Etichete

, , , ,

După experiența din anul precedent, cînd am realizat cu elevii mei din fosta clasă a XII-a C filmul artistic Le lacrime, cu care am cîștigat Premiul III la Concursul Internațional “Uno, nessuno e centomila” de la Agrigento, am decis să aprofundăm lucrurile învățate. I-am implicat pe alți elevi, de la clasele unde predau acum limba italiană. Am constituit un grup de lucru, care a citit cîteva volume de nuvele scrise de autorul italian, iar opțiunea lor s-a îndreptat spre textul Nel dubbio și am început pregătirile. Doi dintre ei, Sara Chira și Raul Stan, ajutați de mine, au trecut la întocmirea scenariului, care trebuia să respecte exigențele formale și de conținut inerente. În cîteva reuniuni, au stabilit ei împărțirea rolurilor, actorii au început să învețe declamarea replicilor, am pornit repetițiile în clasă. Un aspect important l-a reprezentat stabilirea fondului muzical, care trebuia să fie în sintonie cu conținutul filmului. După vreo cinci-șase propuneri, venite din mai multe părți, ne-am hotărît pentru “Serenada” lui Franz Schubert, care oferă contextul nobiliar-aristocratic al universului pe care ne pregăteam să-l edificăm, dar prin variațiile neașteptate de tonalitate sugerează și lipsa de constanță afectivă a personajelor, care se manifestă în cadrul filmului. Am avut diverse ezitări privind stabilirea locațiilor potrivite pentru filmare. Inițial am vrut să luăm cîteva cadre din centrul Clujului, cu turnul bisericii și statuia lui Matia Corvin, filmate de sus, dintr-un balcon. Apropierea sărbătorilor de iarnă și instalarea în piață a unei imense roți electrice de divertisment ne-au obligat să ne schimbăm planul. Tocmai apăruseră în mediul on-line imagini minunate cu Palatul Bánffy din Răscruci, proaspăt restaurat de Consiliul Județean, și am decis că acel decor ne poate oferi deschiderea potrivită. Pentru plasarea Povestitoarei într-un mediu intelectual, dominat de cărți, am recurs la sprijinul Bibliotecii Județene “Octavian Goga”, unde se păstrează impresionanta bibliotecă a lui Emil Isac, o încăpere pe care am avut bucuria s-o descoperim deja cu ocazia unor precedente lansări de carte. Elevul Tudor Ionescu, pasionat de antichități și obiecte rare de artă, care și-a modelat propria locuință pe acest stil, ne-a propus să filmăm cîteva scene de interior, unde avea un rol de interpretat, chiar la el acasă. S-a dovedit opțiunea potrivită. În fine, pentru plasarea în context a baroanei, fiica zburdalnică a marchizei, aveam nevoie de un decor mai vast și impresionant, pe linie aristocrată, iar interiorul Palatului Goga de la Ciucea – pe care de asemeni l-am mai vizitat cu alți elevi, pe cînd mergeam în anii trecuți într-un parteneriat școlar la Oradea – s-a confirmat ca o bună intuiție.

O altă problemă unde trebuia instituită o sintonie se referea la costumele personajelor. Fiecare actor a avut libertatea să-și stabilească propria garderobă, în funcție de cele avute la dispoziție, dar apoi, într-un grup WhatsApp special constituit, au fost schimbate numeroase fotografii, pentru a identifica o coloristică armonioasă în cadrul cuplurilor ce se formau în timpul recitării. În unele situații ne-am lăsat conduși de exigențele estetice interne. Prin simetrie cu primul meu film, Le lacrime, care se încheia cu capul sculptat al unei statui antice, am hotărît să includem și aici o operă plastică reprezentativă pentru mesajul operei. Ne-am oprit la tabloul “Les Amants” al lui Magritte. Dar – pentru transpunerea fidelă, din pictură în peliculă, a sărutului mascat – Povestitoarea era obligată să poarte o bluză cărămizie, fără mîneci, iar partenerul era nevoit să îmbrace un costum negru, elegant, cămașă albă, cravată neagră.

Pe scurt, toți elevii s-au implicat admirabil și am realizat un film artistic de scurt metraj de care sîntem cu toții mîndri. Am participat cu el la ediția a VII-a a Concursului Internațional “Uno, nessuno e centomila” din Agrigento, Sicilia, în luna mai 2024, unde am cîștigat Premiul 3 la secțiunea Video.

Filmul poate fi văzut pe internet la adresa: https://www.youtube.com/watch?v=J478WiFU9tA 

Îndoieli

(adaptare liberă după nuvela Nel dubbio de Luigi Pirandello)

Povestitoarea (Serena Olariu)

Angela Dinelli, marchiza văduvă (Sara Chira)

Enzo Dinelli, soțul din tinerețe al marchizei (Tudor Ionescu)

Maddalena, servitoarea marchizei (Anamaria Pop)

Federico Morozzi, comandor, amantul marchizei (Kevin Rus)

Carmelina Dinelli, fiica marchizei (Claudia Bizău)

Giulio Fortebracci, soțul Carmelinei (Raul Stan)

Concetta Licata, amanta lui Giulio (Antonia Mureșan)

Marcuzzo Lombardo, amantul Carmelinei (Vlad Pop)

Fabrizio, chelnerul (Mihai Orzoi)

Vocea lui Cocò, papagalul marchizei (Laszlo Alexandru)

ACTUL I

Scena 1

La un birou mare, Povestitoarea deschide o carte impunătoare și începe să citească din ea.

POVESTITOAREA: Doamna Angeletta Dinelli, de mult timp văduvă, ar fi putut să se mărite cu comandorul Federico Morozzi. N-o făcuse pentru că, în realitate, trăia cu el fără prea mare scandal, aproape ca soț și soție, încă de pe vremea când era în viață marchizul. Care, după nașterea fiicei lor unice, a fugit de acasă pentru a trage aer în piept la Paris. Atâta aer că a crăpat, patru ani mai tîrziu.

Scena 2

Filmare în sepia pentru Flashback. Un salon din perioada interbelică.

ENZO DINELLI: Scumpa mea, trebuie să plec… așa dor mi-e de Turnul Eiffel că tot la el mă gândesc. Îl visez noaptea, mă înțelegi. Ne vedem iar, când mai crește Carmelina noastră… draga mea… te descurci tu și fără mine… (Își ia valiza) “Au revoir, ma chérie, Paris m’attend…”

Scena 3

Filmare în culori, din prezent. Același salon.

ANGELA DINELLI (o cheamă grăbită pe servitoare) Maddalena… Maddalena…SERVITOAREA (vine repede, îmbrăcată în uniforma sa, cu fustă neagră și cămașă albă). Iată-mă.

ANGELA DINELLI: Maddalena, draga mea, i-ai spus comandorului să coboare?

PAPAGALUL (cu voce groasă, de pe suportul de la fereastră, parcă bătându-și joc de marchiză): I-ai spus… Federico, Federico… Bietul Cocò… i-ai spus… Co-man-do-rul…

SERVITOAREA: L-am anunțat, doamna marchiză. Termină cu îmbrăcatul. A zis că va veni jos imediat.

ANGELA DINELLI (nervoasă): Imediat? Ca bătrânii, trebuia să spună.

SERVITOAREA: Dacă credeți…

ANGELA DINELLI (resemnată): Nu, lasă, va veni…

PAPAGALUL (repetă încă o dată): Va veni… Federico, Federico… Bietul Cocò… va veni… Co-man-do-rul…

Scena 4

COMANDORUL (bărbat serios, care se îngrijea cu foarte mare drag de persoana sa. Își freacă mîinile mari): Iată-mă, iată-mă…

ANGELA DINELLI (pe ton sarcastic): Ce ți-a luat așa de mult?

COMANDORUL (se scuză pentru întârziere): Eram în pielea goală, draga mea. Puteam să cobor așa? (Văzând scrisoarea) Ce avem? ce a venit?

ANGELA DINELLI (suspină. Întinde mâna să-l țină la distanță): De la Carmelina. Ia uite ce scrisoare interminabilă…

COMANDORUL: (pe același ton) Mie? Ție?

ANGELA DINELLI (calmă și îndurerată): Mie, confidențială. (Nervoasă): Hai, hai, dă-mi ochelarii… (începe să citească): Scumpa mea mămică, promite-mi întâi de toate că n-o să-i citești scrisoarea aceasta comandorului…

COMANDORUL (exclamă, încruntându-se): Frumos!

ANGELA DINELLI (continuă să citească): Îți scriu doar ție și vreau să rupi scrisoarea, îndată ce ai terminat-o de citit.

ACTUL II

Scena 1

Casa familiei Fortebracci. Camera personală a baroanei Carmelina Dinelli, fiica marchizei. Aceasta stă așezată la birou, scriind. Se concentrează asupra cuvintelor. Se uită în jur să vadă dacă n-o privește cineva.

CARMELINA (citește cu voce tare, în timp ce scrie): …îndată ce ai terminat-o de citit. Este vorba despre Giulio și iubita lui din tinerețe, ți-am povestit… O anumită Concetta Licata, fiica unor țărani ce lucrau pământurile tatei… demult… Ei bine, cică a avut un copil, acum recent. Și, ghici, nu are soț. Și Giulio mă tot bate la cap să o luăm ca servitoare și să avem noi grijă de copil. Știu că n-ar trebui să mă frământ cu așa gânduri negre, însă nu pot să exclud posibilitatea că acel copil… cum să spun… ar putea fi al soțului meu… i-am surprins împreună de câteva ori, să știi…

Scena 2

Filmare în sepia pentru Flashback.

(Carmelina îi vede pe cei doi iubiți împreună.)

GIULIO FORTEBRACCI (cu voce iubitoare): Nu îți face griji, Concettina mea, te vom ajuta. Eu și Carmela o să îți găsim de lucru și îl vom îngriji pe Salvatore ca pe copilul nostru. Ai încredere!

CONCETTA LICATA (disperată către Giulio) Mulțumesc, Giulio, scump și drag, doar tu poți să mă salvezi. Doar tu poți să ai grijă de copil…

(Carmelina fuge să nu fie prinsă de cei doi.)

ACTUL III

Apartamentul marchizei.

Scena 1

COMANDORUL (începând să înțeleagă): E vorba de sărmana aia nenorocită? Dar toate s-au terminat, răsterminat! Cu doi ani înainte ca Giulio să se însoare cu Carmelina! Acelei sărmane nenorocite i-am găsit eu un soț…

ANGELA DINELLI (cu sarcasm): Și copilul?

COMANDORUL: (uimit) Copilul? Ce copil? pe care Giulio l-a făcut cu…?

ANGELA DINELLI (întrerupându-l): El l-a făcut în mod sigur? Asta e problema! Carmelina vrea să știe tocmai asta. 

COMANDORUL (răspunde încruntat): Dar de ce vrea să știe? Oricum copilul a murit… (Crezând că a rezolvat încurcătura): O să-i răspunzi așa: “Prostii, zice Federico”. Adică nu! eu nu zic nimic, fiindcă doamna baroană s-a rușinat să mi se adreseze mie. Dar poți să-i spui tu, singură, în mod răspicat, că e o ființă proastă! Încă n-au trecut patru ani! În ce-l privește pe Giulio, spune-i să nu facă greșeala de-a se îndoi de un soț pe care eu i l-am ales! Să se potolească doamna Carmelina… Copiii vin când nu te aștepți. Oricum ea seamănă cu mine, chiar dacă nu-și dă seama…

Scena 2

Casa familiei Fortebracci.

MARCUZZO LOMBARDO (cu voce iubitoare): Nu îți face griji, Carmelina mea, te voi ajuta. Tu și Giulio îmi veți da ceva de lucru și vom avea grijă împreună de Salvatore. Ai încredere!

CARMELINA (îl strânge în brațe pe Marcuzzo) Mulțumesc, Marcuzzo, scump și drag.

Scena 3

CARMELINA (îi scrie mamei sale și citește cu voce tare): Scumpa mea mămică. Două vorbulițe în grabă, ca să nu fii îngrijorată. Ce predică lungă mi-ai ținut! Și total nepotrivită, să știi! Să nu mai ții seama deloc de scrisoarea mea precedentă, pe care sper că ai rupt-o. Să știi că deja… n-aș vrea să-ți spun încă; dar mă tem, mă tem foarte tare că, de două luni, ai început să fii bunică, asta e! Mai așteaptă un pic, înainte să-i spui comandorului. Un sărut grăbit de la a ta, Carmelina.

Scena 4

Decorul de la început. Povestitorul termină de citit din cartea groasă și se adresează publicului.

POVESTITOAREA: Înșelatul este un obicei de familie. Sau mi se pare mie? Vai, oricât de perversă este o soție și oricât de ostilă, pe drept sau pe nedrept, față de propriul ei soț, ar vrea să creadă mereu că îi aparține acestuia rodul propriului său pântec. 

FABRIZIO: Cafeaua dumneavoastră. 

POVESTITOAREA: Mulțumesc. (reluându-și ideea) Dacă nu pentru altceva, ca să nu simtă sfâșierea minciunii inconștiente, pe buzele iubitoare și pure ale propriului său copilaș! Și ce sfâșiere de asemeni, văzând, auzind propria sa creatură neștiutoare întinzându-și mânuțele și spunându-i “tăticule” celui care poate că nu e astfel!

Cartea se închide. Apare imaginea finală: “Les Amants” de René Magritte.

CORTINA

(Revista Zorile, Cluj, nr. 37/2024, p. 30-36)