O soluţie era ca Lea să se întoarcă, alături de fiica ei, în România. Autorităţile consultate resping această ipoteză: eventuala cerere trebuia depusă la Bucureşti. Dar soţul ei nu dădea semne că ar avea asemenea intenţii. Protagonista rămîne captivă în Israel. Iar raporturile cu fraţii de-acolo se menţin la fel de încordate şi ostile. Lea îi reproşează făţiş lui Mariska: “Eşti milionară, aveţi fabrică, maşină de lux şi totuşi mă ţii în spitalul de nebuni”.
Mariska îi scrie emoţionant, alternînd indignarea cu gingăşia: “M-am gîndit foarte mult pînă m-am hotărît să te implor încă o dată în viaţă să-ţi vină mintea la cap şi să recunoşti că eu nu-ţi vreau răul, că în inima mea te iubesc nu mai puţin decît pe restul fraţilor mei. Dacă te sfătuiesc sau îţi spun ceva este pentru că mă gîndesc doar la binele şi fericirea ta. / Tu interpretezi întotdeauna altfel lucrurile şi te războieşti cu mine. De ce te comporţi aşa, de ce mă urăşti atît de mult? Eu cu bună ştiinţă nu am păcătuit nciodată faţă de Dumnezeu şi de tine. Mă jur pe amintirea scumpilor mei părinţi, pe care i-am iubit atît de mult, că şi eu sufăr, duc şi eu povara vieţii singură, sunt nefericită sufleteşte, dar nu m-am plîns nimănui. Am primit plicul cu banii şi scrisoarea ta şi m-am enervat foarte tare la citirea ei. / Ascultă-mă, Lea, eu de patru ani nu am primit altceva de la tine decît jigniri şi necazuri. Am albit şi sunt bolnavă de atîta necaz. Ce mai vrei tu de la mine? De ce îmi chinuieşti inima? Eu nu ţi-am cerut bani niciodată şi nici nu am primit bani pentru ceea ce am făcut pentru tine, în afară de banii pe care mi i-aţi dat tu şi cu Jenő, ca să-mi cumpăr cadou o carte. Crezi că cele 5 lire trimise de tine acoperă cheltuielile mele cu Jaffa, îmbrăcăminte, mîncare, pantofi, reparaţiile pantofilor şi îngheţata, fără a mai socoti spălatul, nopţile pierdute etc.? Nu voi număra banii cheltuiţi de mine pentru alimente şi medicamente. Dar nu face nimic, Lea! Ai lucrat bine, ai reuşit să-ţi baţi joc de mine din nou. Îţi trimit înapoi cele 5 lire, cu mulţumiri cu tot. / Mă doare modul în care te comporţi faţă de noi. Nici eu şi nici Manó nu ţi-am făcut nimic rău. Îmi pare rău dacă tu ai această impresie, cred că e numai vina sorţii. Te rog din nou să vii la mine să vorbim, vino şi de Seder, vom fi mulţi din familie, dar dacă nu vrei, nu te pot forţa. Încearcă să fii Lea cea veche, care mă iubea. Mi-e dor de tine.”
Evoluţia gradată a conflictului e consemnată, cu sufletul la gură, de naratorul devenit martor al pulsaţiei tragice a familiei sale. “Lea a avut mai multe tentative de sinucidere. A băut otravă de şoareci, în urma căreia i-a căzut superbul ei păr mătăsos şi des, crescîndu-i în loc altul creţ şi rar. Apoi şi-a tăiat venele, fiind din nou internată în spital, unde iarăşi a încercat să se spînzure cu cearceaful de la pat.”
Laszlo Alexandru 