Amintire în vis

Etichete

Alain Paruit, Cirlibaba, Europa libera, Jurnalul fericirii, N. Steinhardt, radio, Virgil Ierunca, vis

Vocea groasă şi cam fonfăită a lui Virgil Ierunca, anunţînd sec: “Povestea vorbei”. Şi după o scurtă pauză: “Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”. Flautul demarează o temă gravă, care alunecă pe neobservate într-o răsucire ironică, pentru a se desprinde în acorduri sprinţare, balante. În cîteva clipe intră glasul adînc al lui Alain Paruit. E la cota cea mai joasă a diapazonului. Articulează perfect fiecare literă a cuvintelor şi inflexiunile lui aristocrate unesc patetismul cu flegmatismul persiflator. Citeşte un fragment din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.

“Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stîngaci şi cît de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decît pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţînat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat. / Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută. / Asta-mi rămîne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dîrz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom’le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti.”

Sînt la Cîrlibaba. E primăvara lui 1990. Radioul e jos, lîngă pat. Antena e întinsă, caută undele Europei libere. Trebuie să am grijă, nu cumva s-o agăţ cu poala hainei şi s-o rup. Dar nu dau încet sonorul, nu, n-am de ce să mă feresc. Ceauşescu a murit, sîntem în libertate. Se aude iar flautul, într-un scherzoso obsedant. Şi mă trezesc în toiul nopţii. Nu mai reuşesc să adorm pînă dimineaţa.

De obicei eu nu visez. Vorba aia: sînt prea ocupat să dorm. Din ce cunosc, visele sînt imagini răzleţe, care vin peste tine cînd nu te aştepţi. După ce te trezeşti, n-ai decît să le pui cap la cap, să pricepi ce-au vrut. Pînă acuma n-am ştiut că poţi visa doar sunete. Că, în regimul oniric, se pot reface cu atîta precizie amintiri sonore de odinioară. Citatul din Steinhardt fireşte că l-am căutat mai apoi, de dragul acurateţii, în paginile cărţii. Dar sensul pasajelor era exact acesta.

Habar n-am ce-a vrut să fie. Ştiu doar că am rămas cu o angoasă vătuită, care mi-a alungat complet somnul.

Publicitate

La grande schifezza

Etichete

Craii de Curtea-Veche, decadenta, Federico Fellini, film, La grande bellezza, Mateiu Caragiale, Oscar, Paolo Sorrentino, Roma

Ultima realizare a lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, a dat lovitura pe piaţa internaţională a premiilor cinematografice: Oscarul pentru cel mai bun film străin, Golden Globe, BAFTA, patru European Film Awards, cinci Nastri d’Argento şi zeci de alte nominalizări. Pelicula reflectă mîna sigură a maestrului, în decupajul imaginilor crepusculare, onirice, halucinante, sau în coloana sonoră mereu rafinată, a fragmentelor de cor ecleziastic, corcite cu refrene rock deşucheate. Facem cunoştinţă cu o Romă a vieţii nocturne, scufundată în plictiseală şi mondenitate blazată. Cele mai ciudate creaturi se perindă pe sub ochii protagonistului Jep Gambardella, un fante de 65 de ani, care poartă la activ o singură carte de succes, publicată undeva demult, în tinereţe. Restul vieţii lui s-a înfăşurat în regretul după ceva ce-ar fi putut să fie dar n-a mai fost (“ma perché hai scritto solo un libro? / sono uscito troppo spesso la sera!” – dar de ce-ai scris o singură carte? / am ieşit prea des seara).

Supravieţuirea pulsează anemic, sub fraze scîrbite, vecine cu paradoxul: “Sull’orlo della disperazione, non ci resta che farci compagnia, prenderci un po’ in giro!” (La marginea disperării, nu ne rămîne decît să ne ţinem companie, să ne persiflăm oleacă); “È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura… Gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza. E poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile” (Totul e sedimentat sub vorbărie şi gălăgie, tăcerea şi sentimentul, emoţia şi spaima… Descărnatele şi inconstantele ţîşnituri de frumuseţe. Iar apoi josnicia searbădă şi omul mizerabil); “È così triste essere bravi, si rischia di diventare abili” (E aşa de trist să fim pricepuţi, riscăm să devenim îndemînatici); “La più grande ambizione di Flaubert era scrivere un romanzo sul niente, se ti avesse conosciuta avrebbe avuto un grande spunto” (Cea mai mare ambiţie a lui Flaubert era să scrie un roman despre nimic, dacă te-ar fi cunoscut pe tine, ar fi avut o introducere inspirată).

Lumea de drogaţi, nebuni, artişti cabotini, contese scăpătate, curve cu pretenţii, copilandri frenetici, cretine cu ştaif ori babe rimelate evoluează sub un imens clopot de sticlă, care n-are nici o legătură cu viaţa reală. Nici unul nu trebuie să-şi cîştige existenţa, totul li se oferă de-a gata, pe o tavă slinoasă: “- Ma tu che lavoro fai? / – Io? Io sono ricca. / – Bellissimo lavoro.” (Dar tu ce munceşti? / Eu? Eu sînt bogată. / Minunată meserie.) Din acest univers închis, lipsit de orice Dumnezeu, evadează doar foarte puţini: Romano, amicul scriitor patetic şi falit care, după cîteva decenii de viaţă, bagă de seamă că Roma a fost pentru el o mare deziluzie şi se-ntoarce în satul natal (Carlo Verdone); Ramona, stripteuza misterioasă, iubită platonic – din cauza neputinţelor vîrstei a treia –, care se refugiază în moarte (Sabrina Ferilli).

La grande bellezza poate fi, pentru spectatorul autohton, o corcitură între Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale şi La dolce vita + Roma + Amarcord de Federico Fellini. Dar, pe lîngă angoasa metafizică, sau stilul alegorico-eteric ale maestrului italian, Sorrentino îi preia şi discursul fărîmiţat, discontinuu, trenant şi plictisitor. Ultimele trei minute, cu bătrîna “sfîntă” de 104 ani, care îşi asumă patetic existenţa, căţărîndu-se în patru labe pe treptele spre mîntuire, încearcă (fără a reuşi) să contrabalanseze mesajul central, de scîrbă universală. Un film pe care nu l-aş mai revedea niciodată.

Aventurile modernităţii

Etichete

conferinta, contradictie, crestinism, Dante, Dumnezeu, filosofie, H.-R. Patapievici, modernitate

Cu cîţiva ani în urmă, fizicianul H.-R. Patapievici îşi uimea cititorii într-o conferinţă şi-o cărticică dedicate lumii lui Dante. Surpriza era eterogenă, vecină cu extazul printre admiratori, la marginea stupefacţiei în cazul meu. Am avut ocazia să-mi articulez disocierile pe seama ipotezelor rostogolite de condeier. Astăzi îmi revine în minte mai ales una, despre faptul că modernitatea s-ar fi format prin evacuarea lui Dumnezeu din spaţiul public. “Problema teologico-politică în care [medievalii] trăiau, între Papă şi Imperiu sau între lumea lui Dumnezeu şi cea a lumii sublunare, era pentru ei deopotrivă insolubilă şi reală – adică nu admitea să fie tranşată. Poate ar fi vrut s-o tranşeze, dar nu au ştiut cum. Cînd omul european a tranşat-o, a făcut-o în favoarea lumii seculare – şi aşa a început modernitatea. Ei, prin urmare, nu aveau soluţia simplă pe care au inventat-o modernii: punem în paranteză aceste chestiuni, chiar dacă credem în ele, le evacuăm în debaraua privată şi mergem mai departe ca şi cînd nu ar fi” (p. 108-109).

I-am arătat eseistului că omul medieval nu cunoştea o dispută filosofică între tărîmul real şi cel transcendent, pentru simplul motiv că unul era văzut în prelungirea celuilalt. Lumea fenomenală avea rostul de-a pregăti mîntuirea sau damnarea. Astfel se explica strînsa legătură dintre lumea vie de-aici şi frămîntarea spiritelor de dincolo, în Divina Comedie.

Noroc că H.-R. Patapievici nu e omul care să plictisească prin consecvenţă. Aflu din presă că a ţinut o eclatantă conferinţă, mai zilele trecute, la Cluj, despre faptul că “modernitatea poate fi înţelească ca opusă creştinismului numai dacă negi faptele”. Lumea l-a auzit spunînd că “am decis să vorbesc în conferința asta despre lucrurile care sunt trecute sub tăcere, respectiv, profunda filiație dintre civilizația modernității și civilizația creștină, și faptul că civilizația modernității nu a negat creștinismul, ci l-a încorporat. Asta e teza tare la care eu țin și cred că este un fapt, nu este o interpretare.”

Acuma, dacă modernitatea s-a lepădat de creştinism într-o “debara privată” (sic!), sau dimpotrivă, l-a “încorporat” la temeliile sale – urmează s-o aflăm abia peste cîţiva ani, din noile tatonări filosofice ale uimitorului H.-R. Patapievici.

Femeie

Etichete

femeie, ironie, profunzime, somn

“Son sommeil était, de beaucoup, ce qu’elle avait de plus profond.” (Somnul era, de departe, ce-avea ea mai profund.)

Holocaust şi Gulag (2)

Etichete

analiza, Anne Applebaum, comunism, crime, diferente, evrei, fascism, Gulag, Holocaust

O altă diferenţă esenţială se reflectă în finalitatea celor două sisteme concentraţionare. “Primul obiectiv al Gulagului, după cum reiese atît din limbajul secret, cît şi din cel propagandistic, al celor care l-au fondat, a fost unul economic. Nu vreau să spun prin asta că era unul uman. În interiorul sistemului, prizonierii au fost trataţi ca animalele sau, mai exact, ca nişte bucăţi de minereu de fier, aruncaţi încoace şi încolo după plac, încărcaţi şi descărcaţi din vagoanele de vite, cîntăriţi şi măsuraţi, hrăniţi, dacă mai păreau de vreun folos, sau lăsaţi să moară de foame, dacă nu mai erau buni de nimic.”

Pe de altă parte naziştii au pus în funcţiune o serie de lagăre ale morţii, care aveau scopul nu de a-i exploata pe deţinuţi, ci de a-i ucide cît mai expeditiv. “Au existat patru asemenea lagăre: Belzec, Chelmno, Sobibor şi Treblinka. La Majdanek şi la Auschwitz se găseau atît un lagăr de muncă, cît şi unul al morţii. La intrarea în aceste lagăre, prizonierii erau triaţi. Un număr mic dintre ei erau trimişi să efectueze cîteva săptămîni de muncă forţată. Restul erau trimişi direct la camerele de gazare, unde erau omorîţi şi apoi arşi. / În măsura în care am reuşit să constat, această formă de omor, practicată în momentul de vîrf al Holocaustului, nu a avut un echivalent sovietic. (…) În ansamblu, sistemul de lagăre sovietice nu era organizat cu bună ştiinţă pentru a produce cadavre la scară industrială, chiar dacă în unele perioade asta a făcut.”

Fără a încerca să instituie ierarhii şi priorităţi între cele două sisteme antiumane, cercetarea publicată de Anne Applebaum propune clasificări şi limpeziri. E drept că autoarea limitează aria de extindere a Gulagului la spaţiul geografic al Uniunii Sovietice, iar pe aceea a Holocaustului la teritoriul controlat de Germania nazistă. O asemenea abordare e discutabilă. Dar prin amploarea investigaţiei şi însemnătatea disocierilor operate, Gulagul. O istorie se vădeşte o carte notabilă.

Holocaust şi Gulag (1)

Etichete

analiza, Anne Applebaum, comunism, crime, diferente, evrei, fascism, Gulag, Holocaust

Două fenomene extreme ale secolului XX – care au dezvăluit resorturile cele mai monstruoase ale naturii umane, prin măcelul generalizat care s-a aplicat împotriva semenilor nevinovaţi – riscă să fie confundate de un observator superficial. Studiul minuţios al jurnalistei Anne Applebaum, Gulagul. O istorie, stabileşte necesarele deosebiri.

“Gulagul a durat mult mai mult şi a atins în diferite perioade cote relative de cruzime, precum şi cote relative de umanitate. Istoria lagărelor naziste este mai scurtă şi conţine mai puţine variaţii: aceste lagăre au devenit pur şi simplu din ce în ce mai crude, pînă cînd armatele germane în retragere le-au lichidat sau armatele aliate le-au desfiinţat.”

Ţinta înverşunată a naziştilor au fost evreii, urmăriţi cu tenacitate în vederea exterminării. Adversarii bolşevicilor s-au alternat, însă, după împrejurările politice de moment, ceea ce a permis o marjă de relativism în procesul de masacrare. “În afara unui număr nesemnificativ de excepţii, în Germania nu a existat nici un evreu care să-şi fi putut schimba statutul, nu a existat nici un evreu internat în lagăr care să fi putut să spere că ar avea vreo şansă de a scăpa cu viaţă, şi toţi evreii au fost mereu conştienţi de acest fapt. În schimb, deşi milioanele de deţinuţi sovietici s-au temut că ar putea muri (şi milioane chiar au murit), nu a existat nici o categorie de deţinuţi a căror moarte să fi fost absolut garantată. Uneori, au putut să-şi îmbunătăţească soarta lucrînd în locuri de muncă relativ confortabile, ca ingineri şi geologi. În fiecare lagăr exista o ierarhie a deţinuţilor, în care unii puteau urca pe socoteala altora sau cu ajutorul altora. Alteori – chiar şi atunci cînd Gulagul a fost supraaglomerat cu femei, copii şi oameni în vîrstă sau cînd a fost nevoie de soldaţi pentru front – deţinuţii au fost eliberaţi prin amnistii masive. S-a întîmplat uneori ca întregi categorii de ‘duşmani’ să beneficieze brusc de o schimbare de statut. De exemplu, la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, şi Stalin a arestat sute de mii de polonezi, apoi i-a eliberat brusc din Gulag, în 1941, cînd Polonia şi URSS au devenit pentru o vreme aliaţi.”

Comparaţia Annei Applebaum poate fi relevantă, dar se cuvine nuanţată. Nu toţi evreii au fost mereu conştienţi de faptul că urmează a fi exterminaţi de nazişti. Ba dimpotrivă, uriaşul mecanism criminal s-a pus în funcţiune servindu-se de dezinformare, de ascunderea teribilei realităţi. Principala acuzaţie a Hannei Arendt, la adresa unor conducători de comunităţi evreieşti, a fost tocmai că, după ce-au aflat din surse privilegiate de soarta care li se pregătea, n-au adus-o la cunoştinţa colectivităţilor pe care le păstoreau.

Multiculturalism

Etichete

arabi, crestini, Evul Mediu, multiculturalism, Palermo, toleranta

Sudul Italiei s-a aflat, încă din îndepărtatul Ev Mediu, sub cele mai diverse influenţe culturale. Sicilia a fost cucerită, dominată şi abandonată de musulmani, de-a lungul deceniilor, dar amprenta lor a rămas de neşters. Curtea regală de la Palermo a fost deschisă spre toate orizonturile şi poliglotă în comunicare. Regele avea un titlu creştin şi, de asemeni, un nume arab. Guglielmo I (William, Wilhelm) era totodată Al-Hadi bihamri llah. Guglielmo al II-lea se mai numea şi Al mustaizz billah. Aşa se face că, în timpul devastatorului cutremur din februarie 1170, supuşii au fost îndemnaţi “ca fiecare să se roage şi să-l invoce pe Dumnezeul care-i place, numai să ne salveze” (che ognuno preghi e invochi il Dio che vuole, purché ci salvi).

Linşa-m-aş

Etichete

Andrei Plesu, Antena 3, linsaj, manipulare, politica, Vladimir Tismaneanu

LINŞAJ = “Ucidere fără judecată a cuiva de către o mulţime agitată, aţîţată; linşare. Procedeu de a executa pe cineva fără judecată (fiind omorît de o mulţime incitată), iniţiat în SUA de judecătorul Lynch.” (DEX)

În zilele trecute, într-o emisiune televizată de şmenari şi cuţitari politici, Andrei Pleşu a fost criticat suburban. Un gest dezgustător, cu numeroase antecedente de acelaşi calibru. În 1990 se pornise mînjirea disidentei Doina Cornea şi a poetei Ana Blandiana (pe vremea cînd însuşi Pleşu era ministru într-un guvern zis neo-comunist). S-a continuat, mai aproape de anii noştri, cu terfelirea scriitorului Mircea Cărtărescu şi a eseistului H.-R. Patapievici. Îndată ce o personalitate a vieţii intelectuale se avîntă în arena politică, pentru a pune umărul la evoluţia noastră europeană, e aşteptată cu parul la cotitură de insultele cele mai ignobile.

Acestea fiind zise, citesc cu o anume surprindere reacţia sub formă de titlu, pe site-ul Revistei 22: “Apel la solidaritate cu Andrei Pleşu, împotriva linşajului mediatic produs de Antena 3”. Ideea se reia în textul demersului: “Protestăm categoric împotriva linşajului mediatic…”. Un anunţ cu litere de-o şchioapă cheamă lumea să vină în centrul Bucureştiului, duminică seara, la “un miting de solidarizare cu Andrei Pleşu şi împotriva linşajului mediatic la care a fost supus”.

La un click distanţă văd comentariul lui Vladimir Tismăneanu intitulat “Linşajul lui Andrei Pleşu, idioţia morală şi spaţiul libertăţii”. Aici politologul vorbeşte despre “mizele protestului împotriva linşajului mediatic organizat de Antena 3. Este vorba de o reacţie a societăţii civile la care regizorii linşajului nu se aşteptau”; “protestînd împotriva acestui linşaj, apărăm spaţiul libertăţii”; “ceea ce este scandalos ţine de un linşaj mediatic al unei personalităţi pe drept cuvînt respectată şi admirată”.

Tot azi am remarcat în revista Dilema Veche un text sarcastic al celui care tocmai a fost linşat. Andrei Pleşu se plînge, cu zeflemeaua lui cunoscută, că toată lumea îl asaltează cu solicitările, îi confiscă timpul de scris şi de citit, îl trage cu anasîna spre diverse cauze patetice. Deh, ce să mai zic? Îi doresc s-o ţină tot aşa.

Rămîne doar ciudăţenia că o revistă civică agită şi aţîţă mulţimea, pentru a o determina să vină în piaţă spre a veghea la onoarea nereperată a gazetarului linşat. Trăim vremuri bizare, cînd cuvintele şi-au pierdut sensul de odinioară, iar militantismul rescrie dicţionarele.

Fără alternativă

Etichete

aroganta, biografie, Boccaccio, Dante, exil, replica, soarta

Situaţia grea în care se afla Dante, înainte de-a părăsi Florenţa pentru totdeauna şi a pleca în exil, e redată într-o replică de Boccaccio, biograful său. Papa Bonifaciu al VIII-lea trăgea iţele pentru a-i debarca de la guvernare pe guelfii albi, ar fi fost nevoie de-o solie de pace către arogantul pontif. Dar lucrurile se deteriorau şi pe plan intern în ritm accelerat: guelfii negri deveneau tot mai recalcitranţi, provocau dueluri şi confruntări. În şedinţa consiliului orăşenesc a fost propus Dante, ca politician cu experienţă, să conducă delegaţia celor trei mesageri care să plece la Roma. Întrebat dacă acceptă, poetul a răspuns memorabil: “se io vo, chi rimane? se io rimango, chi va?” (dacă eu merg, cine rămîne? dacă eu rămîn, cine merge?).

Replica a fost îndeobşte interpretată ca semn al aroganţei lui Dante, care se credea de neînlocuit şi în politica internă, şi în cea externă. Biograful lui are totuşi mai multă dreptate. Din desfăşurarea lucrurilor s-a dovedit că bietul poet a fost o victimă. În loc de aroganţă, cuvintele sale par să exprime o clarviziune disperată. Fie că plec, fie că rămîn, soarta mea e pecetluită.

Mărţişor cu zurgălăi (5)

Etichete

Adrian Paunescu, Alex. Stefanescu, dictionar, falsificare, frivol, literatura, persiflare

Gazetăria stalinistă din anii ‘50 a fostului şef peste huniunea scriitorilor e răsfăţată de criticul pornit să mîngîie giuvaeruri: “ceea ce este valoros în creaţia lui D.R. Popescu iese lent şi impunător din acest noian de colaborări nesemnificative, aşa cum iese un submarin din adîncuri şiroind încă de apă”. Eh, da, lupta chiaburilor împotriva colectivizării e mereu fascinantă. Altă slăbiciune a lui Ştefănescu a fost Păunescu, organizatorul isteriilor cu “Cîntarea României” pe stadioanele patriei şi principalul ideolog ceauşist în publicistica militantă. Apa de trandafiri clăteşte cele mai otrăvitoare frenezii: “Campania dusă în perioada postdecembristă împotriva lui [Adrian Păunescu] face să se uite că a scris şi poeme valoroase, nepropagandistice”.

În schimb autorii care şi-au pus cu adevărat pielea la saramură, în lupta pentru democraţie, sînt persiflaţi subţire, declaraţi netalentaţi sau pur şi simplu ignoraţi. Literatura lui Paul Goma “a început să se prăbuşească” (sic!), Dan Petrescu e “un scandalagiu care maimuţăreşte lumea bună”, Liviu Antonesei şi Luca Piţu sînt omişi din lăbărţata Istorie a literaturii române contemporane, Dorin Tudoran şi Dan Deşliu figurează pe-acolo doar cu fotografia.

“Critica-te-ar Ştefănescu” va fi azi-mîine o tandră felicitare, la fel cum, odinioară, “lăuda-te-ar Bogdan Duică” era un nostim blestem.

“Vedea-te-aș în vreo fițuică
Pus cu litere de-o șchioapă.
Curge-ți-ar pe-o nară țuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan-Duică
Și pupa-te-ar Popa Iapă!”