Colocviul internațional „Dante Alighieri – 700”

Etichete

Academia Romana, Bucuresti, colocviu, italiana, MNLR

Mă bucur să particip la prestigiosul colocviu științific de sărbătorire a lui Dante Alighieri, organizat la București de Muzeul Național al Literaturii Române, Academia Română, Institutul Cultural Român și alte instituții cunoscute.

Un dialog pe internet

Etichete

activitate profesionala, initiativa, invatamint, italiana, italienistica, Marian Papahagi, premiu

xxx: Bună ziua, it’s not my business, dar am fost coleg de an cu Marian Papahagi și mă interesează personal: care au fost motivele pentru care nu a fost de acord cu proiectul celor 2 doamne? Politețea/lipsa ei e altceva, probabil cu toții avem și zile în care suntem depășiți de ce ni se întîmplă, dar un refuz are nevoie de o motivație și m-ar interesa care a fost ea? Mulțumesc.

L.A.: Bună ziua. Profesorul Marian Papahagi avea ambiţia de-a controla tot ce mişcă pe italiană, preferabil în România, dar în mod absolut în zona Clujului. Le-a zis-o limpede celor două doamne că înfiinţarea unei secţii bilingve, de italiană, la nivel preuniversitar, iese din zona interesului său, a posibilităţii sale de influenţă. În plus duce la “diluarea” profesională a predării italienei. Prin urmare este absolut împotriva unei asemenea eventualităţi. Ba chiar o va bloca în mod efectiv, în virtutea prerogativelor sale de ministru adjunct.

O părere personală e o părere personală. Poate fi corectă sau nu. Dar în succesivii 10 ani, pînă la decesul său, Marian Papahagi a făcut paşi concreţi în subminarea secţiei care se înfiinţase în pofida voinţei sale. Pe mine – ca profesor de italiană – m-a respins de la două burse de studiu în Italia. M-a picat la examenul pentru postul de asistent universitar. Mi-a blocat două cărţi traduse (şi predate spre publicare la Editura Echinox pe care o conducea). A trecut şi dincolo de o simplă răfuială personală, către un conflict instituţional. Majoritatea elevilor proveniţi de la “Bariţiu” au fost picaţi la examenul de admitere, prin schimbarea inopinată a structurii subiectelor. Cei cîţiva care treceau de furcile caudine erau respinşi mai apoi de la bursele de studiu, în timpul şcolarizării lor universitare. Ar mai fi şi alte detalii – dar sînt prea numeroase pentru a le mai înşira aici fără o anumită repulsie…

xxx: Mulțumesc, iată o latură a lui Marian de care nu am știut și încă o dovadă că sunt un naiv incurabil.

L.A.: E un subiect foarte urît mirositor. Însă ca dovadă că aşa au stat lucrurile, unii dintre foştii mei elevi de acum 20 de ani, care au trecut prin supliciile pe care tocmai vi le-am schiţat, vin acum să-mi dea “like” sau mesaje aprobatoare.

xxx: Mă afectează fiindcă o situație similară am întîlnit-o şi în legătură cu fostul meu profesor de fonetică, xxx xxx, pe care eu îl divinizam, ca să aflu după aceea… ei bine, lucruri pe care aș fi preferat să nu le aflu.

L.A.: Pe vremea cînd i-am fost student, Marian Papahagi s-a comportat absolut impecabil. Ne împrumuta cărţi în limba italiană întregii grupe (eu, ca singurul băiat şi oarecum vecin, mergeam cu sacoşa să le iau de acasă de la el). Era plin de umor, căldură sufletească şi solicitudine.

Îndată ce am absolvit, s-a răsucit 180 de grade şi a devenit de-o ostilitate şi agresivitate incredibile. Nu doar faţă de noi, ca persoane, ci faţă de toate proiectele profesionale pe care i le prezentam. Iniţial le aproba, le prelua spre executare în structurile controlate de el, iar apoi le temporiza la nesfîrşit pentru a le bloca.

În urma conflictelor repetate, fosta mea soţie şi-a dat demisia atît de la catedra universitară patronată de Marian Papahagi, cît şi de la doctoratul pe care îl începuse cu el. Motivul principal al demisiilor sale? Faptul că Profesorul se răzbuna pe noi, lovind în elevii noştri. Puteam duce înainte un conflict între persoane, dar pedepsirea unor copii inocenţi a fost peste posibilitatea noastră de înţelegere.

xxx: Regretabil. Toată viața mea am crezut că eșecul meu fundamental a fost că am ratat postul de asistent la catedra de engleză în ‘70. Între timp am ajuns, vai!, de cîte ori, să nu regret deloc acea neșansă… Doar că asta nu mă bucură deloc.

L.A.: În prezent, ca rezultat al contraselecţiei tenace, studiul limbii italiene agonizează la nivel universitar. Strategia lor e să dea cîte un “tun” de imagine (cum a fost povestea cu decorarea lui Vargas Llosa, sau cu premiile anuale de italienistică). Apoi stau şi vegetează în umbra micii manevre publice. Ce m-a deranjat acum, punctual, a fost iniţiativa lor de a-i folosi – din nou – pe elevii mei în ipostaza de “carne de tun” pentru manipulările lor de imagine publică.

xxx: Aproape un thriller didactic… poate merita mai mult decît o notă pe blog? un roman?

L.A.: E un subiect prea dureros… Şi apoi sînt eu însumi italienist. Interesul meu nu e să omor puţinul care mai există. Dar nici să fiu luat prizonier, prin complicitatea tacită, nu pot fi de acord.

xxx: Şi eu am zis adesea – tot ce nu mă omoară mă întărește…

L.A.: Da…

xxx: Am căutat la ubb filo, dar e cam criptică pagina – cine e acum la italienistică? cu scuze pt. curiozitate…

L.A.: Informaticienii care folosesc instrumente încropite, care nu sînt atestate de o firmă autorizată şi pentru care nu plătesc copyright, numesc aceste bricolaje produse “no name”. Asta explică şi caracterul labirintic al paginii lor de site…

xxx:: No name doesn’t have to be no sense.

L.A.: În informatică nu. Dar aici vorbim despre filologi…

Pe marginea unui premiu de italienistică

Etichete

"George Baritiu", initiativa, invatamint, italiana, italienistica, Marian Papahagi, premiu

La începutul anilor ‘90, un grup restrîns de profesoare a avut iniţiativa de-a înfiinţa o secţie bilingvă, română-italiană, în cadrul liceului “G. Bariţiu” din Cluj. Erau primii ani de după revoluţie, ideile apăreau din senin şi erau implementate cu destulă uşurinţă. Totuşi strategia impunea atragerea unor partizani influenţi în jurul proiectului. Directoarea de-atunci a şcolii, Maria Dumbrăvan, şi profesoara de italiană Ana Covaciu s-au înscris în audienţă la Marian Papahagi. Fost absolvent de “Bariţiu”, italienist de prestigiu şi ministru adjunct al Învăţămîntului la acea vreme, personajul întrunea toate premisele pentru a deveni promotorul unei asemenea evoluţii instituţionale.

Demnitarul le-a fixat o anumită oră de primire, după care le-a lăsat pe cele două doamne să aştepte copios în anticameră. O oră? două ore? memoria mea n-o spune. Într-un final le-a întîmpinat grăbit şi, fără a le permite să-şi expună ideea în detaliu, le-a tăiat orice replică. Le-a perorat frenetic de ce consideră această propunere total inacceptabilă, nu o încurajează defel şi chiar o va bloca, dacă va ajunge pe masa lui de lucru. Stupoarea femeilor a fost consistentă şi descurajatoare. Din fericire mandatul vice-ministerial al fostului bariţist nu s-a prelungit mai mult decît era necesar pentru soluţionarea altor tipuri de probleme. Îndată mai apoi, insistenţele administrative au fost reluate, secţia a fost înfiinţată şi şi-a intrat pe deplin în atribuţii. De peste 20 de ani şi-a creat o consistentă bază materială, a legat numeroase colaborări naţionale şi internaţionale, a format sute de italienişti pentru sectorul privat, i-a găzduit pe studenţii universitari în practica lor pedagogică.

Ironia sorţii face ca elevii mei de-acum să fie convocaţi, răspoimîine, la ediţia a VI-a de decernare a premiului de italienistică Marian Papahagi. Prezenţa lor e atît de indispensabilă încît au fost chiar mobilizaţi, cu clasa şi-un profesor, pentru a crea impresia de public într-o sală mult prea mare pentru o festivitate aşa de mică. Scriu aceste rînduri pentru ei, pentru elevii mei. Să ştie foarte limpede că, dacă azi ei au şansa de-a studia limba italiană, asta se întîmplă împotriva voinţei italienistului la a cărui celebrare au fost trimişi să asiste.

“Forma mentis”

Etichete

comparatie, Dante, forma mentis, italiana, literatura, Marco Santagata, Petrarca

Citesc cu interes o cercetare recentă a lui Marco Santagata: L’io e il mondo. Un’interpretazione di Dante (2011). Universitarul italian, excelent cunoscător al operei danteşti, leagă toate scrierile autorului medieval într-o reţea care se intercondiţionează. Ne dovedeşte, mergînd la nuanţele textuale, că Dante avea o gîndire sistematică, de tip organic şi coerent: făcea scurte trimiteri la alte compartimente, în care urma să trateze probleme ce-i ieşeau în drum şi i-ar fi pretins devierea de la subiectul principal.

Plasarea contrastivă a lui Dante faţă de Petrarca este un procedeu răspîndit (şi legitim) în exegeza literară. Santagata vine şi pe acest teritoriu cu o admirabilă acuitate, meditînd la conformaţia mentală diferită a celor doi mari poeţi. “Petrarca scrie cărţi care întemeiază istoria modernă a cîtorva genuri literare, şi totuşi creativitatea sa pare a se teme de goluri, de lansarea înainte. Nu aspiră să inventeze noi forme, ci să înnoiască ceea ce există sau a existat: punctul de sprijin al îndemînării sale este tradiţia. Aproape toate cărţile lui se plasează sub un protector ‘clasic’, îşi dezvăluie un părinte: Cicero în Familiares, Virgiliu şi Lucan în Africa, Valerius Maximus prezidează Res memorande; epistolele în versuri se revendică de la modelul horaţienilor Epistularum libri, producţia pastorală culeasă în Bucolicum carmen încearcă să propună formele virgiliene” (p. 105).

La poetul florentin, în schimb, “recunoaştem o forma mentis sistematică şi exhaustivă (…) şi de asemeni recunoaştem un alt aspect tipic al personalităţii lui Dante: proiecţia înainte, de parcă ar lansa un pariu că acea operă, căreia mai mult ca sigur încă nu-i definise coordonatele, îşi va găsi oricum forma” (p. 60). “Dante nu are părinţi [spirituali] şi nu are modele. Nu ţinteşte actualizarea unor tradiţii moarte (…) sau refacerea unei practici valabile. (…) Ca Petrarca, şi el încearcă să construiască o retorică, un vocabular şi o limbă care să confere omogenitate variatei şi dezarticulatei producţii poetice contemporane. Dar, în timp ce Petrarca o va face în spirit umanist, încercînd adică să recreeze măsura şi puritatea formală a poeziei latine antice, Dante o face cu privirea îndreptată asupra prezentului, conferindu-i substanţă teoretică noii poezii florentine şi, mai ales, propunînd-o ca punct de pornire într-o nouă practică poetică de construit” (p. 105). Excelentă virtuozitate interpretativă!

Ventriloc

Etichete

Catania, doctorat, italiana, mama, masterat, prim-ministru, televiziune, Victor Ponta

Dregerea imaginii publice a politicienilor se desfăşoară acum în etapa “interviul mamelor”. Aşa că mama primului-ministru Victor Ponta a ieşit deunăzi pe micul ecran pentru a-şi lăuda progenitura. Aflăm din partea acestui martor obiectiv că “cea mai mare calitate a lui Victor este că este cinstit”. Mdeh, revistele ştiinţifice internaţionale care au demonstrat, cu lux de amănunte, că omul şi-a plagiat teza de doctorat au fost, pesemne, de altă părere.

Ce ne facem cînd Victor-cel-cinstit pretinde, în CV-ul său, că a susţinut un master la Universitatea din Catania? Mama lui ne detaliază, în emisiunea televizată, că opera “şi-a susţinut-o în italiană deşi nu ştia limba, dar s-a străduit să înveţe toată lucrarea în italiană”. Iată o performanţă în măsură să ne taie răsuflarea. Se mai adaugă şi fleacul dezminţirii oficiale, de la preşedintele universităţii italiene, care arăta în presă: “referitor la solicitarea dumneavoastră, pot să vă confirm că Victor Ponta nu a fost niciodată masterand la Universitatea noastră”.

Cu puţină insistenţă din partea televiziunilor prietene se va demonstra oricînd că doctoratul plagiat a fost o situaţie răstălmăcită de adversarii politici. Masteratul neluat în Catania a fost o poveste exagerată de duşmanii conjuncturali. Toate ca toate, dar individul cinstit (cu mamă telegenică) în stare să susţină o dizertaţie – în limba străină de care habar n-are – merită cu prisosinţă onoarea de prim-ministru al unei prestigioase ţări balcanice.

“Dolce stil novo” n-a existat? (4)

Etichete

Dante, Divina Comedie, dolce stil novo, italiana, Luca Azzetta, medieval, poezie, Purgatoriul

Dar ciudăţeniile nu se opresc aici. Se ştie că nu ni s-a păstrat nici un rînd scris efectiv de mîna lui Dante. Toate cărţile lui au fost transcrise de copiştii medievali, de amicii şi admiratorii care au contribuit, din entuziasm, la difuzarea gîndurilor sale. Bunăoară se cunoaşte că un exemplar al poemului a fost copiat de Boccaccio şi i-a fost dăruit lui Petrarca, în tentativa de-a capta bunăvoinţa poetului umanist faţă de poetul medieval.

Astfel se explică numeroasele versiuni tipărite ale Divinei Comedii. Respectîndu-se exigenţele formale ale lucrării (versurile să aibă, fiecare, cîte unsprezece silabe, să fie dispuse în grupuri de terţine etc.), scribii şi-au adus contribuţia schimbînd litere, cuvinte, ici-colo, îmbogăţind simbolic pe-alocuri, deschizînd noi semnificaţii pe dincolo. Aflăm acum, în mod surprinzător, că una dintre ediţiile cele mai serioase, realizate de Giorgio Petrocchi “secondo l’antica vulgata”, nu redă ca atare faimoasa replică a personajului Bonagiunta, nu vorbeşte despre “di qua dal dolce stil novo ch’i’ odo”. O lecţiune incertă propune “di qua dal dolce stile il novo chiodo” (dincoace de stilul dulce se află noul cui, noul punct spinos). O altă ipoteză redă versul sub forma “di qua dal dolce stil e il novo ch’i’ odo” (dincoace de stilul dulce şi de cel nou, pe care-l aud), ceea ce ar presupune existenţa unui “stil dulce”, diferit de “acela nou”!

A treia versiune de lectură e propusă într-un studiu al lui Enrico Fenzi din 2003: “o frate, issa vegg’io, diss’elli, il nodo / che ‘l Notaro e Guittone e me ritenne. / Di qua dal dolce stil è il novo ch’i’ odo”. Odată cu segmentarea replicii personajului în fraze distincte, li se atribuie cuvintelor o altă semnificaţie: dincoace de stilul dulce se află noutatea pe care o aud. Iar ipotezele merg înainte, insistînd toate pe ruperea sintagmei “dolce stil novo”.

După cum notează Luca Azzetta, “este vorba, la urma urmei, de o chestiune pentru care încă n-a fost găsită o soluţie pe deplin mulţumitoare”. Şi într-adevăr ponderea semnificativă a conceptului istorico-literar de “dolce stil novo”, prestigiul dublu confirmat al provenienţei sale (Dante, Francesco De Sanctis), caracterul practic-funcţional pe care-l îmbracă sînt tot atîtea argumente ce stau în calea distrugerii sale. Nu cu o revoluţie terminologică avem de-a face, în numeroasele tentative de relectură a versurilor danteşti. Ci cu tenacitatea iscoditoare a minţii umane, mereu înclinată să pună sub semnul îndoielii adevărurile cimentate, noţiunile consolidate.

“Dolce stil novo” n-a existat? (3)

Etichete

Dante, Divina Comedie, dolce stil novo, italiana, Luca Azzetta, medieval, poezie, Purgatoriul, Universita degli Studi Milano

Citesc în aceste zile o interesantă culegere de cursuri universitare ţinute pe marginea Purgatoriului dantesc. Între februarie şi mai 2009, Università degli Studi din Milano a invitat o serie de specialişti să explice în faţa publicului, pe rînd, grupaje de cîte două-trei cînturi, astfel încît treptat să fie trecut în revistă amplul bagaj de sensuri şi simboluri ale poemului. Patrusprezece comentatori, mai cunoscuţi sau nu, mai înzestraţi ori mai anodini, au refăcut ascensiunea pe munte: Lucia Battaglia Ricci, Carlo Sini, Gian Carlo Alessio, Giuseppe Ledda, Giuseppe Polimeni, Violetta de Angelis, Mira Mocan, Lino Pertile, Marco Ariani, Luca Azzetta, Sergio Cristaldi, Olga Sedakova, Corrado Bologna, John Scott. În ciuda diferenţelor de personalitate şi temperament analitic, uşor de perceput între ei, cu toţii au la bază o solidă şi temeinică documentare bibliografică, o extrem de nuanţată cunoaştere a textului poetic medieval şi a dantologiei aferente. Rezultatul astfel obţinut a fost cuprins într-un volum semnificativ: Esperimenti danteschi. Purgatorio 2009, a cura di Benedetta Quadrio, Genova-Milano, Casa Editrice Marietti, 2010.

Responsabil cu interpretarea cînturilor XXIII şi XXIV din Purgatoriu a fost Luca Azzetta, profesor de literatură umanistă la Università degli Studi din Bergamo. Printre alte remarci incitante, comentatorul arată că denumirea “dolce stil novo”, atribuită curentului poetic medieval, e de dată relativ recentă. Ea a fost utilizată pentru prima oară abia în 1869 de Francesco De Sanctis, în Storia della letteratura italiana. Termenul s-a fixat temeinic numai începînd cu 1880, cînd a fost reluat de Adolfo Bartoli în lucrarea sa I primi due secoli della letteratura italiana. E cam straniu că, între 1300 şi a doua jumătate a lui 1800, conceptul respectiv n-a existat.

“Dolce stil novo” n-a existat? (2)

Etichete

Dante, Divina Comedie, dolce stil novo, italiana, medieval, poezie

Originea denumirii acestui curent poetic trebuie căutată în cîntul XXIV al Purgatoriului dantesc. Aici protagonistul se află pe cornişa lacomilor şi îl întîlneşte pe Bonagiunta Orbicciani, un adept al poeziei guittoniene. După replicile de întîmpinare, poetul din Lucca îl întreabă pe călător dacă este el cu adevărat cel ce-a lansat noile rime, începînd cu “Donne ch’avete intelletto d’amore” (O, femei, cunoscătoare de iubire – canţona din Viaţa nouă). Eroul îi răspunde: eu sînt unul care, atunci cînd Amorul mă inspiră, notez, şi în felul în care el îmi dictează, merg înainte legînd cuvintele. Iar Bonagiunta: o, frate, acum văd eu nodul care pe Notar şi pe Guittone şi pe mine ne-a reţinut dincoace de dulcele stil nou pe care-l aud! Văd bine cum penele voastre umblă aproape de sentimentul care vă dictează, ceea ce cu-ale noastre desigur nu s-a întîmplat; iar cine admiră din depărtare nu remarcă alte deosebiri între un stil şi altul. Şi aproape mulţumit de cîte a-nţeles, a tăcut.

49. “…‘Ma di’ s’i’ veggio qui colui che fore
trasse le nove rime, cominciando
«Donne ch’avete intelletto d’amore».

52. E io a lui: ‘I’ mi son un che, quando
Amor mi spira, noto, e a quel modo
ch’e’ ditta dentro vo significando’.

55. ‘O frate, issa vegg’io’, diss’elli, ‘il nodo
che ‘l Notaro e Guittone e me ritenne
di qua dal dolce stil novo ch’i’ odo!

58. Io veggio ben come le vostre penne
di retro al dittator sen vanno strette,
che de le nostre certo non avvenne;

61. e qual più a gradire oltre si mette,
non vede più da l’uno a l’altro stilo’;
e quasi contentato, si tacette.”

“Dolce stil novo” n-a existat? (1)

Etichete

Dante, dolce stil novo, G. Calinescu, italiana, medieval, poezie

Lumea prezentului e ocupată să trăiască, nu are încă perspectivă şi clarviziune taxonomică imediată. Pentru mai buna cunoaştere a trecutului se cristalizează, abia în gîndul cercetătorului, unele grupuri de personalităţi şi trăsături decelabile ulterior. Ele primesc astfel nume şi identitate. Perioada interbelică n-a existat, cu această terminologie, decît după al doilea război. Cei ce trăiau în anii ‘30 habar n-aveau că va mai urma o conflagraţie mondială. Sau, aşa cum arăta G. Călinescu în eseurile sale despre estetică, gînditori ca J. Burckhardt şi Doamna de Staël au impus în istoria culturii structuri şi denumiri (Renaşterea, Romantismul), pentru fapte şi situaţii neutre, pe care ei le-au identificat retrospectiv şi le-au asociat. “Aceste formulări nu sînt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sînt cu siguranţă.”

Un curent literar important din lirica italiană medievală a perioadei 1280-1310 a fost cel numit “Dolce stil novo”. Componenţii săi erau Dante Alighieri, Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi şi Gianni Alfani, avîndu-l ca precursor, cu cîteva decenii mai devreme, pe Guido Guinizzelli. Ei se disociau astfel de “şcoala siciliană” a lui Giacomo da Lentini (notarul regelui Federico al II-lea) şi de “şcoala toscană” a lui Guittone d’Arezzo. Deşi iubirea constituia motorul de inspiraţie al tuturor, era evidentă trecerea de la trobar clus, poetizarea obscură, caracterizată de experimentări stilistice, la trobar leu, definită de rimele dulci şi armonioase, cantabile. Figura feminină dobîndea noi valenţe surprinzătoare, desprinse de concreteţea materială, spre a deveni “îngerul venit din ceruri pentru a arăta miracolul”, intermediarul dintre Dumnezeu şi sufletul omului îndrăgostit. Care, la rîndul său, reprezenta un “cor gentile”, un concept ales şi înnobilat de castitatea sentimentelor.