Etichete

, ,

(Amalia Lumei în dialog cu Laszlo Alexandru)

– Dragă Alex, îmi povesteai odată că, fiind cu un prilej în spital, cu ani în urmă, îți recitai singur, spre a da sens clipelor de așteptare ale însănătoșirii, care venea în ritmul ei, treptat, cânturi din Divina Comedie de Dante Alighieri. Mi s-a părut încă de pe atunci, pe cât de remarcabilă, pe atât de uimitoare compania poetică pe care ți-o aleseseși. Cum s-a produs impactul capodoperei respective asupra ta? Când? 

– Dragă Amalia, sînt emoționat că evoci, în deschiderea conversației noastre, un episod al meu de cumpănă de acum 20 de ani. Într-adevăr, am fost internat la spital, cu o problemă medicală foarte periculoasă, timp de vreo trei săptămîni. Medicul m-a avertizat că viața mea atîrnă de un fir (nu de păr, ci de venă) și n-am voie să mă mișc absolut deloc. Pe de o parte mă apăsa programul din salon, unde se dădea stingerea la ora 21, eu fiind șoarece de bibliotecă, amator de ore mici, petrecute pe lumină, cu o carte-n mînă. Pe de altă parte mă apăsa apropierea neașteptată a tărîmului de dincolo, în care n-aș fi dat buzna cu tot dinadinsul. Scormonind prin creier cu ce m-aș putea ține ocupat, pe întuneric, vreo cîteva ceasuri înainte de venirea somnului, am încercat să-mi reamintesc primele versuri pe italiană din Divina Comedie. Era poemul meu preferat, îl studiasem ca student, îl predam de vreo zece ani ca profesor, terținele de început mergeau de la sine. Însă apoi mă blocam, spre marea mea supărare. O luam de la capăt cu recitatul în sinea mea. A doua oară, a treia oară, a cincea oară, parcă se tot adăugau pasaje din memorie. Dar cu goluri, care îmi provocau ciudă. Mi-am scos caietul, din geanta cu efecte personale de sub pat, și la lumina felinarului de pe stradă am început să notez fragmentele trunchiate. Iar ziua, cînd alții își schimbau pansamentele, eu comparam cu varianta din carte și completam cu litere mari, subliniind furios, cuvintele lipsă din memoria mea. Am reușit astfel să învăț tot Cîntul I, pasaje ample din Cîntul III și Cîntul V. Pe urmă am fost totuși externat și această formă de comuniune cu Dante a luat sfîrșit. Rezultatul imediat al experienței a fost că, de atunci, cînd le predau elevilor mei Cîntul I din Divina Comedie, la lectura model a textului în primă abordare, pornesc ținînd cartea sub priviri, dar apoi știu că oricum nu e nevoie, trec să mă uit în ochii lor, apoi las volumul deoparte, le văd uimirea cum li se întinde treptat pe fețe, la versul 100 ochii lor sînt mari-mari, iar cînd termin cu versul 136, cîteva secunde nu se mai aude nici musca.

– Ai publicat și în trecut eseuri și reflecții cu privire la trilogia dantescă. Mai apoi te-ai apucat și ți-ai procurat câteva rafturi de comentarii la Dante și nu m-ar mira să aflu că astăzi ești cel mai avizat cunoscător al ilustrului maestru. Care este stadiul cunoașterii și aprofundării marelui florentin la ora actuală, în lume și la noi? 

– Cunoașterea lui Dante, la nivel mondial, e multiformă și eteroclită, de la abordarea didactică, în școlile unde e studiată limba italiană, la abordarea artistică, în trupele teatrale care-l interpretează pe scenă sau în stradă, uneori în impresionante reprezentații one man show (Roberto Benigni), în romanele polițiste unde detectivul Alighieri trebuie să prindă criminalii din pivnițele medievale (Giulio Leoni), în desenele animate cu bătăi pe stilul ninja, cu pumni și picioare, printre monștrii infernali, și pînă la specialiștii serioși, care meditează asupra lui și-l comentează. În această ultimă sferă de activitate, iarăși se disting diverse clasificări posibile. Există criteriul cronologic: anumite lucruri vedeau primii comentatori medievali ai lui Dante, care se străduiau să-i acrediteze excelența (Boccaccio); altceva subliniau criticii romantici din Ottocento, impresionați de momentele de pasionalitate biografică ale poetului sau ale unor personaje construite de el (De Sanctis, Foscolo); altceva scoteau în evidență analizele minuțioase, practicate de școala filologică florentină din secolul XX (structurată în jurul lui Michele Barbi). Centrele de studii dantești edificate, de-a lungul deceniilor, în marile universități italiene ar merita de asemeni un moment de reflecție. Pe plan geografic abordînd situația, există firește deosebiri între școala germană de filologie dantescă, cea franceză, sau cea americană, atît de activă în ultimii 150 de ani.

O situație specifică regăsim în dantologia românească, pornind de la ingenuitățile secolului al XIX-lea (Maria P. Chițiu, N. Gane). Imediat mai apoi, lucrurile se coagulează miraculos în jurul lui George Coșbuc, poet de mare talent și genial traducător al Divinei Comedii. Versiunea poetică românească dată de el n-a fost de nimeni depășită. Mînat de entuziasmul efervescent, G. Coșbuc s-a năpustit însă și pe tărîmul exegezei, cu două ipoteze marginale, în edificarea cărora s-a implicat cu patimă, pe multe pagini. El a proclamat că, în istoria florentină medievală, Beatrice, femeia iubită de Dante, n-a existat în mod concret; ar fi fost doar un ideal alegoric, un simbol teologic-filosofic, plăsmuit în mintea poetului – ipoteză tributară dantologiei italiene din secolul al XIX-lea, ulterior complet căzută în desuetudine. El a militat pentru devansarea cu doi ani atît a nașterii lui Dante, cît și a călătoriei sale imaginare în lumea de apoi, pe baza unor complicate calcule calendaristice, întinse din antichitate pînă în etapa medievală – o bizarerie încăpățînată a poetului bistrițean.

Drumul lui Dante în cultura noastră a continuat, mai apoi, cu alte patru traduceri integrale din Divina Comedie și încă vreo patru șantiere incomplete, rămase în paragină. S-au adăugat, la acestea, un volum colectiv, de bună factură academică, la 700 de ani de la naștere (Studii despre Dante), o monografie informată, păcătuind totuși prin locvacitate (Al. Balaci), un manuscris despre estetica dantescă, din motive politice confiscat de Securitate (?!) și revelat la publicare, după decenii, ca fiind o banalitate (Edgar Papu), un eseu despre cosmologia fizică dantescă (H.-R. Patapievici), o acribioasă teză de doctorat despre Natura în “Divina Comedie” (Dragoș Cojocaru). După cum se vede, în mai toate situațiile a fost vorba de insistențe personale, duse – sau nu – la bun sfîrșit de intelectuali fascinați, în sinea lor, de gîndirea, arta și personalitatea poetului italian.

– După ce, mai mulți ani, ai trudit la tălmăcirea trilogiei Infernul, Purgatoriul și Paradisul, publicând-o pe blog, prin mijloace proprii, ți-a apărut, în fine, și editată pe hârtie, la Editura Cartier din Chișinău. Prin ce diferă tălmăcirea ta de celelalte, dinainte existente în română?

– Un sport pe cît de răspîndit, pe atît de zadarnic la noi, a fost ca toată lumea să se întrebe: “care e cea mai bună traducere din Divina Comedie?”. Cîtă vreme încă nu s-a stabilit, definitiv, dacă o traducere trebuie să fie “frumoasă” sau “fidelă”, cîtă vreme mai circulă butada că traducerile sînt ca femeile, cele frumoase nu sînt fidele, iar cele fidele nu sînt frumoase, o ierarhie a versiunilor românești ale poemului dantesc e greu de realizat. Una (a lui Coșbuc) excelează în fidelitate, alta (a Etei Boeriu) păcătuiește prin liricizare, altele izbutesc uimitoare performanțe punctuale, scăzînd apoi incredibil în alte pasaje. Dar, în toate aceste situații, discuția s-a mutat de la poet spre tălmăcitorii săi – un demers inacceptabil. Traducătorul trebuie, prin definiție, să-și asume un rol subaltern, ancilar, în culisele operei originale, iar gloria întreagă i se cuvine autorului. De aceea am optat din capul locului să includ în lucrarea mea textul original, în italiană, segmentat pe terține, pe care să le pun în lumina încrucișată a trei reflectoare: a) o traducere de maximă fidelitate (fără pretenții poetice); b) o parafrază explicativă, pentru limpezirea mesajului denotativ și a eventualelor sale dubluri conotative; c) o sinteză de critică a criticii, pentru explicitarea profesionistă a virtuților literare, istorice, filosofice, teologice ale versurilor tocmai parcurse. Acesta fiind planul care a stat la temelia întregii construcții, m-aș bucura să nu se vorbească pe viitor despre “traducerea lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie” ci, eventual, despre “ediția critică a lui Laszlo Alexandru din Divina Comedie”. Spun, cu modestie, că eu nu doar am redat cuvintele poetului; am orientat, de fapt, atenția cititorului.

– Aflat în situația de a-ți contempla retrospectiv munca la aceste volume, ce calități prioritare și ce neajunsuri i-ai putea găsi, la această oră a vieții și activității tale?

– Sper că această problemă se va afla în atenția comentatorilor lucrării mele. N-aș vrea să le stric bucuria: într-o direcție sau cealaltă.

– Consideri că, prin strădania ta, investiția personală de timp și energie în cunoașterea de către români a lui Dante a luat sfârșit, în ce te privește, sau vrei ca și de aici înainte să mai dedici ore de meditație și de muncă subiectului? Altfel spus, ce urmează cu privire la Dante Alighieri, în viața ta? 

– O scurtă privire în urmă se impune. În volumul A revedea stelele. Contribuții la studiul operei lui Dante, m-am mișcat în următoarele direcții: 1) am analizat traducerile românești din Divina Comedie: integrale (George Coșbuc, Ion Țundrea, Giuseppe Cifarelli, Eta Boeriu, Alexandru Marcu), sau parțiale (George Buznea, Marian Papahagi, George Pruteanu, Răzvan Codrescu); 2) am reflectat la cercetările românești despre autorul italian (Edgar Papu, H.-R. Patapievici, Dragoș Cojocaru); 3) am inclus conferințele publice ale mele, de prezentare în ansamblu a Infernului, Purgatoriului și Paradisului; 4) am detaliat exemple de virtuozitate artistică din poemul dantesc (anafora dublată de poliptot, simetria, acrostihul compus din anafore etc.); 5) am examinat valabilitatea unor interpretări de autori străini despre Dante (Giovanni Papini, Jorge Luis Borges). De la prima ediție (2013), la a doua, “adăugită” (2018), cartea mea a mai crescut cu vreo 80 de pagini.

În volumul de dialoguri cu scriitorul și istoricul Ovidiu Pecican, ambii autori am desfășurat o amplă panoramă à bâtons rompus asupra convergențelor ideatice și tematice dintre gîndirea lui Dante și cultura europeană, în general, literatura română, în special.

În cele trei volume Lectura lui Dante, am luat la pas capodopera poetului, i-am tradus și i-am explicitat terținele, le-am trecut prin filtrul criticii prestigioase, într-o edificatoare sinteză a manifestării sale de-a lungul secolelor.

Întrucît, după toate acestea, mai am peste 100 de pagini cu analize dantești necuprinse în volum(e), iar alte ipoteze insistă să-mi dea tîrcoale, da, estimez că aventura mea cu Marele Florentin va continua și în viitor.

(La Mongolu, anul II, nr. 5, ianuarie-februarie-martie 2021, p. 10-11)