Pirandello îndrăgostit

Etichete

literatură, Luigi Pirandello, Marta Abba, Scrisori de dragoste

Frapant pentru cititorul Nuvelelor pentru un an este să asiste la strategia de edificare a ficțiunii. Acțiunea debutează și evoluează de multe ori în parametri banali, chiar plicticoși, pînă la un moment dat cînd, eventual după o lovitură de teatru, totul se limpezește și întîmplările nepricepute pînă atunci capătă o profunzime șocantă, iar mesajul își lămurește mizele adînci. Ești dezarmat să urmezi trasee epice alambicate, construite de autor, iar asta îți dă o anumită frustrare. Nu poți contribui cu fantezia ta la “rotunjirea” sensurilor, fiindcă nu te dumirești încotro se merge. Dar la final, uimit de perspectiva nebănuită, de imaginea nou edificată, accepți totuși că a meritat să te lași pe mîinile lui. Chiar și stilul, frazeologia urmează tehnica aceasta. Cuvinte multe și fără pondere își ascund, la finalul frazei, miezul. Însă trebuie să parcurgi toate sinuozitățile pentru a percepe mizele. Înțelegi că naratorul este un păpușar, care vede lucrurile de sus, le premeditează și le pune în pagină, fără să-ți permită să te abați de la traseul gîndit. Dar asta o pricepi doar la final, cînd ai perspectiva întregului. Te gîndești: ficțiunea a fost frumoasă. Poate aș fi preferat realitatea.

Iată că realitatea năvălește acum sub ochii noștri, într-o poveste cum rar se întîlnește în cultura italiană. Luigi Pirandello îndrăgostit! Totul pornește în 1924, cînd celebrul autor, în vîrstă de 57 de ani, după ce-a publicat poezii, eseuri, nuvele, romane și piese de teatru, interpretate la Paris, Berlin, Viena, Varșovia, Atena, Londra, dar și în Japonia sau Brazilia, se hotărăște să își înființeze propria companie teatrală la Roma. El află din presă că o actriță de 24 de ani, Marta Abba, tocmai a debutat cu succes la Milano, într-o piesă a lui Massimo Bontempelli. O invită la o probă teatrală în Capitală, pentru roluri de protagonistă. “Am ajuns la Roma, însoțită de mama. Era prima mea călătorie spre o companie teatrală, care desigur urma să se deplaseze, nu va sta pe loc, cum făceam eu la Compagnia del Popolo. Pe scenă am văzut cîțiva oameni, în penumbră, și pe unul, cu părul argintiu, cu bărbița albă, un bărbat cam povîrnit. Am mers pe scenă și cineva a spus: «Marta Abba». Pirandello a țîșnit din fotoliu și s-a îndreptat spre mine, cu acea minunată vioiciune a lui și desigur nu părea bătrîn, dimpotrivă. Mi-a scuturat de mai multe ori mîna și mi-a spus: «Bine ați venit, domnișoară! Ne bucurăm că ați ajuns! Vă așteptam». Asta a fost prima mea întîlnire cu Luigi Pirandello. Memorabilă.” 

Scriitorul era însurat cu Antonietta Portulano și avea trei copii: Stefano (29 de ani), Lietta (27) și Fausto (25). Falimentul minelor de sulf din Sicilia, pe care le avea în proprietate, îi grăbise prăbușirea economică. Această nenorocire a agravat boala psihică a soției care, devenită ostilă și agresivă cu ceilalți, a trebuit îndepărtată. A fost internată în 1919, pînă la sfîrșitul zilelor, într-o clinică de specialitate.

Teatro d’Arte din Roma s-a înființat oficial în octombrie 1924, cu Pirandello ca șef al companiei și regizor. Pînă în 1928 va desfășura un amplu program de turnee, punînd în scenă spectacolele scrise de Maestru, prin toată Italia și în numeroase locații din străinătate: Londra, Paris, Geneva, Berlin, Bonn, Frankfurt, Köln, Düsseldorf, Dresda, Leipzig, Halle, Hamburg, Hanovra, Magdeburg, Münster. Angajamentele se prelungesc peste hotare: Zürich, Praga, Viena, Budapesta. În 1927 are loc turneul de trei luni în Argentina, Uruguay și Brazilia. În toată această perioadă Marta Abba este împreună cu echipa, fiind însoțită de sora sau mama ei. Următorul proiect de anvergură, înființarea unei rețele de teatre dramatice de stat, în marile orașe italiene, sub conducerea lui Pirandello, este blocat definitiv de conspirația societății autorilor și lipsa de sprijin a Ducelui. Profund dezgustat, scriitorul decide să se exileze la Berlin. Marta Abba îl însoțește, în promisiunea unei cariere internaționale. Dar cînd aceasta nu se conturează, după cîteva luni, revine în Italia și își reia activitățile artistice. Se intensifică mesajele lui deprimate.

Autorul îi trimite scrisori pătimașe. Îi mărturisește gînduri sinucigașe. “Te văd umblînd din dormitorul Tău, în micul Tău birou și în salon; știu cum faci cînd înveți replicile din piesă; de cîte ori le repeți, pentru a găsi tonul potrivit și expresia cea mai eficientă. Te privesc, Te urmăresc și atîrn de buzele Tale și uit de trupul meu zăcînd fără viață într-un fotoliu, cel obișnuit, în care stau la mine în birou. Ce viață mai pot eu avea pentru mine? Nu-mi mai pasă de nimic. Doar de Tine îmi pasă, de tot ce Te privește, draga mea Marta; dacă suferi, să sufăr cu Tine și pentru Tine; dacă ești indignată, să mă indignez cu Tine; dacă speri, să sper cu Tine și pentru Tine. Și să stau, cît trăiesc, pînă cînd ochii îmi rămîn deschiși, pînă cînd inima îmi bate, pînă cînd sufletul pîlpîie în mine, cu ochii, cu inima, cu sufletul vrăjit de frumusețea Ta, de gingășia ființei Tale, de noblețea divină a sentimentelor Tale și de sufletul Tău. În adorație.” De cealaltă parte, muza îi răspunde mult mai temperat, pe fugă, îi retează elanurile sentimentale și îl ține la curent cu proiectele administrative. El îi spune “Tu”. Ea i se adresează cu “Dumneavoastră” și “Dragă Maestre”. Pirandello rămîne întristat de raportul inechivalent, al iubirii răsplătite prin simpatie condescendentă, și e torturat de depresie. Actrița îl ceartă pentru neseriozitate și îl îndeamnă să revină la masa de scris.

Mai mult decît o pasiune din dragoste, cu năvalnice instincte sexuale dintr-o parte și cochetărie divagantă din cealaltă, mesajele acoperă o radiografie minuțioasă a vieții culturale italiene din ultimul deceniu de existență a dramaturgului. Sute de personaje mărunte, dispărute între timp din orice galantar de profil, sînt răsfirate cu meschinăria, duplicitatea sau ticăloșia lor. Faconda polemică a lui Pirandello e încîntătoare. Relația erotică, în lipsa unei eventuale concretizări, alunecă treptat apoi spre raportul magistru-discipol, în care artistul cu experiență venerabilă își asumă obligația de-a modela profilul etic și artistic al tinerei femei. “Să fii, întîi de toate, fără umbră de îngrijorare și să nu te abați niciodată, măcar un pas, de la Tine însăți. Să crezi, Marta, că acesta este momentul victoriei Tale; dar cu condiția să rămîi ceea ce ești. Ai învins fiindcă ai fost așa! Să nu te îndepărtezi așadar de Tine însăți, să nu te apleci după sfaturi mediocre și meschine, să nu cobori la compromisuri cu nimeni, să nu ceri nimic, să nu încerci să-i faci nimănui pe plac: mergi înainte demnă și sigură pe calea Ta, care este doar a Ta și nu poate fi a altora; nu lua exemple de la altele, fiindcă trebuie să înveți – doar tu singură – pentru tine drumul, făcînd totul în felul tău, așa cum trebuie să facă Marta Abba!”

Pirandello cunoaște un amplu succes teatral, cu piesele sale, în numeroase orașe din Germania. Dar apoi, cînd o conspirație a dușmanilor îi acoperă de batjocură o premieră la Berlin, în culmea indignării, artistul decide să plece și de acolo. Se mută la Paris. Scrisorile continuă fără odihnă, zilnic sau chiar de două ori pe zi, și ne oferă o imagine impresionantă a vieții lui spirituale. Își îndeamnă iubita să învețe limba franceză, fiindcă o măreață carieră o va aștepta în capitala culturii europene. Îi înlesnește chiar o scurtă prezență de succes pe scena pariziană. Apoi noul său entuziasm se îndreaptă spre piața americană, unde Pirandello speră să ajungă milionar, prin punerea în scenă a comediilor sale pe Broadway și ecranizarea nuvelelor sale la Hollywood. Muza lui va trebui neapărat să devină vedetă acolo: o sfătuiește să ia lecții de engleză. Dar șederea de trei luni în America, punctată de multe întîlniri de lucru cu magnații din domeniu, este marcată de vorbăria lor dezangajată și prea puține contracte semnate efectiv. Revine în Europa cu noi doze de dezamăgire și scîrbă.

Gloria sa explodează acasă. Devine membru al Academiei Italiei. Este primit de cîteva ori în audiență de Mussolini. Piesele îi sînt interpretate peste tot, în țară și străinătate. Înconjurat de venerația publicului (care îi stîrnește alte gînduri deprimante de sinucidere), cîștigă Premiul Nobel pentru Literatură.

Mesajele din 1936 sînt conspecte fiziologice din anticamera morții. Marta Abba pleacă în America și – după lecțiile minuțioase de artă și comportament, primite de la adoratorul ei – cucerește faima pe Broadway. Luigi Pirandello rămîne acasă la Roma să admire în extaz, cu ochii minții, împlinirea celui mai important proiect al său de viață. Moare fulgerător de pneumonie. Ultima scrisoare de dragoste ajunge în mîinile destinatarei la o săptămînă după dispariția expeditorului.

Lettere a Marta Abba (1925-1936) este volumul care, în 1.400 pagini de corespondență, concentrează esența, de intensă autenticitate și sinceritate, a ultimilor ani de viață ai unui foarte mare scriitor.

(în Steaua, nr. 8/august 2025, p. 40-41)

Scrisori de dragoste

Etichete

literatură, Luigi Pirandello, Marta Abba, Scrisori de dragoste

Luigi Pirandello

în traducerea lui Laszlo Alexandru

(Berlin, 11.04.1929) Să-mi schimb viața. Așa zici Tu? Chiar dacă am ajuns la vîrsta mea; a fost mereu asta, Marta, viața mea: și la douăzeci de ani era asta; ba chiar acum, în sensul în care zici Tu, este mult mai activă. Eu n-am știut niciodată să fac altceva decît să gîndesc lucruri frumoase și înalte; să le scriu mi-a reușit, de multe ori da, uneori nu; în viața practică am fost mereu un nepriceput. N-ar trebui atunci să mă plîng de soarta mea și nici nu mă plîng pentru mine; mă plîng pentru ceilalți care, chiar știind că e așa, se prefac că nu știu și pretind de la mine ceea ce nu pot să le ofer. Din toată munca mea de patruzeci de ani, care a produs mulți, mulți bani, eu n-am nimic; mereu i-au luat ceilalți, le-au fost mereu de folos celorlalți, eu vreau să muncesc mai departe, să tot muncesc, fiindcă știu că nu mă pricep la altceva; nu știu de ce acum ei nu mai vor ca munca mea să producă la fel ca înainte; ar continua eventual să producă pentru ceilalți și nu pentru mine, fiindcă de bani eu nu m-am bucurat niciodată, n-am știut niciodată ce să fac cu ei în folosul meu, mi-au slujit mereu să le fac o bucurie celorlalți; iar singura mea nefericire este că acum nu le mai pot produce o bucurie celorlalți, la fel ca odinioară și chiar mai mult.

*

(Berlin, 28.02.1930) Să vorbim despre tine, draga mea Marta. Să fii, întîi de toate, fără umbră de îngrijorare și să nu te abați niciodată, măcar un pas, de la Tine însăți. Să crezi, Marta, că acesta este momentul victoriei Tale; dar cu condiția să rămîi ceea ce ești. Ai învins fiindcă ai fost așa! Să nu te îndepărtezi așadar de Tine însăți, să nu te apleci după sfaturi mediocre și meschine, să nu cobori la compromisuri cu nimeni, să nu ceri nimic, să nu încerci să-i faci nimănui pe plac: mergi înainte demnă și sigură pe calea Ta, care este doar a Ta și nu poate fi a altora; nu lua exemple de la altele, fiindcă trebuie să înveți – doar tu singură – pentru tine drumul, făcînd totul în felul tău, așa cum trebuie să facă Marta Abba! Vezi că ar fi fost mai bine dacă Tu nu i-ai fi scris lui Simoni scrisoarea aceea! La ce ți-a slujit? N-a venit; și rămîne că Tu i-ai cerut ajutor și sfat. – Nu, nu – nu-i mai cere nimic nimănui – cu toții acum trebuie să vină la Tine; acum că Te-ai impus și ai învins. Nimeni nu așteaptă să meargă și să-i ceară sprijinul altcuiva și respectul altcuiva. Ai învins astfel; continuă să învingi așa!

Îți spun aceste lucruri nu fiindcă Tu ai nevoie de ele; cunosc mîndria Ta și conștiința pe care o ai despre Tine și valoarea Ta; Ți-o spun fiindcă din păcate oamenii la care ții mai mult nu mai sînt în stare s-o priceapă și, fără să vrea, adeseori Te sfătuiesc greșit și Te împing, în pofida ta, la lucruri pe care mai tîrziu trebuie să le regreți.

*

(Berlin, 16.05.1930) Tot străduindu-mă să îndepărtez toate subiectele care Te pot necăji cumva, îmi ia mult timp să-ți scriu; tot sufletul e încordat în revărsarea sentimentelor ce caută un sprijin și un ajutor; și să le stăpînesc, draga mea Marta, Te asigur că nu-i ușor. Nu mai există nimic, nimic pentru mine! În lumea întreagă doar Tu singură mai exiști! Și ești așa departe… Nu mai am patrie, decît pentru nedreptățile pe care le primesc de acolo; nu mai am copii, decît pentru amărăciunile și cheltuielile pe care mi le provoacă. Nu mai am pe nimeni și nimic. Pe Tine, ca să trăiesc în această singurătate; munca mea, ca să fiu plătit așa cum sînt… Ce mai caut eu în viața asta?

*

(Berlin, 19.05.1930) Ce consolare vrei să existe pentru mine, așa de necăjit, izbit și sfîșiat, că peste cîteva secole măreția muncii mele, puterea operei mele, de toți recunoscută în taină și cu dispreț, eliberată de urile vremii, va fi proclamată și va sclipi ca un soare? Eu soarele nu-l voi mai vedea și nu voi mai auzi nimic și voi avea gura plină de țărînă, mai rea decît veninul cu care îmi este umplută azi. Deloc nu mi-ar păsa de toate acestea, dacă aș putea să fiu lîngă Tine, fiindcă singura, adevărata, marea, divina consolare de care am avut parte în viață ești Tu, de care – pentru a-mi face și mai disperată sfîșierea – trebuie să fiu departe, așa cum Tu însăți dorești, într-o singurătate plină de neliniște, care mă ucide, draga mea Marta.

*

(Paris, 27.01.1931) Ieri la “Journal” am fost invitat la o cină, unde era strînsă toată “la Presse latine”, adică ziariștii corespondenți la Paris, de la toate gazetele din lumea latină. Președintele banchetului, directorul de la “Paris midi”, a spus că este impresionat de prezența mea și i-a invitat pe toți să bea “în cinstea celui mai mare autor dramatic, care există azi în Europa și onorează în acest moment cu prezența sa Parisul”, cu toții s-au ridicat în picioare și m-au ovaționat îndelung, interminabil. Eu, cu mîna în buzunar, îmi apăsam cu toată puterea pe inimă scrisoarea Ta, această ultimă scrisoare a Ta, unde Tu îmi spui că “ești mîndră de maestrul Tău”. Ce înseamnă gloria, dacă nu poate fi dăruită cuiva? Eu m-am bucurat atunci doar fiindcă putea să-ți facă plăcere Ție.

*

(Paris, 10.02.1931) Vai, draga mea Marta, pentru a continua să lucrez așa cum lucrez, trebuie neapărat să mă gîndesc că Tu ești mereu aceeași pentru mine. Dacă o clipă apare în fața ochilor mei convingerea că Tu, cu mintea și inima, deja Te-ai desprins, iar eu am devenit unul printre ceilalți, de care Tu ești departe și spre care trimiți uneori un gînd sau un sentiment stins, totul moare în mine, simt cum mi se opresc inima și respirația, orice lumină mi se stinge în creier, iar mîna mi se prăbușește pe hîrtie, țeapănă ca bolovanul. Ajută-mă, ajută-mă, Te implor, dragă Marta, nu mă lăsa, nu mă părăsi, sînt ultimele mele momente: am multă, multă nevoie de Tine, să te simt la fel și aproape, cea de odinioară… Scrie-mi, dă-mi semne de viață, toată existența mea stă în Tine, arta mea ești Tu; fără suflarea Ta moare. Tu o creezi, dar nu știi, Tu cu toată puterea artei Tale, cu tonurile vocii Tale inimitabile, cu sclipirea ochilor Tăi, care găsesc o privire pentru orice pasiune, creezi cu însuflețirea care din mintea Ta, din inima Ta, din toată persoana Ta a venit spre mine, ca eu s-o transform în opera pe care, prin intermediul Tău, o scriu, dar care nu e a mea, ci a Ta: creația Ta. Continuă pînă la capăt să mă ajuți, draga mea Marta, să nu mă părăsești; gîndește-te că nu doar eu aș muri, ci și opera Ta. Nu e posibil ca Tu să nu fii, ca singură și adevărată autoare, în tot ce mai fac. Eu sînt doar mîna, Cea care în mine dictează ești Tu; în lipsa Ta, mîna împietrește.

*

(Stockholm, 12.12.1934) Sînt de-a dreptul devastat de toate aceste celebrări. Dar deja, cu voia Domnului, ce-a fost mai greu a trecut. Am primit Premiul Nobel din mîinile Regelui, în ședință solemnă, care într-adevăr este de o grandoare impresionantă, cu toată Curtea și mulțimea de invitați, în toată strălucirea decorațiilor, Academicieni, Miniștri Generali și, pe scenă, candidații cu protectorii lor. Mai bine Îți voi povesti personal și Îți voi arăta diploma minunată și medalia cea mare de aur. După această ceremonie se merge la banchet, în magnificul Palat Municipal: banchet de cel puțin 500 de oameni, prezidat de Principii Regali. Aici a trebuit să-mi țin discursul și am fost obligat să-l țin în franceză, la sugestia Ministrului nostru, fiind inadmisibil ca un traducător să mă transpună din italiană. M-am descurcat bine. Toată ziua de ieri am petrecut-o în vizite de mulțumiri și Îți poți închipui cum și cît m-au epuizat. Aseară, cină la Curte, cu Regele și toți Principii Regali. Regele a fost cu mine de o amabilitate fără seamăn; iar unul dintre principi, Prințul Wilhelm, al doilea fiu al Regelui, s-a întreținut cu mine toată seara. Diseară cină la Legație în onoarea mea; mîine reprezentație de gală cu “Plăcerea cinstei” la Teatrul Național. Cea mai mare actriță suedeză, Ture Teje, va interpreta “Regăsire” într-un turneu prin toate țările scandinave; la Radio s-a transmis “Să-i îmbrăcăm pe cei goi”. A fost de asemeni, în prima seară, la sosirea mea, o cină oferită în onoarea mea de federația presei străine din Stockholm. Cînd mă gîndesc că, îndată ce se vor sfîrși aceste sărbătoriri suedeze, vor începe cele de la Praga, îmi vin efectiv fiori pe spate. Abia aștept, draga mea Marta, să mă întorc la Roma și să mă odihnesc un pic, măcar pînă la 10 ianuarie. Va trebui să mă duc la Paris pentru punerea în scenă a piesei “Astă seară se improvizează”, la “Mathurins”. Speram să le lipesc pe toate într-un singur drum: de la Praga la Paris; dar Pitoeff, înainte să plec, mi-a atras atenția că nu va putea să termine treaba pînă pe 22 sau 23 decembrie, avînd în vedere dificultățile artistice.

*

(Roma, 13.04.1936) Eu Îți vorbesc de parcă, după plecarea Ta în America, n-ar trebui să simt că mor. Îmi va fi de sprijin, dragă Marta, neliniștea cu care voi aștepta succesul Tău acolo! Și cînd Te voi ști victorioasă și fericită, voi putea într-adevăr să-mi închid ochii pe vecie, fără să mai am nimic de așteptat pentru mine aici.

(în Steaua, nr. 8/august 2025, p. 42-43)