Dialoguri maramureşene

Etichete

Daniela Sitar-Taut, dialoguri, Diana Mehes, Maramures

Elevii clasei a XII-a, cu profilul filologie-jurnalism, de la Colegiul Naţional “Vasile Lucaciu” din Baia Mare, coordonaţi de prof. dr. Daniela Sitar-Tăut, au avut ideea unei aventuri de specialitate. S-au lansat într-un şir de interviuri cu diverse personalităţi culturale, cu relevanţă locală sau naţională, din care a rezultat o carte, recent publicată: Dialoguri maramureşene, Ed. Actaeon Books. Am fost şi eu vizat de tirul curios al fostei mele eleve, Diana Meheş, din care a rezultat conversaţia următoare.

 

“Sîntem un ansamblu de valori şi principii în care credem,

un ansamblu de idei care nu ne conving”

Pentru mine Laszlo Alexandru este “dl. diriginte”. Dirigintele pe care l-am avut trei ani la Colegiul Naţional “G. Bariţiu” din Cluj-Napoca. Şi profesorul de italiană. Un dascăl exigent şi uneori ironic, alături de care am fost la foarte multe lansări de carte şi evenimente culturale. Un profesor pe care-l respectam şi iubeam în egală măsură, care a ştiut să ne transmită pasiunea pentru literatură, pentru cultura română şi cea italiană, dar şi spiritul polemic în discernerea evenimentelor din jurul nostru.

Diana Meheş: Care a fost momentul care v-a determinat să începeţi să scrieţi?

Laszlo Alexandru: O situaţie întîmplătoare. Încă din studenţie, în anii ‘80, eram un mare amator al revistelor de cultură, între care poziţia centrală era ocupată de România literară, cu cel mai înzestrat cronicar al său, Nicolae Manolescu. Am citit ani în şir comentariile publicate fără greş, săptămînă de săptămînă, în pagina 9, de cel mai important critic literar de-atunci. Am devenit eu însumi profesor şi elevii m-au rugat, la un moment dat, să le explic o poezie pe care ei n-o pricepeau deloc, arta poetică a lui Ion Barbu, Din ceas dedus… M-am străduit, de la catedră, să analizez împreună cu ei versurile celebre, să le umplu de sens. Nu după multă vreme, într-un articol din rubrica sa consacrată, Nicolae Manolescu s-a referit la aceeaşi poezie, dîndu-i însă o altă descifrare. Am rămas descumpănit. Am încercat să pricep situaţia. Am constatat că diferenţa de interpretare a poeziei lui Ion Barbu depinde, efectiv, de o virgulă din primul vers. Dacă ea există, totul se înţelege într-un fel. Dacă ea nu există, mesajul se pricepe altfel. Am fost curios să văd cum a scris poetul versul acela: cu virgulă sau fără? Am constatat că versiunea originală a poeziei nu mai există, nu ni s-a păstrat. În unele ediţii apărea aşa, în altele, altfel. Aşadar cine “vede” acolo virgula, are dreptul să interpreteze într-un anumit mod, cine n-o “vede” este autorizat să atribuie alt sens. Nicolae Manolescu avea dreptate – dar şi eu aveam dreptate. Amuzat de cele descoperite, i-am trimis autorului din Bucureşti o scrisoare personală, intitulată Pornind de la o virgulă… Acolo i-am detaliat intuiţiile mele, analiza mea poetică. După vreo trei săptămîni, cu uimire, mi-am regăsit scrisoarea publicată, sub formă de articol critic, în România literară. Aşa am debutat, absolut întîmplător, în cea mai cunoscută revistă a vremii.

D.M.: În ce măsură ceea ce v-aţi propus în tinereţe s-a realizat la maturitate?

L.A.: Nu îţi poţi calcula din tinereţe toate detaliile maturităţii şi ale bătrîneţii. Sîntem un ansamblu de valori şi principii în care credem, un ansamblu de idei care nu ne conving. În funcţie de personalitatea pe care ne-o conturăm (noi sau alţii, care acţionează asupra noastră), ne căutăm drumul în viaţă. Ce urmează este o succesiune de întîmplări, accidente, surprize (plăcute sau neplăcute), care vin să răspundă proiectelor pe care ni le-am construit.

D.M.: Aveţi un model din literatură care v-a inspirat?

L.A.: În primii ani de adolescenţă ai de obicei un model care te impresionează şi cu care ai vrea să semeni. După aceea, pe măsura înaintării în lume, numărul modelelor creşte, se diversifică. O fată probabil admiră talia unei actriţe, nasul unei cîntăreţe, machiajul unei prezentatoare la televiziune etc. Un băiat poate că e impresionat de succesele unui sportiv, de banii unui afacerist, de puterea unui politician. Personajele literare au tot mai mică influenţă, pe lîngă personajele din viaţa adevărată. Şi apoi literatura este ficţiune, imaginaţie, pe cînd viaţa este ceea ce se întîmplă imediat. Literatura mi-a plăcut şi îmi place, dar nu am avut un model propriu-zis, pe care să-l fi luat de acolo. Şi, de fapt, nu am avut un singur model, cum ziceam.

D.M.: Puteţi să enumeraţi cîţiva scriitori pe care i-aţi avut ca model?

L.A.: Pe la sfîrşitul liceului şi începutul facultăţii îmi plăceau foarte mult existenţialismul francez şi cărţile din prima etapă de creaţie a lui Albert Camus (Străinul, cîteva nuvele, cîteva piese de teatru: Caligula, Neînţelegerea). L-am citit cu încîntare pe Antoine de Saint-Exupéry (Micul prinţ, însemnările din Citadela). După aceea, cînd am trecut la studiul limbii italiene, am înţeles că Dante şi capodopera sa, Divina Comedie, depăşesc tot ce am putut cunoaşte pînă atunci. În literatura română îl citesc în continuare cu mare admiraţie pe I.L. Caragiale. Am tradus cu emoţie şi am publicat, după multe aventuri, o carte preferată din limba franceză: Ai toată viaţa înainte de Romain Gary. Pot să fiu impresionat de filosofia de viaţă a lui Alessandro Manzoni, din romanul său, care e şi cel mai important din literatura italiană: Logodnicii (I promessi sposi). Dar îl iubesc şi pe Sfîntul Francisc, pentru lecţia sa de umilinţă şi îndemnul să ne întoarcem la lucrurile esenţiale ale vieţii, valorile spirituale, ascunse în mijlocul naturii (Cantico di Frate Sole).

D.M.: Care este cartea scrisă de dumneavoastră pe care o iubiţi cel mai mult?

L.A.: Am scris cărţi în diferite direcţii, care reflectau preocupările mele din momentele respective. Pînă acum mi s-au publicat 18 cărţi de autor (şi alte vreo 12 ca traducător din franceză sau italiană în română). Am vrut să-i lămuresc pe alţii cu lucrurile pe care le-am descoperit în limba italiană şi am elaborat o gramatică, nişte dicţionare. Am vrut să protestez în legătură cu anumite lucruri pe care le-am constatat în literatura contemporană, în imaginea publică a unor scriitori români, în responsabilitatea pe care o evitau în modelarea societăţii – şi atunci am scris cîteva sute de polemici (în ziare şi reviste din România, din străinătate, într-o serie cam lungă de volume). Am vrut să le povestesc şi altora ce scriitor uriaş e Dante Alighieri şi atunci am publicat deja două cărţi despre el. Altele le scriu în continuare. Aşadar nu se poate realiza o ierarhie a cărţilor preferate pe care le-ai scris şi a cărţilor detestate pe care le-ai publicat. Volumele scrise sînt ca nişte copii pentru un părinte. Nu-l poţi pune să declare pe care fiu îl iubeşte şi pe care îl detestă. Toţi sînt ai lui, faţă de toţi are anumite responsabilităţi, pe toţi îi călăuzeşte mai departe în viaţă, cu privirile.

D.M.: În ce mod au fost abordate aceste polemici de către cititori?

L.A.: Cărţile de limba-literatura italiană au fost primite cu admiraţie unanimă, ca importante instrumente de lucru şi formare profesională pentru cei din jur. Cărţile de polemici au avut parte de o recepţie mai nuanţată. Oamenii le citeau (mai ales scriitorii). Se bucurau cînd ţinta vizată era un adversar de-al lor, se enervau cînd în discuţie venea un prieten. N-am avut de înfruntat aproape deloc replici sau contraziceri articulate, după 20 de ani de practicare a polemicilor literare. De ce oare? M-am străduit să nu comunic o ranchiună sau o ură personală, ci să discut o informaţie sau o idee de interes public. Am analizat luări de poziţie şi (non)valori manifeste, cu instrumentele citatului, ale argumentării raţionale, ale comunicării de informaţii corecte, impecabile. Probabil că sînt apreciat de unii, detestat de alţii. Dar nu asta contează. Am considerat mereu scrisul ca pe o datorie publică. N-am urmărit niciodată beneficii de imagine personală sau de carieră. Ba dimpotrivă. Am plătit cu propria carieră “luxul” de-a spune răspicat adevărul.

D.M.: Petreceţi mult timp scriind?

L.A.: Unul din pericolele care-l pasc pe scriitor este să petreacă mai mult timp scriind decît citind. Eu încă nu sînt ameninţat de aşa ceva.

D.M.: Cum reuşiţi să îmbinaţi meseria de scriitor cu cea de profesor? În ce măsură cele două depind reciproc?

L.A.: Ambele pleacă din aceeaşi nevoie de-a explica, de-a le împărtăşi celorlalţi nişte gînduri. Atunci cînd scrii, ai răgazul de-a revedea şi corecta stilistic. Atunci cînd predai de la catedră, totul e mai spontan şi comunicarea e directă. După ce îmi tipăresc cărţile, le dăruiesc la sfîrşitul anului şcolar, ca premiu, elevilor merituoşi. Iată cum se îmbină cele două meserii.

D.M.: În final, ce doriţi să le transmiteţi cititorilor dumneavoastră?

L.A.: În viaţă e important să fii sincer cu tine însuţi. Pe alţii îi poţi minţi de cîteva ori, pînă cînd îşi dau seama cu cine au de-a face. Dar e obositor să te autoamăgeşti. Vorba lui Goethe: “Să fii ceea ce eşti!”.

Publicitate