Tutti frutti (1)

Etichete

debut, interviu, Ion Barbu, Nicolae Manolescu, radio, Romania literara, tutti frutti

Joaca din ultimele săptămîni se cheamă emisiunea radiofonică “Tutti frutti”, pe care tocmai o pregătesc elevii coordonaţi de mine şi care se va difuza curînd, cu frecvenţă lunară, la un post local. Propunerea lor, care m-a luat oarecum prin surprindere, a fost să le dau un scurt interviu. Au rezultat cele ce urmează.

Mirela Mocan: Nu ştiu dacă voi, dragi ascultători, aţi avut ocazia să aveţi profesori cu aripi de prieten. Dar eu mă simt onorată să mă număr printre elevii domnului profesor Laszlo Alexandru. Aş putea să vă spun că dînsul a scris 15 cărţi, are nenumărate articole şi numeroase premii obţinute la olimpiade împreună cu elevii lui. Aş putea să vă spun ceea ce am reţinut dintr-o lecţie care ne-a fost predată în clasa a X-a. Era vorba despre Dante. Ne-a spus că femeia este un dar trimis de Dumnezeu pentru a-i arăta bărbatului o parte din frumuseţea din cer. Dar o lăsăm pe colega mea, Luissa, împreună cu invitatul ei, domnul profesor Laszlo, să vă spună mai multe despre povestea dînsului.

Maria Luissa Maino: Cum aţi debutat?

Laszlo Alexandru: Încercam să mă exprim. Aşa cum fac cu voi, zi de zi, la catedră. Îmi caut posibilităţile sau căile cele mai potrivite de a-mi comunica nişte idei, gînduri. La fel a fost şi cu scrisul, o comunicare pentru un public mai larg. Sigur că se face distincţia, în mediile profesioniste, între debutul în presă şi ceea ce se cheamă debutul editorial. Debutul meu în presă a fost o poveste foarte drăguţă, simpatică. Poate fi interesantă pentru elevii de liceu care sînteţi voi. Eu eram un mare amator – sînt şi acum – al revistelor literare, pe care le citeam încă din liceu, ca să nu mai vorbesc de vremea studenţiei. Nu scăpam revista preferată, care pe atunci era România literară. Era un brand, maxim ca strălucire, în lumea culturală contemporană. Acolo, la un moment dat, a apărut o interpretare a lui Nicolae Manolescu, care era cel mai prestigios cronicar al literaturii române postbelice, am putea spune. El a publicat în 1991 un comentariu la o poezie a lui Ion Barbu.

“Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mîntuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.”

Interpretarea lui Manolescu era legată de virgula de la începutul primului vers: “din ceas, dedus”. Dacă se plasează acolo virgula, atunci care anume este înţelesul? Pe mine m-a pus pe gînduri, fiindcă pricepusem deja totul ca şi cum virgula respectivă era dublată de alta, după “dedus”. (Ca o paranteză, nu s-a păstrat manuscrisul original al poeziei. De la o ediţie la alta diferă transcrierile, cu o virgulă, cu două, cu nici una.) Prin urmare, intrigat de lectura aceea, i-am scris o scrisoare particulară unde-i ziceam: stimate domnule Manolescu, sînt un tînăr profesor (sau cum mă voi fi prezentat). Am citit comentariul Dvs. din revistă şi, à propos de afirmaţiile pe marginea poeziei lui Ion Barbu, unde susţineţi că trebuie să fie o virgulă, eu mai văd încă una, care dă alt sens decît cel pe care-l daţi Dvs. Şi i-am desfăşurat lectura mea, cu sensurile care apar dacă acceptăm şi a doua virgulă. Am intitulat acea misivă a mea, absolut particulară: Pornind de la o virgulă… Şi i-am trimis-o prin poştă, pe adresa redacţiei, aşa cum era ea pe copertă. Spre uimirea mea, după vreo două sau trei săptămîni, în colţul unei pagini a apărut un articol cu numele meu şi cu titlul Pornind de la o virgulă… A rămas totul exact aşa, inclusiv pasajele în care îl criticam pe Manolescu, deşi el era directorul revistei, ar fi putut să elimine sau să înfrumuseţeze pe alocuri. Dar nu. Acea epistolă către N. Manolescu, în cele mai mici nuanţe ale sale, a devenit articol în România literară. Şi astfel am debutat ca scriitor, fără să vreau, dar totuşi în cea mai cunoscută revistă culturală a vremii, cu o interpretare la o poezie celebră de Ion Barbu.

Publicitate

Experienţe de viaţă

Etichete

carte, conversatie, experienta, Facebook

Facebook deschide noi şi noi modalităţi de comunicare. M-am obişnuit să accept, îndeobşte, “cereri de prietenie” de la necunoscuţi. Aşa se face că, acum cîteva luni, am admis pe lista mea de prieteni virtuali o doamnă care, ulterior, şi-a difuzat în reţea cîteva poze cu familia, cu soţul bolnav, cu un căţel etc.

După ce-am anunţat lansarea volumului Exerciţii de singurătate la tîrgul Gaudeamus, A.C. m-a abordat într-un mesaj privat, care debuta cu formula “Stimate d-le Laszlo”. Corespondenta mă asigura că şi-ar dori să citească noua apariţie editorială, care “are legătură cu starea ei sufletească” şi mă ruga să i-o trimit pe adresa de domiciliu, contra cost. Am fost de-acord şi i-am cerut adresa. Am aflat astfel că doamna cu pricina locuieşte în Bucureşti, pe b-dul Lacul Tei. Surprins de faptul că era o persoană din Capitală, i-am propus să vină la tîrg (nu neapărat la lansarea mea). Va găsi astfel mai uşor cartea, direct de la standul editurii. Eventual va da şi peste alte volume care s-o intereseze. Altminteri, dacă totuşi nu va izbuti, la întoarcerea mea acasă îi voi trimite un exemplar din Cluj, aşa cum ne-am înţeles.

A.C. mi-a replicat cu o listă de alte două cărţi pe care şi-ar dori să le citească. Îmi cerea, prin urmare, să i le cumpăr pe toate şi să le duc la ea acasă, unde urma să se revanşeze cu o cafea sau un ceai de calitate. Am declinat politicos invitaţia, spunîndu-i că stau doar o zi în Bucureşti, sînt împreună cu cîţiva prieteni, am un program încărcat etc. Generoasa amică de ocazie mi-a cerut numărul de telefon, pentru a sta de vorbă cu mine. Se oferea să-mi aducă personal o cafea şi un ceai, la o întîlnire, însă mai formula o minusculă dorinţă. Avea un tablou de familie, pe care dorea să-l trimită unui prieten de la Cluj, un medic în vîrstă. Aş putea oare să-l transport în maşina mea?

I-am detaliat, cu uimire crescîndă, că sîntem cîţiva oameni trupeşi, cu bagaje multe, îndesate într-o maşină mică. Îmi va fi aşadar imposibil s-o ajut. Simpatica interlocutoare a descoperit atunci virtuţile persoanei a II-a singular. “Darling, 1 tablou mic, mic… sigur are loc în maşina ta mică, mică, dar face 1 mare bucurie unui OM… MARE… nu fi cîrcotaş… PUP YOU…”. I-am răspuns cu un succint “pe curînd” şi am întrerupt discuţia.

A doua zi am găsit şi finalul fermecătoarei conversaţii: “Aşa fac OAMENII din omenie… nu au loc în maşină pt un amărît de tablou de familie, pentru un amărît de bătrîn… m-ai (sic!) dute-n (sic!) p… mea, d-le profesor, dacă nici măcar atît suflet nu ai să duci un amărît de tablou”.

Concluzia întregii poveşti? Nu ştiu dacă eu n-am avut suflet, dar fosta mea colocutoare cu siguranţă n-a avut ortografie, în ultima replică dinaintea efectelor igienice ale butonului UNFRIEND.

Razzar

Etichete

Alexandru Pecican, lansare de carte, Ovidiu Pecican, Razzar

Vă invit la lansare de carte.

Dumnezeu la judecată (2)

Etichete

Dumnezeu, judecata, Timisoara

Presa cotidiană relata acum cîţiva ani:

“Poliţia şi procurorii timişoreni se află în faţa unui caz care depăşeşte orice limită a absurdului. Un puşcăriaş încarcerat în Penitenciarul Timişoara a înaintat o plîngere penală la Parchet împotriva Divinităţii şi a tot ceea ce reprezintă ortodoxia în ţara noastră.

Condamnat la 20 de ani de închisoare pentru omor, Pavel Mircea pune pe seama bisericii tot ceea ce i s-a întîmplat rău în viaţă. Ca urmare, el şi-a aşternut toate frustrările pe o foaie de hîrtie pe care a înaintat-o Parchetului. Surpriza procurorilor la lecturarea conţinutului plîngerii a fost totală, în condiţiile în care bărbatul solicita deschiderea unei acţiuni penale împotriva… ‘numitului Dumnezeu, domiciliat în cer, reprezentat în România de Biserica ortodoxă, iar în Timişoara, de către Mitropolia Română, pentru comiterea infracţiunilor prevăzute de art. 215 (înşelăciune), 221 (tăinuire), 246 (abuz în serviciu contra intereselor persoanelor), 256 (primire de foloase necuvenite), 257 (trafic de influenţă)’.

Astfel, puşcăriaşul explică faptul că botezul său în biserică a însemnat de fapt parafarea unui ‘contract cu Dumnezeu’, pe care-L numeşte ‘pîrît’. În viziunea lui Pavel, documentul avea ca ‘obiect’ îndepărtarea Diavolului şi a necazurilor din preajma sa.

‘Pînă acum pîrîtul nu şi-a onorat contractul, ci dimpotrivă’, mai susţine deţinutul, care acuză Divinitatea de faptul că i-a dăruit în cursul vieţii sale ‘diferite bunuri şi rugăciuni’ în schimbul iertării păcatelor şi promisiunii că va scăpa de necazuri, ceea ce nu s-a întîmplat.

În finalul plîngerii, puşcăriaşul face precizarea că se constituie ‘parte vătămată’ şi solicită despăgubiri de 2 milioane de euro. Aberaţia inserată de deţinut păleşte, însă, în faţa legislaţiei şi mai aberante. Întrucît legea prevede clar că orice plîngere penală trebuie înregistrată, deşi pare incredibil, denunţul a intrat în ‘concasorul’ Justiţiei pentru verificări.

‘Noi facem ce ni se dispune’, a declarat şeful Poliţiei Timişoara, comisarul Doru Spătaru. Şeful Poliţiei Judeţene, Cristian Lepădat, a spus că lucrarea a fost trimisă la Parchet.”

P.S. Dosarul în care Dumnezeu a fost dat în judecată de către deţinutul Pavel Mircea a fost ulterior clasat de procurorii de pe lîngă Judecătoria Timişoara, deoarece nu s-a găsit adresa Creatorului, pentru a fi citat!

Dumnezeu la judecată (1)

Etichete

Alberto Manguel, Dumnezeu, judecata, Martin Buber

“O legendă hasidică colectată de Martin Buber spune povestea unui om care L-a dat în judecată pe Dumnezeu. În Viena fusese promulgat un decret care ar fi îngreunat viaţa şi aşa dificilă a evreilor din Galicia poloneză. Omul susţinea că Dumnezeu n-ar fi trebuit să-şi transforme supuşii în victime, că ar trebui să le permită să muncească pentru El în libertate. Un tribunal alcătuit din rabini a decis să cîntărească argumentele omului şi a cerut, după cum se cuvenea, ca reclamantul şi pîrîtul să părăsească sala pe durata deliberărilor. ‘Reclamantul va aştepta afară; Ţie, Stăpîne al Universului, nu Îţi putem cere să Te retragi, din moment ce gloria Ta este omniprezentă. Dar nu Îţi vom permite să ne influenţezi.’ Rabinii au deliberat în tăcere şi cu ochii închişi. În aceeaşi seară, mai tîrziu, l-au chemat pe om şi i-au comunicat verdictul: cererea sa era dreaptă. Imediat, decretul a fost anulat” (Alberto Manguel).

Alex (sau despre importanţa limbilor străine)

Etichete

limbi straine, meditatie, Patrizio Trequattrini, proza

Scriitorul Patrizio Trequattrini mi-a făcut surpriza unei interesante proze scurte, care porneşte de la prietenia noastră şi ajunge la o meditaţie de interes public. O aduc la cunoştinţa cititorilor.

De cînd îl cunosc pe Alex am înţeles multe lucruri. Eu aş vrea să fiu ca el, aş vrea să am proprietăţile lui. De-aş avea proprietăţile pe care el le are, dacă aş poseda ceea ce el posedă, aş fi mult mai fericit decît sînt. Fericirea e mereu foarte relativă, ceva impalpabil, întemeiat pe elemente imaginare care apoi, cînd se realizează, nu totdeauna menţin ceea ce promiteau pe cînd încă nu le-ai dobîndit. Totuşi sînt sigur că, de-aş putea să am şi numai jumătate din ceea ce are Alex, aş fi dacă nu omul cel mai fericit, măcar printre cei mai fericiţi. Să nu mă înţelegeţi greşit, să nu vă întrebaţi cît de bogat o fi Alex ăsta. Alex este bogat, dar nu în sensul în care vă gîndiţi voi. Proprietăţile lui nu sînt de natură economică, ci sînt proprietăţi care dau mai multă fericire decît pămînturile, casele, acţiunile la bursă, depozitele în bancă, lingourile de aur sau pietrele preţioase. Alex posedă un intelect fertil. Fertilitatea intelectului său nu e destinată să se diminueze ci, dimpotrivă, să sporească. Alex cunoaşte româna, maghiara, franceza, italiana, engleza, din cîte ştiu eu, şi poate încă vreo cîteva. Închipuiţi-vă că aveţi cinci case. N-ar fi rău, cui nu i-ar plăcea? Cu siguranţă te simţi mai bine decît să n-ai nici una; şi aş spune că te simţi mai bine şi decît cu una singură. E o situaţie economică foarte bună, care te pune la adăpost de orice risc, care îţi permite să nu te mai îngrijorezi în faţa viitorului. Un patrimoniu solid şi sigur, pe care să-ţi întemeiezi o viaţă liniştită şi tihnită. Dar credeţi că această condiţie patrimonială v-ar dărui fericirea? N-aş fi aşa de convins. Mintea voastră ar fi oricum expusă la riscul declinului, fiindcă patrimoniul material n-o influenţează benefic şi nici nu stîrneşte emoţia, care este alimentul vitalităţii. Închipuiţi-vă acum că posedaţi cinci limbi străine în care puteţi locui. Ei bine, eu cred că ţi se dăruieşte mai multă fericire să locuieşti în cinci limbi străine decît în cinci case. Este o condiţie pe care eu o cunoşteam doar în plan teoretic, înainte de a-l întîlni pe Alex. Cu toţii am auzit vorbindu-se sau chiar am cunoscut direct oameni care vorbeau diverse limbi, sau care spun că vorbesc diverse limbi, fără să putem avea totuşi o probă obiectivă sau o idee precisă despre nivelul lor de cunoaştere, fiindcă este vorba despre limbi necunoscute nouă, pe care le-am auzit vorbite de aceste persoane doar în puţine împrejurări, sau într-una singură, sau chiar niciodată. Eu am avut în schimb norocul de-a lucra şi prin urmare de-a trăi alături de Alex, de trei ani încoace, şi de-a fi vorbit aproape în fiecare zi cu el, într-o limbă pe care o cunosc destul de bine, fiindcă e limba mea maternă. În această specială situaţie de viaţă şi de muncă, ideea pe care ţi-o poţi face despre ceea ce înseamnă să cunoşti sau mai bine zis să locuieşti într-o limbă străină este o idee care nu mai e abstractă, ci devine foarte concretă şi obiectivă. Noi, italienii, în marea majoritate a situaţiilor, cunoaştem bine doar limba noastră şi ne descurcăm în alta, dar totuşi fără să o stăpînim cu adevărat, fără să o putem mlădia cu siguranţă şi dezinvoltură în toate situaţiile comunicative posibile, de la cele mai simple la cele mai complexe. Ba chiar cunoaşterea acestei unice limbi străine, deja oricum nesigură, la cei mai mulţi tinde să se diminueze în cursul vieţii şi să slăbească pînă aproape de dispariţie. Efectiv, la sfîrşit, cea mai mare parte dintre noi, italienii, dar s-ar putea spune şi dintre noi, latinii, şi să-i adăugăm de asemeni pe anglo-americani, rămîne închisă între limitele propriei limbi, adică se pomeneşte că posedă o singură casă. Această închidere provoacă frustrare şi disconfort, enervare şi imobilitate expresivă, senzaţie de izolare într-o lume în care se extind inevitabil o mulţime de limbi străine şi extraeuropene. Amplificarea migraţiei popoarelor adesea ne face să ne simţim străini chiar la noi acasă, ne obligă să tragem cu urechea la “diverse limbi, oribile graiuri”, încît universul nostru comunicativ devine tot mai babelic-infernal şi tot mai disperat este efortul nostru de-a înţelege şi de-a ne face înţeleşi. Tot mai adesea noi, cei care trăim segregaţi în închisoarea monolingvismului nostru, nu reuşim să-i înţelegem pe vorbitorii de lîngă noi, şi limba noastră, care nu se mai hrăneşte din izvoarele altor limbi, cu excepţia influenţei stereotipe provenite din globish (global english), riscă să devină tot mai asfixiată. Nu cumva declinul Occidentului trece mai întîi printr-un declin lingvistic? Chinezii învaţă limbile noastre occidentale, dar noi, occidentalii, vom învăţa vreodată chineza? Asta la scară planetară. La scară europenă putem observa că românii învaţă italiana, franceza, spaniola; la fel fac polonezii, bulgarii sau sîrbii; dar italienii vor învăţa oare vreodată româna, bulgara sau poloneza? Să trăim sau să locuim în cel puţin două limbi este un noroc pe care noi doar îl visăm, ceva necunoscut pentru noi, care ne-ar da o dublă cetăţenie reală, chiar dacă nu şi legală, care ne-ar permite să avem o alternativă, să ne exprimăm liber în două declinări diferite. Ne-ar permite să renunţăm în orice clipă la ţara noastră, dacă ţara noastră a devenit prea strîmtă, prea îngust provincială, ne-ar da marea libertate de-a merge în două direcţii şi nu mereu obligaţia de-a urma un singur sens de deplasare. Limbile străine sînt mai grozave decît autostrăzile şi aeroporturile, sînt singurele vehicule care ne dau libertate de mişcare, ne-ar permite să ne deplasăm şi să ne stabilim căminul într-o altă ţară. Dacă în ţara noastră libertatea cuvîntului este anulată, după cum tot mai des se întîmplă, cum ne vom exprima oare, dacă nu vom cunoaşte o altă limbă, cum vom face să ne transmitem protestul la alte urechi, cine ne va asculta şi ne va face publice cuvintele de durere? Excelenta cunoaştere a unei limbi străine (şi nu mă refer la globish, care e o limbă foarte sărăcăcioasă, mai mult sau mai puţin bolborosită în toată lumea şi care te ajută doar să-ţi faci o vacanţă organizată într-un sat turistic) îţi dă mereu de lucru, produce cunoaştere şi oportunităţi, permite o mulţime de întrebuinţări, într-o lume în care revărsările permanente de populaţii, dintr-o regiune în alta, înmulţesc nevoia de comunicare şi de relaţii. Doar cel care e în măsură să vorbească foarte bine sau perfect măcar o limbă străină are mereu oportunităţile de partea sa, îşi păstrează dreptul de cetăţenie într-o lume care deja a şters statele-naţiune pentru a le înlocui cu statele multietnice şi plurilingvistice. Deosebirea dintre cunoaşterea monolingvistică şi cea plurilingvistică este la fel ca şi aceea dintre economia curţilor medievale şi economia comerţului internaţional. Cel ce rămîne la monolingvism e destinat să fie răsturnat de noile tendinţe globale, face parte tot mai mult dintr-o specie de vorbitori destinată extincţiei.

Alex (ossia dell’importanza delle lingue straniere)

Etichete

limbi straine, meditatie, Patrizio Trequattrini, proza

Lo scrittore Patrizio Trequattrini mi ha fatto la sorpresa di un’interessante prosa breve, che parte dalla situazione della nostra amicizia e arriva a una meditazione di pubblico interesse. La metto a disposizione dei lettori.

Conoscere Alex mi ha fatto capire tanto. Io vorrei essere come lui, vorrei avere le sue proprietà. Se avessi le proprietà che ha lui, se possedessi ciò che possiede lui, sarei molto più felice di quel che sono. La felicità è sempre molto relativa, qualcosa di impalpabile, fondata su elementi immaginari che poi quando si realizzano non sempre mantengono ciò che promettevano quando ancora non erano stati acquisiti. Tuttavia sono certo che se io potessi avere anche solo la metà di quello che ha Alex, sarei se non l’uomo più felice almeno tra i più felici. Non mi fraintendete, non domandatevi ma quanto sarà ricco questo Alex. Alex è ricco ma non nel senso che state pensando voi. Le sue proprietà non sono di natura economica, ma sono proprietà che danno più felicità di quanta ne diano terreni, case, titoli azionari, depositi bancari, lingotti o pietre preziose. Alex possiede un intelletto fertile. La fertilità del suo intelletto non è destinata a ridursi ma al contrario ad aumentare. Alex conosce il rumeno, l’ungherese, il francese, l’italiano, l’inglese per quel che ne so io, e forse anche di più. Immaginate di avere cinque case. Non sarebbe male, a chi non piacerebbe? Sicuramente si sta meglio che a non possederne nessuna; e direi anche che si sta meglio che a possederne soltanto una. È una condizione economicamente ottimale, che vi mette al riparo da qualsiasi rischio, che vi consente di non preoccuparvi più del vostro futuro. Un patrimonio solido e sicuro sul quale fondare una vita tranquilla e agiata. Ma credete che questa condizione patrimoniale vi darebbe la felicità? Non ne sarei così sicuro. La vostra mente comunque sarebbe esposta al rischio del declino, perché il patrimonio materiale non influisce beneficamente su di essa né fa scattare l’emozione, che è alimento della vitalità. Immaginate adesso di possedere cinque lingue nelle quali poter abitare. Ebbene io credo che dia più felicità abitare in cinque lingue che in cinque case. È una condizione che io conoscevo solo in linea teorica, prima di incontrare Alex. Tutti abbiamo sentito parlare o anche conosciuto direttamente persone che parlano svariate lingue, o che dicono di parlare svariate lingue, senza tuttavia poter avere un riscontro oggettivo o un’idea precisa di quale sia il livello di conoscenza, perché si tratta di lingue a noi sconosciute, che abbiamo sentito parlare da queste persone soltanto in poche o una sola circostanza o addirittura mai. Io ho avuto invece la fortuna di lavorare e quindi vivere a fianco ad Alex da tre anni a questa parte e di aver parlato quasi tutti i giorni con lui in una lingua che conosco abbastanza bene perché è la mia lingua madre. In questa particolare situazione di vita e di lavoro, l’idea che puoi farti di che cosa significhi conoscere o meglio abitare in una lingua straniera è un’idea che non è più astratta ma diventa molto concreta ed oggettiva. Noi italiani, nella stragrande maggioranza dei casi, conosciamo bene soltanto la nostra lingua e ce la caviamo con un’altra senza tuttavia possederla veramente, senza poterla impiegare con sicurezza e disinvoltura in tutte le situazioni comunicative possibili, dalle più semplici alle più complesse. Anzi, la conoscenza di questa unica lingua straniera, già di per sé incerta, per i più tende a declinare nel corso della vita e ad affievolirsi fin quasi a spegnersi. In sostanza, alla fine, la maggior parte di noi italiani, ma si potrebbe anche dire di noi latini e aggiungervi gli anglo-americani, rimane confinato entro i limiti della propria lingua, cioè si ritrova a possedere una sola casa. Questa chiusura provoca frustrazione e disagio, noia e immobilità espressiva, senso di isolamento in un mondo dove avanza inevitabilmente una molteplicità di lingue straniere ed extraeuropee. L’aumento delle migrazioni dei popoli spesso ci fa sentire estranei anche a casa nostra, ci costringe a prestare orecchio a “diverse lingue, orribili favelle”, tanto che il nostro universo comunicativo diventa sempre più babelico-infernale e sempre più disperato è il nostro sforzo di comprendere e di farci comprendere. Sempre più spesso, noi che viviamo segregati nella prigione del nostro monolinguismo, non riusciamo a capire i parlanti che ci stanno vicino e la nostra lingua che non si alimenta più di linfe provenienti da altre lingue, salvo subire l’influenza stereotipata del globish (global english), rischia di diventare sempre più asfittica. Non sarà che il declino dell’Occidente passa innanzi tutto per un declino linguistico? I cinesi imparano le nostre lingue occidentali ma noi occidentali impareremo mai il cinese? Questo su scala planetaria. Su una scala intereuropea possiamo osservare che i rumeni imparano l’italiano, il francese, lo spagnolo; lo stesso fanno polacchi, bulgari o serbi; ma gli italiani impareranno mai il rumeno, il bulgaro o il polacco? Vivere e abitare in almeno due lingue è una fortuna che noi ci sognamo, qualcosa di sconosciuto per noi, che ci darebbe una doppia cittadinanza reale anche se non legale, che ci permetterebbe di avere un’alternativa, di esprimerci liberamente in due declinazioni diverse. Ci permetterebbe di rinunciare in qualsiasi momento al nostro paese se il nostro paese è diventato troppo stretto, troppo angustamente provinciale, ci darebbe la grande libertà di andare in due direzioni e non sempre l’obbligo di seguire un solo senso di marcia. Le lingue sono meglio delle autostrade e degli aeroporti, sono i soli veicoli che ci danno libertà di movimento, che ci permetterebbero di spostarci e di prendere dimora in un altro paese. Se nel nostro paese la libertà d’espressione viene cancellata, come sempre più sta avvenendo, come ci esprimeremo se non conosceremo un’altra lingua, come faremo a far giungere la nostra protesta ad altre orecchie, chi ascolterà e renderà pubblici i nostri lamenti? Un’ottima conoscenza di una lingua straniera (e non intendo il globish che è una lingua poverissima, più o meno farfugliata in tutto il mondo e che serve solo a fare una vacanza organizzata in un villaggio turistico) dà sempre lavoro, produce conoscenza e opportunità, permette una molteplicità di impieghi in un mondo in cui travasi continui di popolazioni da una regione all’altra moltiplicano la necessità della comunicazione e delle relazioni. Solo chi è in grado di parlare ottimamente se non perfettamente almeno una lingua straniera ha sempre frecce per il proprio arco, conserva il diritto di cittadinanza in un mondo che ormai ha cancellato gli stati-nazione per sostituirli con stati multietnici e plurilinguistici. La differenza tra conoscenza monolinguistica e plurilinguistica è come quella che c’era tra l’economia curtense e l’economia del commercio internazionale. Chi rimane al monolinguismo è destinato ad essere travolto dalle nuove tendenze globali, fa sempre più parte di una specie di parlanti destinata ad estinguersi.

Lansare de carte

Etichete

Alexandru Voicescu, Exercitii de singuratate, Gaudeamus, Herg Benet, lansare de carte, Ovidiu Pecican

Vă invit să ne întîlnim la lansarea cărţii mele Exerciţii de singurătate, sîmbătă, 24 nov., ora 13, la Tîrgul Gaudeamus din Bucureşti, la standul 347 B de la ultimul nivel, Grup Editorial Max Blecher / Editura Herg Benet.

Vor lua cuvîntul: Ovidiu Pecican (scriitor), Alexandru Voicescu (director Ed. Herg Benet), Laszlo Alexandru (autor).

P.S. Cu participarea extraordinară a lui Michael Shafir.

Pater incertus (9)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

Din toate rămîn doar textele celor două proclamaţii politice din vremea războiului mondial, aduse de Mihai Iovănel în anexele cărţii sale pentru a le pune la îndemîna publicului. Pedanteria îi joacă şi aici o festă, cînd ţine să ne anunţe: “Dat fiind că aceasta e prima publicare integrală a broşurii, reproduc întocmai grafia originală, cu toate variaţiile şi fanteziile ei” (p. 282, nota). Probabil că “prima publicare integrală” a broşurii va fi survenit în 1944, căci altfel de unde-a pescuit-o Iovănel? Dar nu e nici măcar “a doua publicare integrală”, fiindcă Armata Roşie vine a fost recent popularizată – la fel de tendenţios – şi de Aurel Sasu (în Tribuna, nr. 221/16-30 nov. 2011, p. 18-19 şi nr. 222/1-15 dec. 2011, p. 26-27).

Mihai Iovănel şi-a compus în ultima vreme o glorie îndoielnică de gazetar “luptător”, pentru că îi întîmpina pe mulţi scriitori cu ciomagul vorbelor sale zeflemitoare prin coloanele revistei Cultura. Îi întindea săptămînal în patul lui Procust şi, după cerinţele patronilor, îi scurta de cap sau îi lungea de picioare. Turnirurile de virtuozitate stilistică pot avea, în presa literară de scandal, un anume farmec dîmboviţean. Dar transpuse în paginile unei cercetări de istorie literară îşi demonstrează respiraţia foarte scurtă.

Pater incertus (8)

Etichete

extremism, imagine, Jurnal, Mihai Iovanel, Mihail Sebastian

E bizară insistenţa cu care Mihai Iovănel construieşte o carte întreagă pe găselniţa descoperirii unor texte “uitate” ale lui Mihail Sebastian. Dacă ar fi răsfoit măcar în treacăt documentele oficiale, ar fi văzut că efortul său e zadarnic, fiindcă manifestele politice invocate nu pot fi cuprinse, prin însuşi statutul lor, în opera unui scriitor. Legea drepturilor de autor subliniază în art. 9: “Nu pot beneficia de protecţia legală a dreptului de autor următoarele: a) ideile, teoriile, conceptele, descoperirile şi invenţiile, conţinute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare, de scriere, de explicare sau de exprimare; b) textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară şi traducerile oficiale ale acestora”. Manifestul Blocului Naţional-Democratic şi Armata Roşie vine nu aparţin sferei literare, ci pot fi evident incluse în categoria textelor oficiale, de natură politică. Ele nu au fost revendicate niciodată de Mihail Sebastian. Declaraţiile care îi atribuie autorului paternitatea asupra broşurii comuniste sînt vagi, ezitante, circumstanţiale. Nu există nici o dovadă privind adeziunea lui M. Sebastian la ideile cuprinse în Armata Roşie vine. Ba dimpotrivă, în Jurnalul său şi în amintiri ale contemporanilor sînt consemnate aspecte certe privind rejectarea “imbecilităţii îndoctrinate”.

Elocventă e strategia de hocus-pocus a lui Iovănel, în edificarea teoriei sale denigratoare. În privinţa Manifestului…, el constată că e vorba de un document politic cu patru semnături istorice, aşa încît “ar fi naivă ipoteza că redactarea lui Sebastian se găseşte integral în versiunea finală. Ceea ce nu anulează paternitatea lui Sebastian asupra textului” (p. 253). Cum poate un istoric literar cu minimă seriozitate să atribuie paternitatea asupra unui text, deşi admite că a fost semnat de alţii, iar redactarea scriitorului prezumtiv e imposibil să se regăsească integral în versiunea finală?!

Aceeaşi duplicitate procedurală o demonstrează Mihai Iovănel şi în continuare. “Despre al doilea text redactat de Sebastian în preajma lui 23 August, şi anume Armata Roşie vine, nu se pomeneşte nimic în jurnal. Există însă o serie de mărturii care fac atribuirea probabilă” (p. 253). Dacă atribuirea este aici “probabilă”, asta nu-l împiedică pe critic să scrie apăsat, cîteva pagini mai încolo, în Cronologia Mihail Sebastian: “În preajma loviturii de stat de la 23 August, redactează, în colaborare cu Lucreţiu Pătrăşcanu, broşura Armata Roşie vine (Editura Comitetului Central al Partidului Comunist din România, Bucureşti)” (p. 281). Iar la Bibliografie, în compartimentul Scrieri de Mihail Sebastian, diviziunea Publicate în timpul vieţii, după diversele romane, nuvele şi povestiri, include fără a tresări şi broşura bolşevică (p. 297). Între “probabilitate” şi certitudine nu există deosebiri în critica defăimătoare.