Să învățăm speranța

Etichete

autobiografie, Conclav, confesiuni, Papa Francisc

Cărțile își au soarta lor. Și oamenii. Cînd Papa Francisc și-a scris, timp de cîțiva ani, autobiografia, s-a gîndit că va fi publicată după moartea sa. Avea toate motivele. Papii elaborează edicte, decrete, bule și enciclice, nu mărturisiri sincere și sensibile despre existența proprie. Dar apoi cartea a fost gata și autorul s-a răzgîndit. I-a dat drumul la tipar, în numeroase limbi străine, la nivel planetar (Speră, traducere română de Emanuela Stoleriu, Ed. Polirom, 2025). În timp ce publicul s-a năpustit să-l cunoască mai bine, din destăinuirile revărsate urbi et orbi, autorul s-a îmbolnăvit grav de pneumonie și a luptat, mai bine de o lună, pentru supraviețuire. Lumea începuse deja să se resemneze și aștepta anunțul fatal. Însă printr-un miracol pacientul și-a revenit, și-a reluat oficiul papal, a salutat și a încurajat mulțimea de credincioși din Piața Sfîntul Petru, în duminica de Paști. Iar apoi lovitura de trăznet: în dimineața următoare se stingea subit, din pricina altor afecțiuni fatale decît cele care tocmai îl amenințaseră. Destinul s-a răsucit din nou. Redactate cu gîndul la o etapă postumă, scrierile autobiografice ale lui Jorge Mario Bergoglio încep cu adevărat să fie cunoscute doar după moartea lui.

Tot traseul i-a fost modelat de asemenea răsturnări uimitoare. Bunicii lui, emigranți din Italia în Argentina după Primul Război Mondial, dacă ar fi ajuns la timp pe vasul Mafalda, unde cumpăraseră bilete, ar fi murit în naufragiul devastator. Dar nu s-a întîmplat așa. Dacă studiile de filosofie nu l-ar fi reorientat pe adolescentul Jorge spre științele exacte și dacă primele activități într-un laborator chimic nu l-ar fi împins spre chemarea neașteptată a revelației religioase, toate ar fi decurs altfel. Și nimeni nu se aștepta ca acest preot, pasionat de fotbal și relația cu oamenii nevoiași, să urce pe rînd toate treptele ierarhiei ecleziastice, fiind ales în locul demisionarului Papă Benedict al XVI-lea.

Cartea cu valoare testamentară evocă amplu și plin de tandrețe lumea bunicilor și a părinților săi, oameni simpli, dedicați celor din jur. Include fotografii și amintiri de familie, create încă dinainte de nașterea lui, ca semn că avem un traseu mai presus de gîndurile și opțiunile noastre ca indivizi. Iar învățăturile sînt exprimate direct și se referă la valori eterne: trebuie să construim punți, nu să ridicăm ziduri; “emigrația și războiul sînt fețele aceleiași monede” (p. 22); imperativul ajutorării celor săraci este inclus în Cuvîntul Domnului. Constatarea realităților primejdioase determină reflecția asupra cauzelor ce trebuie remediate: “Trăim vremuri în care sentimente ce multora le păreau depășite reînvie și se răspîndesc: suspiciunea, frica, disprețul, chiar ura față de persoane sau grupuri considerate diferite din cauza apartenenței lor etnice, naționale ori religioase. Sînt sentimente periculoase și josnice, care inspiră acte de intoleranță, discriminare, violență și negare a demnității oamenilor și a drepturilor lor fundamentale” (p. 48-49). Soluția ce ar trebui aplicată de ființele omenești – nici măcar pe plan religios, ci al simplei atitudini cotidiene – este generalizarea a trei formule esențiale: “mulțumesc”, “te rog”, “îmi pare rău” (p. 58).

Lecțiile de viață, pe care Papa Francisc ni le-a lăsat (înțelegem acum) cu limbă de moarte, ocupă avanscena mesajului. În paralel ni se prezintă succint traseul său biografic, cu zburdălniciile din copilărie, nașterea și moartea fraților, pasiunea pentru fotbal, afecțiunea pentru muzica clasică și tangou, viața de student la internat și de seminarist, noviciatul la iezuiți. Simpatiile lui politice rămîn neschimbate: mereu de partea oropsiților. “Dacă rămînem surzi la strigătul celor săraci, ne plasăm în afara voinței Tatălui și a planului său” (p. 198).

Sînt spectaculoase și constituie o premieră absolută detaliile privind desfășurarea Conclavului care l-a ales pe tronul papal. Venise din Argentina cu biletul de întoarcere gata cumpărat. Primele tururi de scrutin au avut o valoare mai curînd exploratoare, “de curtoazie”. Apoi au apărut mici insinuări individuale, din partea unor cardinali. A fost invitat, la cantină, să stea la masa cardinalilor europeni, care îl supun unui tir de întrebări foarte precise, o examinare amănunțită privind convingerile personale și valorile de principiu – pe cînd faptele sale și activitățile din amvon erau oricum de domeniu public. “La numărătoare, unul dintre responsabilii de scrutin a început, ca de obicei, să citească numele, rostindu-l pe fiecare cu voce tare. Pentru a urmări rezultatul votului, ți se dă o foaie cu numele tuturor cardinalilor pe care să notezi cifrele, document ce trebuie predat la final. Indiferent dacă este alb sau scris, e ars, iar fumul provine de la focul făcut cu aceste foi și cu buletinele de vot. Dar eu nu l-am completat niciodată, nici la conclavul precedent. Îmi recitam rozariul, liniștit. E și plictisitor să urmărești scrutinul, sună ca un cînt gregorian, dar cu mult mai puțină armonie. Am început să aud Bergoglio, Bergoglio, Bergoglio, Bergoglio… Cardinalul Cláudio Hummes, din Brazilia, prefect emerit al Congregației pentru Cler, care stătea în stînga mea, m-a bătut pe umăr: «Nu-ți face griji, așa lucrează Duhul Sfînt». Am ajuns la 69 de voturi, cred, și am înțeles. (…) Cînd numele meu a fost pronunțat pentru a șaptezeci și șaptea oară, au început aplauzele, în timp ce citirea voturilor continua. Nu știu exact cîte au fost în final, nu mai ascultam, zgomotul acoperea vocea responsabilului de scrutin. Dar în acel moment, în timp ce cardinalii încă aplaudau și scrutinul continua, cardinalul Hummes, care studiase la seminarul franciscan din Taquari, în Rio Grande do Sul, s-a ridicat și a venit să mă îmbrățișeze: «Să nu-i uiți pe săraci», mi-a spus. / Propoziția aceea m-a marcat, am simțit-o în carnea mea. Atunci a apărut numele Francisc. / Nu mi-am imaginat nici o clipă că rezultatul acelui conclav mă va viza în mod direct, cu atît mai puțin mă gîndisem la un nume ca pontif” (p. 212-213).

Dacă asemenea detalii din spatele porților ferecate, relatate la persoana întîi, cu multă naturalețe, reprezintă partea șocantă a cărții, aspecte ulterioare au fost consemnate cu precizie în filmul regizat de Fernando Meirelles, Cei doi papi (2019), unde rolul lui Francisc a fost genial interpretat de Jonathan Pryce. “Apoi m-am dus la sacristie, numită «camera lacrimilor», pentru primirea veșmintelor. Aveam pe deget inelul de cardinal și l-am dat jos, dar aveam inelul de hirotonire episcopală în buzunar, așa că l-am pus pe acela. Au vrut să-mi dea altul; nu, nu, îl păstrez pe acesta, mulțumesc. Mi-au oferit o cruce frumoasă, de aur, iar eu am spus: o am pe cea de alpaca de la hirotonirea mea episcopală, o port de douăzeci de ani. Nici pentru Consistoriul din 2001, de altfel, nu am vrut un veșmînt nou: exista cel al predecesorului meu, cardinalul Quarracino, care era foarte bun – cîteva ajustări ici-colo și era perfect. Pantofii roșii? Nu, ai mei sînt ortopedici. Am un pic de platfus. / Dar nu a fost nimic pregătit dinainte. A fost pur și simplu ceea ce am simțit, spontan. Așa cum nu am vrut nici mozzetta, capa de catifea, nici veșmîntul de in brodat… Nu erau pentru mine. Două zile mai tîrziu mi-au spus că ar trebui să-mi schimb pantalonii, să fie albi. M-au făcut să rîd. Le-am spus: nu-mi place să fiu vînzător de înghețată. Și i-am păstrat pe ai mei” (p. 214).

Gesturile de smerenie și modestie, care-i reflectă adevărata natură, continuă spre uimirea celor din jur. “Întorcîndu-mă de la balcon după binecuvîntare, în acea seară de 13 martie, am coborît cu toți cardinalii, iar jos mă aștepta o limuzină cu toate luminile aprinse. Am spus liniștit: nu, nu, eu merg cu cardinalii. Am luat cu toții autobuzul și ne-am întors la Santa Marta. Nu am mai văzut niciodată limuzina aceea” (p. 216). Tot astfel refuză să locuiască în luxoasele apartamente papale, preferînd o modestă cameră de oaspeți de la internat și mîncînd la autoservirea cu tavă de la cantină, alături de toți ceilalți.

Alte detalii îi consemnează preocupările fundamentale, de-a lungul pontificatului: deschiderea tolerantă a Bisericii spre păcătoși, acceptarea transsexualilor și a homosexualilor, implicarea împotriva “favoritismelor și a manevrelor” din cadrul Curiei, includerea femeilor în administrație, angajamentul în lupta ecologică, militantismul internațional în favoarea păcii și a opririi conflictelor armate. A pus accentul pe guvernarea de tip democratic, prin consultări prealabile și obținerea consensului. “Deciziile cele mai dificile, cele mai arzătoare au fost luate, după consultări și reflecții, căutînd unanimitatea și pe o cale sinodală. Pașii împărtășiți sînt pași siguri, progresivi, ireversibili” (p. 234).

Autobiografia Papei Francisc ne dezvăluie că harul adie acolo unde și atunci cînd nu ne așteptăm, iar în viață trebuie să înaintăm călăuziți de zîmbet și speranță.

(Steaua, nr. 5/2025, p. 44-45)