Etichete

, , ,

Étienne Gilson

tradus de Laszlo Alexandru

Dintre personajele care populează lumea de apoi din Divina Comedie, unul singur mai ține de viața asta: Dante însuși. Toate celelalte trăiesc deja în altă viață decît a noastră. Sînt nemuritoare, ce-i drept, ca îngerii, fiindcă sînt duhuri curate, iar diavolii nu sînt decît îngeri decăzuți, chiar dacă, la fel ca oamenii, sînt duhuri despărțite de trupul lor, așteptînd învierea. În principiu, așadar, sînt cu toții invizibili. Dar cum ar putea Dante să povestească ce se vede în lumea de apoi, dacă n-ar vedea acolo pe nimeni? Poetul a trebuit să închipuie un proces convențional pentru a-și face personajele vizibile, sau măcar reprezentabile în imaginația cititorului. Firește, avea precedente. Fără a vorbi de credințele populare în strigoi, fantome și apariții de tot felul, avea la dispoziție Eneida lui Virgiliu și coborîrea lui în Infern, dar n-avea nevoie ca Virgiliu să-i prezinte modele de-a gata pentru duhurile damnate, penitente sau fericite din lumea creștină. Era foarte dificil, chiar și pentru imaginația sa puternică, să găsească o soluție în egală măsură valabilă pentru toate cele trei ținuturi.

I. Umbrele din Infern

Personajele din Infern sînt Umbre. Trupul lor este făcut din aer umed sau aburi, asemănători celor din care sînt norii. Deși Dante vorbește despre ele uneori, pentru a ne ajuta să le înțelegem natura, ca despre “reflecții”, umbrele nu sînt pur și simplu imagini analoge cu acelea care se formează la suprafața oglinzii. Trupul lor este real; se compune la bază din aerul înconjurător (aere vicin), care adoptă forma pe care duhul i-o impune (Purg. XXV, 91-96). Trupul de umbră este cel pe care duhul îl plămădește cumva în jurul său. Un trup artificial, desigur, dar format de același duh, care formase deja trupul omului viu și, în consecință, destul de asemănător aceluia pentru ca, în ciuda condiției sale diferite, cei care l-au cunoscut pe omul viu să-l poată recunoaște în umbra sa. Fabricarea acestui trup artificial nu e posibilă decît fiindcă sufletul mortului dispune de materialul necesar, aerul încărcat de umezeală, ca după ploaie: l’aer piorno. Înțelept este să acceptăm explicația așa cum este, fără s-o forțăm dincolo de ceea ce putem aștepta de la o explicație poetică, dar Dante însuși este așa obsedat de precizie, încît nu facem decît să-i urmăm exemplul, examinînd noțiunea mai de aproape. (…) Toată embriologia sa e strict aristotelică; e astfel mai ales aici, unde îl vedem explicînd, după principiile lui Aristotel, formarea umbrelor, necunoscute lui Aristotel și pe care Filosoful le-ar fi inclus în mitologie. Doar materia lor o împrumută dintr-o tradiție tîrzie, legată indirect de numele lui Platon.

II. Umbrele din Purgatoriu

Indiferent dacă Dante a moștenit noțiunea de umbră, așa cum o concepe, sau a inventat-o de unul singur, ea n-a jucat la nimeni un rol ca acela din Divina Comedie. Ea nu se află acolo ca o doctrină filosofică sau teologică, după modelul lui Porfir sau Plotin. La el este vorba de o idee poetică, destinată să justifice în fața imaginației, a cititorului și a sa, posibilitatea unor personaje, ca acelea care populează prima parte a Poemului Sacru. Că odată cu aceasta el a vrut să inventeze o justificare științifică posibilă, pentru galeria sa poetică, asta e marca geniului său personal, în egală măsură stăpînit de poezie și știință, de bellezza și bontà. La fel ca fonta în care e turnat Perseu de Benvenuto Cellini, se amestecă din toate cîte puțin în materia din care poetul și-a făcut opera, dar el singur a construit forma care, și azi, o face să existe. Însăși rigoarea spiritului său i-a provocat adesea poetului dificultăți. Cînd nu poate sau nu vrea să le rezolve pe acestea, îi impune artei sale să le lase sub tăcere.

Trecerea din Infern în Purgatoriu este o schimbare de scenă, s-ar spune că problema trupului, la duhurile virtual fericite, n-ar trebui să apară în aceiași termeni și poate că n-ar trebui să mai apară deloc. De fapt, Cato îi previne pe Virgiliu și Dante că nu vor trebui să apară în fața primului înger cu ochii acoperiți încă de aburii din Infern: l’occhio sorpriso d’alcuna nebbia (Purg. I, 97). Purgatoriul dantesc nu e un loc întunecat și subteran; dimpotrivă, este un munte imens, care se înalță pe o insulă, în mijlocul acelei părți de ocean încă neexplorate, din cealaltă emisferă, la antipodul Ierusalimului (Purg. II, 1-3). Acest secondo regno scaldă toate într-un aer mai pur decît al nostru, situat între pămînt și lună. Prima impresie a poetului, spune el, tosto ch’io usci’ fuori dell’aura morta, che n’aveva contristati gli occhi e ‘l petto (“îndată ce-am ieșit din văgăuna moartă, care mi-a întristat ochiul și pieptul”, Purg. II, 17-18), a fost plăcerea de-a revedea lumina zilei și de-a respira.

Nimic mai limpede, însă Dante trece aici, fără să ne avertizeze, peste un obstacol serios. Dacă aerul e pur și luminos, înseamnă că este uscat. Nu mai putem avea acel aer piorno, aburii umezi de care sufletul are nevoie pentru a-și modela o umbră. N-ar trebui să mai existe umbre în Purgatoriu, din lipsa materialului necesar pentru a le fabrica.

Însă ele există mai multe ca niciodată. Este poate, dintre cele trei cantice, aceea unde explicațiile despre natura și originea lor ne sînt oferite cu cea mai mare generozitate. În Purgatoriu, după cum am văzut, întîlnirea cu Casella îi permite poetului să reafirme lipsa lor de substanță (II, 79). În același loc Dante se prezintă din nou, el, trup viu, încercînd de trei ori să-l îmbrățișeze pe prietenul său Casella și înlănțuindu-și de trei ori brațele în gol. Lipsa de substanță a umbrelor este încă o dată reafirmată în Purgatoriu, în scena memorabilă cînd, aflînd de la Dante că interlocutorul său e nimeni altcineva decît Virgiliu, Stațiu se aruncă în genunchi pentru a-i săruta picioarele, în semn de venerație, iar Virgiliu îl oprește, amintindu-i cu blîndețe irealitatea condiției lor: Frate, non far, ché tu se’ ombra e ombra vedi (“Frate, nu face asta, căci ești umbră și-o umbră vezi”, Purg. XXI, 131-132).

Purgatoriul este de asemeni locul unor scene pitorești, în care Dante îl întreabă pe Virgiliu cum pot să slăbească umbrele care, prin natura lor, n-au nici nevoi, nici dorință de-a mînca. Lunga lecție de embriologie spectrală (Purg. XXV), destinată să explice cum lumea care nu mai mănîncă și n-are trup poate slăbi în continuare, per la dieta (Purg. XXV, 18), pînă să ajungă de nerecunoscut, se include în centrul călătoriei din Purgatoriu. S-ar spune că, insistînd în locul respectiv pe problema aceasta paradoxală, readucîndu-ne-o sub ochi cu o insistență aproape indiscretă, Dante vrea să ne facă să uităm că n-are cum s-o rezolve acolo și poate că nici n-ar mai trebui s-o enunțe. Fiindcă există pajiști și flori în Purgatoriu, rîuri limpezi și apă din belșug; odată vine vorba chiar de aerul care se întunecă: l’aere s’annerava (VIII, 49), dar aerul întunecat n-are neapărat aburi și oricum e prea tîrziu acum să se explice prezența acestor umbre – molte ombre (Purg. XXVI, 9) – care populează al doilea ținut. Iar ele știu foarte bine că sînt umbre. Văzîndu-l pe Dante că vine, una dintre ele remarcă: “Acela nu pare trup închipuit” (Purg. XXVI, 12). Sîntem așa copleșiți de prezența umbrelor, încît uităm să ne întrebăm cu ce anume au putut fi fabricate, de către sufletele lor despărțite de trup.

Nu pretind să dau pentru acest fenomen o explicație, pe care nici un rînd din Dante, din cîte cunosc, nu mi-ar permite s-o confirm. N-avem decît să visăm în gol, dar eu unul n-am avut nimic de cîștigat din asta. Intemperiile sînt rare în Purgatoriu; în principiu, ele nu depășesc a treia treaptă care conduce spre poarta sa:

perché non pioggia, non grande, non neve,

non rugiada, non brina più su cade

che la scaletta di tre gradi breve.

“De aceea nici ploaie, nici grindină, nici zăpadă, nici rouă, nici brumă nu cade mai sus de scărița cu trei trepte” (Purg. XXI, 46-48). Să repetăm, de altminteri, că umbrele apar încă de la începutul Purgatoriului (II, 79 și 83), deci trebuie să se constituie îndată după moartea trupului. Nu vedem decît un singur moment cînd asta se poate produce, tocmai acela. Însă este foarte scurt, aproape instantaneu:

Sanz’arrestarsi, per se stessa cade

mirabilmente all’una delle rive;

quivi conosce prima le sue strade.

“Fără odihnă, de la sine cade ca prin minune pe unul din țărmuri; aici își află prima dată drumul” (Purg. XXV, 85-87). Poziție corectă teologic, fiindcă textele teologilor, cel puțin ale celor tomiști, insistă pe faptul că soarta sufletului se decide îndată pe urmă, într-un mod aproape natural, parcă fizic, greutatea păcatelor sale sau forța de ascensiune a meritelor sale antrenîndu-l imediat în jos sau în sus. Purgatoriul fiind în zona cu aer, nu există acolo nici o imposibilitate materială, fiindcă acest aer conține destui aburi pentru ca sufletul să-și poată crea o imitație. Cel puțin dacă Dante ne-ar asigura că așa se întîmplă, l-am crede pe cuvînt, fără să ne întrebăm măcar cum anume, după ce s-a format într-un aer umed, umbra se poate menține în aerul uscat. Ne face așa mare plăcere să-l citim, încît nu vrem decît să-l credem, dar, tocmai, dacă nu greșesc, el nu face nici cea mai mică aluzie la această problemă. Nu-l cred pe Dante în stare să ne vorbească așa mult despre umbre în Purgatoriu doar ca să ne facă să uităm că ele n-ar trebui să existe în al doilea ținut, dar nu-mi fac nici o iluzie despre valoarea acestei ipoteze. Aș vrea numai să știu cîți cititori ai Divinei Comedii au perceput aici prezența unei dificultăți.

III. Umbre și lumini în Paradis

Al treilea ținut este dincolo de pămînt, apă și aer. Este chiar, într-un fel, dincolo de zona de foc, fiindcă focul Empireului nu seamănă cîtuși de puțin cu al nostru. Umbrele ar trebui așadar să dispară de-acolo, și aproape că așa se întîmplă. Paradisul lui Dante ar trebui să fie efectiv un cer fără umbre, și aproape că așa este. Ar trebui să vedem excepțiile. Cuvîntul ombra, care apare de vreo sută de ori în Infern și Purgatoriu, nu se întîlnește decît de trei ori în Paradis. În lipsa umbrelor, trebuia ca poetul să-și închipuie o altă substanță, pentru a fabrica niște aparențe încă vizibile și care pot fi deosebite unele de altele. Toate duhurile fericite fără excepție, fiind situate în caelum beatorum, cerul păcii și al luminii, nu-i mai rămînea alt element decît lumina, pentru a le da celor aleși aparența unui trup vizibil.

Asta a și făcut poetul. (…) Nu-i sigur că toți comentatorii și-au dat seama. Chiar în anumite ediții savante, Indicele de nume și lucruri, care oferă un spațiu amplu cuvîntului ombra, nu se ocupă de contrariul său, cuvîntul luce. Totuși valoarea lor este exact aceeași: la quinta luce (“a cincea lumină”) sau la luce eterna di Sigieri (“lumina eternă a lui Sigier”) au exact aceeași valoare ca l’ombra del primo parente (“umbra primului părinte”, Inf. IV, 55), l’ombra sua (“umbra lui”, a lui Virgiliu, Inf. IV, 81), și più di mille ombre mostrommi (“mi-a arătat cu degetul peste o mie de umbre”, Inf. V, 67-68). Cu ajutorul termenului lume, sau luce, Dante îi poate conferi Paradisului său o structură ierarhică, bazată pe gradele de luminozitate diferită ale personajelor. Trebuie așadar să ne obișnuim să gîndim acele luci ca pe niște ființe, mai curînd decît fiind calitatea luminoasă a unora dintre ele. Duhurile fericite sînt, fiecare dintre ele, o luce, ele se învîrt liber de la un cerc la altul, în interiorul aceluiași cer al Fericiților, care le cuprinde pe toate. Ele își trăiesc acolo la dolce vita, chiar dacă în moduri diferite, per sentir più e men l’eterno spiro (“simțind mai mult ori mai puțin eterna suflare”, Pd. IV, 36). Variațiile lor de bucurie se exprimă prin cele ale luminozității lor, cu cît sînt mai fericite, cu atît sclipesc mai tare, la fel cum umbrele sînt cu atît mai întunecate, cu cît sînt mai triste:

Per letiziar lassù fulgor s’acquista,

sì come riso qui; ma giù s’abbuia

l’ombra di fuor, come la mente è trista.

“De veselie acolo sus se fac mai sclipitoare, așa cum rîdem aici; iar jos se-ntunecă-n afară, cînd mintea se chinuiește” (Pd. IX, 70-72). În acest zîmbet ce e lumină, recunoaștem îndată celebrul zîmbet al Beatricei, care se află totdeauna în ochii ei, pentru că ea fiind o lumină, nu vedem din ea decît ceea ce are luminos trupul său, privirea.

Duhurile fericite, găsindu-se într-un mediu luminos și așa-zicînd spiritual, devin dificil de deosebit. Sentimentul de stinghereală pe care-l încearcă mulți cititori, în timp ce parcurg Paradisul și care-i face, efectiv, să prefere în locul uniformității luminoase a cerului, pitorescul variat al Infernului, se explică prin însăși materia celor două cantice. Spre deosebire de umbre, luminile nu sînt ușor de deosebit. O flacără, ca atare, poate fi greu modelată. Trebuie totuși să ne obișnuim cu imaginea pe care subiectul o implică, întrucît cunoașterea pleacă de la partea sensibilă și are nevoie de imagini; filosofii, care știu asta, vorbesc așadar de duhuri care se situează în vreun cer astronomic sau le traversează. Acesta este un limbaj figurat; ca și acela folosit de Scriptură, trebuie înțeles spiritual ceva ce se exprimă material.

Dificultatea nu e, totuși, să găsim un sens spiritual pentru galeria de imagini din Paradis, ci mai curînd să-i percepem sensul material. (…) Dante n-a făcut, pentru a explica formarea Luminilor paradisiace, un efort comparabil cu explicarea Umbrelor infernale sau penitente, dar și-a făcut o idee precisă despre ele. Fiecare lumină este un duh (anima) sau o viață (vita), înconjurat de un fel de halou luminos care este, pentru el, în cer, ceea ce este umbra pentru duhurile din Infern sau din Purgatoriu. Cînd le distingem după aspectul lor strălucitor, putem, la o adică, să le dăm unora dintre aceste lumini numele de umbre. Dante așa face o dată, într-un vers foarte ciudat, din Pd. V, 107-108: Vedeasi l’ombra piena di letizia nel fulgor chiaro che di lei uscìa (“se vedea umbra-i plină de fericire, în lumina limpede ce din ea se răsfrîngea”). Această umbră se vede în splendoarea cu care strălucește. Nu există așadar o opoziție clară între cele două cuvinte, ci cu cît mai mult ne înălțăm spre ceruri, cu atît mai mult duhurile devin lumini și, cu cît mai puțin sînt ele umbre, cu atît mai greu ne este să le discernem: Non per color, ma per lume parvente (“nu prin culoare, ci prin lumina lor apărute”, Pd. X, 42). În orice caz, sufletul în cer este înconjurat pe de-a-ntregul, dar nu de aer, ci de o mantie de lumină. 

(selecții din vol. Dante et Béatrice. Études dantesques)

Publicitate