Etichete

, , , , ,

(Interviu realizat de George Terziu)

1. Vorbiți puțin despre cum a început “aventura” cu Dante și literatura italiană. De ce Dante?

Eram în a doua jumătate a anilor ’80, perioada de apoteoză a ceaușismului, cultura abia mai gîfîia sub cenzură și sub tonele de poze propagandistice, de articole triumfaliste despre Epoca de Aur. Să fii curajos ca scriitor însemna să propovăduiești “arta pentru artă”, să declari că nu te interesează viața reală și că adevăratul artist nu are obligația să distingă între bine și rău. În spațiul reconfortant al ficțiunii și al lumilor imaginare, puteai să admiri netulburat romanul fantastic sud-american, să juri pe estetica lui Garcia Márquez și pe enciclopedismul evazionist al lui Jorge Luis Borges, snobîndu-i suveran pe Veronica Porumbacu și Mihai Beniuc. Așa erai “băiat bun”. Și brusc, în timpul cursurilor universitare de literatură italiană, m-am pomenit în fața ochilor cu un poet “de demult, mai de demult”, care și-a stabilit ca piatră de hotar distincția dintre cei ticăloși și cei virtuoși, le scria apăsat numele și prenumele, le evoca detaliat faptele și gesturile, își împărțea torturile și recompensele. Făcea toate acestea cu un aer extrem de natural și indica, prin însăși atitudinea sa, firescul. Parcă spunea, foarte dezinvolt, că între tîrîșul jivinelor comuniste, colaboraționiste și clătinarea lașă a artiștilor evazioniști, naturalețea se află în cu totul altă parte. Atunci, la vîrsta ieșirii din adolescență, am avut brusc nu doar revelația istoriilor detaliate din Evul Mediu, ci și a faptului că normalitatea de judecată (etică, dar și estetică) se găsea în cu totul altă parte decît în spațiul fizic unde mă aflam.

2. Aţi scris și tipărit până acum 6 volume despre Dante Alighieri, un record în cultura română și chiar pe plan internațional.

Dincolo de suflul vital fundamental, care se desprinde din poemul dantesc, autorul și-a construit opera incluzînd infinite aspecte ale existenței omenești. S-a observat, pe bună dreptate, că Divina Comedie reprezintă o rescriere în cheie laică, artistică, a Bibliei, avînd țelul suprem de a spune totul despre ființa umană, modalitățile sale de a se raporta la existență și legăturile sale cu Dumnezeu. Pe măsură ce înțelegi anumite aspecte și detalii, se înfățișează în fața curiozității tale un evantai de alte probleme suplimentare, ca într-o interminabilă “grădină a potecilor care se bifurcă” (vorba cuiva). Este o carte imposibil de cunoscut în totalitate, în străfundurile semnificațiilor sale! Mă consider o fire scrutătoare și, cu peste trei decenii în urmă, m-am năpustit în această aventură a cunoașterii. Dar sînt în egală măsură profesor și scriitor, m-am simțit dator să le relatez și altora, în paralel, ce anume am descoperit. Am făcut-o cu strategii foarte diversificate, în scurte însemnări pe blog, detalieri punctuale, eseuri, traduceri explicate, prefețe, comentarii la alte traduceri dantești, numeroase conferințe, în contexte de popularizare, prin orașe de provincie, dar și în sesiuni academice naționale, în capitala țării, sau internaționale, în capitala continentului. Perla coroanei au fost cele trei volume din Lectura lui Dante, unde am luat fiecare terțină a poemului, am tradus-o, am parafrazat-o, oferindu-i o clarificare interpretativă și am trecut-o prin ansamblul comentariilor criticii dantești construite de-a lungul secolelor. Dacă mă uit în urmă, cu infinită modestie, constat că da, am tipărit pînă acum șase volume despre Dante Alighieri și da, asta constituie un record în cultura română, pe cînd în plan internațional mai cunosc totuși vreo două asemenea cazuri.

3. Dacă ar fi să mai alegeţi un autor italian despre care să scrieţi, în afară de Dante şi Pirandello, care ar fi acela?

Am ținut conferințe și am scris despre Giovanni Boccaccio, despre Alessandro Manzoni. Dar au fost situații ocazionale – totuși asumate cu deplină convingere. Se pare că mă învîrt mai mult prin zona clasicilor, a marilor valori literare confirmate și indiscutabile. Însă nu asta m-a pus în mișcare, confortul de a evolua în siguranță. În lipsa unei punți de legătură, de la om la om, de la gîndire la gîndire, de la principii împărtășite la principii asumate, n-aș putea vorbi sau scrie despre altcineva.

4. Aţi tradus şi din franceză. Mai aveţi în vedere alte culturi pentru tradus?

Traducerile din franceză au reprezentat prima etapă a activității mele în domeniu. Veneau să ilustreze ucenicia mea, ca student, în urma sfaturilor primite de la profesorul Tudor Ionescu și a exemplului personal, preluat de la profesorul Teodor Boșca. Acolo, spre deosebire de italiană, m-am învîrtit prin literatura secolului XX, printre romane de mare complexitate deontologică. Ele cuprindeau aluzii, vorbe în doi peri, jocuri de cuvinte, ironii, termeni argotici, cuvinte-vagon, mici obscenități rostite pe un ton infantil – toate acestea amestecate cu momente de duioșie, tandrețe, emoție genuină și încredere deplină în generozitatea umană. La vie devant soi de Emile Ajar (pseudonimul lui Romain Gary) s-a vîndut într-un milion de exemplare la apariție, în forma sa originală. Am trăit o aventură stranie pînă să public Ai toată viața înainte și am relatat-o în vreo două eseuri sprințare, care încă erau pomenite pe internet după cîțiva ani. Atunci cînd o doamnă mi-a mărturisit, emoționată, că a cumpărat cartea pentru a i-o dărui logodnicului care îi ceruse mîna, ca să-l ajute pe el s-o cunoască mai bine pe ea – am înțeles că eforturile mele profesionale n-au fost zadarnice. Din capodopera lui Romain Gary, tradusă de mine pe românește, s-au tipărit pînă acum patru ediții, în tiraje record, la o editură de prestigiu, iar drepturile de autor le-am vîndut deja pe cîțiva ani înainte.

O adevărată sfidare lingvistică și enciclopedică a fost să traduc Zazie dans le métro, de Raymond Queneau. Pentru a tipări acest roman în cultura noastră, a trebuit să depășesc eforturile tenace, depuse de doi intelectuali, pe atunci cunoscuți, care țineau cu tot dinadinsul să mă blocheze, să mă elimine. (Știu și de ce.) A fost nevoie să treacă zece ani între încheierea traducerii și publicarea ei. Apoi evidențele s-au impus. Cartea de mare vivacitate și elan comic a autorului francez și-a găsit cititorii români. S-au publicat trei ediții, în decurs de șapte ani. Deja mă scufundasem în Evul Mediu italian și lucram pînă la istovire pe poemul dantesc, iar o fostă elevă mi-a atras atenția că sînt lăudat la Paris. Uimirea mea a fost totală. Apoi am primit analiza amplă, precisă și elogioasă, inclusă în lucrarea Pour une lecture critique des traductions, L’Harmattan, 2013, publicată de Muguraș Constantinescu, cadru didactic la Universitatea din Suceava. Este varianta de receptare profesionistă superlativă, la care visează orice traducător, atunci cînd își desfășoară activitatea.

La o privire peste umăr constat că și în acest domeniu am fost nonconformist. De obicei traducătorul se “leagă” de o anumită editură, care îi transmite cărțile contractate pe piața externă. Există în general un spațiu de manevră limitat, în exprimarea preferințelor, în selectarea volumelor sau a autorilor. Eu unul, dimpotrivă, descopeream o carte (în franceză, în italiană), făceam o mică pasiune pentru ea, o traduceam de unul singur, apoi intram în legătură cu deținătorii de copyright și, într-un final, îmi găseam editorul român dispus să aibă încredere în mine și gusturile mele. Am procedat astfel în repetate rînduri, tocmai fiindcă traduc din plăcere și nu accept să intru într-un malaxor de automatisme și blazare.

5. Aveţi unele titluri mai aparte la cărţile dvs: Exerciții de singurătate / Uriașe lucruri mici / Cum se inventează un huligan? / Viaţă șocantă. Scrieri despre evrei / Grâul și neghina etc. Cât de mult contează un titlu?

În broșura sa Amalgam, de meditații eteroclite asupra creației literare, Liviu Rebreanu se oprește asupra importanței pe care o dobîndește titlul asupra destinului unei cărți. În ciuda explicațiilor sale înțelepte, el însuși a optat mai curînd pentru titluri banale: Ion (un prenume foarte răspîndit pe la noi), sau Răscoala (pentru evenimentul istoric descris cu instrumente beletristice). Titlurile eseurilor sau ale polemicilor mele literare includ poate și o aluzie de harță sau disociere față de anumiți preopinenți, ale căror gînduri și scrieri le-am desfăcut și le-am luat peste picior, în interiorul volumelor. Între ironie, intertextualitate și pastișă, m-am străduit ca titlurile găsite de mine să nu fie prea criptice.

6. Vă consideraţi un atipic? Aveţi în vedere şi alte teme neconvenţionale?

Mă consider foarte tipic pentru ceea ce aștept eu de la un scriitor, iar pe toți ceilalți, care au alte păreri decît mine, îi consider atipici.

7. Povestiţi o întâmplare interesantă cu Nicolae Manolescu.

Am debutat ca scriitor la România literară, sprijinit de Nicolae Manolescu, în anul 1991. Urmăream de cîțiva ani cu mare asiduitate revista-fanion a scriitorilor din țara noastră, mai ales cronica literară din pagina 9. La un moment dat am rămas pe gînduri văzînd interpretarea pe care criticul o dădea poeziei programatice a lui Ion Barbu, Din ceas dedus…, fiindcă era diferită de descifrarea mea anterioară. I-am scris așadar o scrisoare lui N. Manolescu, în care mă disociam de lectura sa, recurgînd la argumente stilistice, poetice, retorice și de simetrie internă a textului. În mod surprinzător, acea misivă personală a fost transformată de destinatar într-un scurt eseu, tipărit în revistă cu semnătura mea.

Pe urmele debutului, am continuat să trimit din proprie inițiativă articole (polemice) de critică literară, care mi-au fost toate incluse în paginile României literare. În paralel am fost admis la doctoratul de literatură română, cu teza intitulată Criticul literar Nicolae Manolescu, la Universitatea “Babeș-Bolyai” din Cluj, inițial sub coordonarea profesorului Mircea Zaciu. Mi-a apărut în capitală un articol elogios la ultimul roman autobiografic, publicat pe atunci de Paul Goma. După ce am intrat și în legătură epistolară cu prozatorul stabilit la Paris, acesta mi-a mărturisit că a fost foarte curios să afle cine se ascunde în spatele analizei semnate de mine și a făcut anumite investigații. A recurs la sprijinul Monicăi Lovinescu (pe atunci erau în bune relații), care l-a întrebat, cu prima ocazie, pe N. Manolescu la București cine anume este “Laszlo Alexandru”. Criticul literar i-a răspuns că habar n-are, nu l-a întîlnit niciodată pe omul ăsta, dar din niște zvonuri neclare se pare că este un fel de inginer pe la Cluj; în orice caz a trimis cîteva articole literare interesante și, în virtutea acestui fapt, a fost tipărit la România literară. Paul Goma mi-a relatat ironic, în scrisoare, mărunta cabală, subliniind cu sarcasm că N. Manolescu habar n-are că sînt scriitor și că am o formație filologică. Dar a fost rîndul lui să rămînă surprins, aflînd că am ascuns dinadins detaliul respectiv, atunci cînd mi-am expediat articolele spre publicare. Nu voiam să se știe în capitală că pregătesc o teză de doctorat despre Nicolae Manolescu. Am vrut să testez dacă, pentru a publica în România literară, mai importantă era calitatea textului propus sau persoana celui care l-a redactat. Și astfel am rămas încîntat, constatînd că ei ignorau complet identitatea mea sau activitatea mea științifică, strîns legată de revista lor, și m-au tipărit exclusiv pentru cele scrise.

Mi-am susținut teza de doctorat în 1998, în fața unei comisii de excepție: Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Paul Cornea, Mircea Martin, Ion Pop. Cînd l-am invitat telefonic la ceremonia publică, Nicolae Manolescu a declinat cu regret, arătînd că e reținut în Moldova cu niște obligații de candidatură politică. I-am spus că face o greșeală, fiindcă nu va mai asista la un alt doctorat care îi este dedicat. A rîs mînzește. A trimis o scurtă intervenție scrisă, ironic-elogioasă pe marginea cercetării mele. Nici atunci nu ne-am întîlnit personal. Criticul literar Nicolae Manolescu a avut, în două ediții succesive, 430 de pagini și numeroase comentarii pozitive printre specialiști. Includea elogiile mele argumentate, dar și pasaje polemice tăioase la adresa lui. Nici un răspuns.

Ne-am văzut la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din 2021. După zece ani de lucru și aproape 2.000 de pagini tipărite, cartea mea Lectura lui Dante a fost răsplătită cu Premiul Special. Amfitrionul întreținea de pe scenă, din fotoliu, o atmosferă de convivialitate și blîndă ironie. După ce mi s-a atribuit diploma și s-au rostit în fața publicului toate cele cuvenite, pe cînd mă întorceam la locul meu în sală, Nicolae Manolescu și-a amintit și a completat zîmbind că, de altminteri, eu sînt și autorul unei ample cercetări dedicate operei sale. M-am răsucit din mers și i-am răspuns, tot zîmbind, că a fost mare păcat că nu mi-a dat un premiu și data trecută. Iar el, zeflemitor: “Cum să-ți dau, dragă? Pentru asta există juriile și comisiile. Eu nu mă ocup cu așa ceva!”.

8. Oamenii de cultură ar trebui să se implice intelectual în realitatea socială naţională şi mondială? Să ia atitudine? Sau şi acum se continuă “trădarea intelectualilor”?

O legendă relatează că Julien Benda a fost dus de amicii săi într-o excursie în Tunisia. După zile întregi de hălăduit prin nisip, arșiță, uscăciune, mașina a ajuns pe litoral. Toți s-au năpustit extaziați să admire jocul valurilor, cu excepția celui care a scris Trădarea intelectualilor. Cînd ceilalți s-au întors să-l cheme pe Benda ca să-i arate marea, el le-a răspuns sarcastic: “J’imagine, j’imagine!”.

Cam așa e și cu militantismul în cauze de realitate socială națională și mondială. Cel care a flagelat cu raționalismul său implacabil “trădarea intelectualilor”, pentru neimplicarea acestora în problemele cetății, a devenit la senectute un stîlp de nădejde al stalinismului, ce făcea ravagii prin intelighenția franceză. Dacă militantismul intelectual se exprimă în folosul crimelor și al dictaturilor, atunci mai bine lipsă. (Vezi și mirobolantul cuplu Jean-Paul Sartre & Simone De Beauvoir: la ce le-a slujit poza servilă, cu trabuc, lîngă cizmele criminalului Che Guevara?) Așa că, vorba aia: fă ce-a spus Julien Benda, nu ce-a făcut Julien Benda.

9. Aveţi o legătură strânsă cu tinerii. Cum se face că predați la liceu?

Cred că sînt singurul om din țara asta care se poate mîndri cu o carieră universitară nemaipomenită. În tinerețe am fost picat la postul de asistent universitar, deși tipărisem deja vreo zece articole în presa culturală și aveam două volume traduse. (Contracandidata norocoasă nu publicase nimic, iar președintele comisiei care a luat decizia repetase în fiecare zi, scris și verbal, că primul criteriu de selecție a noilor universitari trebuie să-l constituie publicațiile de specialitate.) După cîțiva ani am fost cooptat ca lector universitar, colaborator, la o altă facultate, pe o disciplină de nișă, metodica și didactica limbii italiene. Cu retribuția pe două ore de curs, abia îmi plăteam – cu eforturi – biletele de tramvai dus-întors pînă la facultate. M-am făcut că plouă, fiindcă mi se promisese ferm că provizoratul secetos se va transforma, după un an, într-o titulatură mănoasă. Anul a trecut, promisiunea scrum s-a făcut. Așa că am implementat un program de austeritate la transportul în comun și mi-am dat demisia dintr-un post care oricum nu era al meu. După douăzeci de ani de predare preuniversitară a limbii-literaturii italiene (perioada marilor clasici: Dante, Petrarca, Boccaccio), s-a scos la concurs, la Facultatea de Litere din Cluj, un post de conferențiar pentru predarea literaturii italiene medievale (Dante, Petrarca, Boccaccio). Aveam și vreo zece volume publicate, iar contracandidata mea se prezenta cu o singură carte, tocmai tipărită, despre Renaștere – care, dacă nu mă înșel, vine oarecum după Evul Mediu. Comisia, în unanimitatea ei iscusită, a conchis în legătură cu mine că “nu e momentul”. (Ah, să nu uit picanteria fină a unei profesoare de la Universitatea din București, care mi-a reproșat tăios, în referatul de respingere, că am inclus în bibliografia mea de concurs cîteva titluri pe care le publicasem deja despre Dante și Boccaccio și pe care îmi întemeiam candidatura.)

Au mai trecut vreo zece ani și am fost invitat la Facultatea de Litere din Timișoara, să țin cursul magistral Dante Alighieri și seminarul aferent. Vorbind în prealabil cu persoana responsabilă, am arătat că, la peste 50 de cărți publicate (jumătate ca autor, jumătate ca traducător), cu numeroase conferințe academice susținute, cu sute de articole în presa culturală, aveam circa 250% din punctajul necesar pentru a deveni profesor universitar. Tot pe atunci am cîștigat Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru Lectura lui Dante, am ținut conferințe despre cel mai important poet italian la Firenze, în apropiere de casa lui natală, și la Universitatea Liberă din Bruxelles. Mi-am depus și actele pentru conducerea de doctorate. Factorii responsabili m-au asigurat că nu voi avea deloc probleme, într-un asemenea context profesional. Totuși va trebui să trec printr-un an de probă – cu un salariu simbolic. Șlagărul îmi suna cunoscut, îl mai fredonasem și în etapa de lector universitar, cu 20 de ani înainte. Am predat două semestre on-line (treceam cu toții printr-o pandemie). După aceea mi s-a propus un semnificativ post de lector, cu o retribuție ceva mai mare decît a portarului de la liceul unde continuam să fiu titular. Dacă mi-a reușit ceva în viață, aceea a fost demisia. Constat, privind în urmă, că am parcurs toate treptele unei cariere universitare eșuate și asta mă ajută să pricep că sînt un om de succes. În felul meu, m-am ținut strîns de principii, de scris-citit, de trudă solitară și onestitate. Cum spuneam mai sus, cred că eu am fost un om tipic, iar ei, toți, au fost atipici. Nu regret nimic – aș porni din nou pe același drum.

Revista Cervantes, București, nr. 56/iunie 2024, p. 8-14.