Empireului, stupefacția spirituală cea mai desăvîrșită își face apariția. “Eu, care la cele divine de la cele umane, la etern din timp venisem și din Florența la popor drept și sfînt, de cîtă uimire trebuia să fiu umplut!”

“Io, che al divino dall’umano,
all’etterno dal tempo era venuto,
e di Fiorenza in popol giusto e sano,
di che stupor dovea esser compiuto!” (Par. XXXI, 37-40)

Descoperirea tainei divine, prin intermediul revelației, dăruiește ultimul resort al cunoașterii, cu toate că retează puterea vorbirii și pune capăt poemului: “ci mintea mi-a fost străpunsă de-un fulger, în care voia i s-a făcut. Înaltei fantezii aici i-a lipsit puterea; dar deja-mi răsucea dorința și voința, ca roata ce la fel e-nvîrtită, iubirea ce mișcă soarele și toate stelele”.

“…se non che la mia mente fu percossa
da un fulgore in che sua voglia venne.
All’alta fantasia qui mancò possa;
ma già volgeva il mio disio e ‘l velle,
sì come rota ch’igualmente è mossa,
l’amor che move il sole e l’altre stelle.” (Par. XXXIII, 140-145)

Iată cîteva argumente ale buchetului estetic sublim, pe care odinioară, la lumina opaițului, le-a construit Dante Alighieri și care ne îndreptățesc să-l citim cu admirație și după 700 de ani.

(Luceafărul de dimineață, București, nr. 5/mai 2021, p. 6)