Cum să faci dintr-un hitlerist cetăţean de onoare? Cazul Vintilă Horia

Etichete

Chisinau, conferinta, Holocaust, interbelic, istorie, literatura, nazism, politica, Vintilă Horia

Mă bucur că am două motive să fiu la Chişinău. Mai întîi această conferinţă, la care particip a treia oară personal şi a patra oară cu reflecţii şi intervenţii, pe care le propun estimării dumneavoastră. Un alt motiv, la fel de important pentru mine sufleteşte, este că iarăşi mi s-a publicat aici, la Chişinău, o carte şi sper să mergem înainte cu colaborările, în aceeaşi formulă plăcută şi utilă pentru toată lumea.

Mi-am propus să respect orientarea conferinţei noastre, care vorbeşte despre “Timpuri şi spaţii ale memoriei europene”. Doresc să abordez, în cele ce urmează, o problemă legată de o figură disputată a culturii române, anume Vintilă Horia, de la naşterea căruia s-au împlinit nu demult o sută de ani. Se pare că nu au fost destui pentru a limpezi lucrurile. Dezbaterile continuă pe mai multe paliere, nu doar culturale. Voi încerca, în prima parte, să punctez, la modul foarte obiectiv, cîteva date precise. Vintilă Horia, încă din prima tinereţe, după împlinirea vîrstei de douăzeci de ani, a înţeles să-şi facă un drum, o carieră, aderînd la o grupare politică pe vremea aceea clar antisemită. El şi-a marcat adeziunea la grupul A.C. Cuza-Nichifor Crainic, din perioada anilor ‘30, printr-o serie întreagă de texte în presă. A fost ideologul principal al ziarului Sfarmă Piatră, care era unul din purtătorii de cuvînt ai mesajului antieuropean, nedemocratic, pronazism, pro-Hitler, prorăzboi. Dincolo de orientarea generală, însă, Vintilă Horia a ştiut să-şi proporţioneze atent direcţiile de propagandă. În prima parte a activităţii sale a fost fascist, în favoarea lui Benito Mussolini. Nu neapărat asta frapează, fiindcă mulţi intelectuali ai vremii au înţeles să-şi croiască drumul astfel. Dar ne uimeşte dăruirea lui emoţională. Ieri se amintea, în cadrul acestei conferinţe, un pasaj din N. Steinhardt, care spunea că, dacă tot trebuie să te aserveşti, să iei din ciorbalîc, măcar fă-o cu linguriţa, nu cu polonicul. Vintilă Horia a făcut-o din păcate cu polonicul, deşi nu era obligat. Nu eram în comunism, unde compromisul devenise aproape inevitabil, dacă doreai să-ţi faci un drum în cultură, să publici, să devii cunoscut.

Iată nişte pasaje. “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937). Un alt pasaj: “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). La scurt timp după aceste elogii, alături de multe altele, Vintilă Horia a primit postul de ataşat de presă la Legaţia României de la Roma, în Italia.

Ulterior, cu răsturnările politice din ţară, vin la putere legionarii. Trebuie să subliniez foarte insistent că Vintilă Horia nu a fost legionar. “Cuziştii”, simpatizanţii lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, erau adversari înverşunaţi ai legionarilor. Dar asta nu-i făcea democraţi! O asemenea situaţie tulbure e totuşi simplu de explicat, dacă o abordăm raţional. Era o perioadă în care grupările fasciste, naţionaliste, de extremă dreapta, se concurau, se încălecau. Toate îşi disputau, cu mici nuanţe, aceeaşi zonă antisemită. Una era gruparea lui A.C. Cuza-Nichifor Crainic, alta era cea a legionarilor, alta a ajuns apoi cea a mareşalului Antonescu, într-o formulă instituţional-statalizată. Ei erau adversari, deşi concurau pe aceeaşi felie ideologică. Acest aspect este foarte important de subliniat.

Aşadar vin legionarii la putere şi-l destituie pe Vintilă Horia din postul diplomatic. El este o victimă a legionarilor – dacă e să punem şi puţină ironie în această prezentare. Este destituit, se întoarce în ţară şi devine un admirator al lui Hitler. Se pare că era mai rentabil. Cîteva citate despre părerea lui Vintilă Horia pe tema respectivă. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (afirmă el la 2 februarie 1941). “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (scrie el la 27 februarie 1941). “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (ne comunică el la 5 iulie 1941). “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (ne asigură el la 17 decembrie 1941).

La cîteva zile după Pogromul de la Iaşi, apare Vintilă Horia pe prima pagină a ziarului Sfarmă Piatră şi justifică măcelul, aruncînd vina asupra evreilor care au fost masacraţi. “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni Radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: «Creştini din toate ţările, uniţi-vă!». Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (asta e din 2 iulie 1941). Alte notaţii în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (este un articol intitulat De ce tineretul României a fost şi este antisemit, din 16 aprilie 1941). Un alt citat: “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (afirmă scriitorul într-un articol din 9 iunie 1941).

Vintilă Horia este un mare adversar al ideii înseşi de democraţie, după cum rezultă din cîteva pasaje elocvente. “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937). Alt citat: “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (crede el la aceeaşi dată). Un alt pasaj: “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (afirmă el la 11 noiembrie 1937). Şi mai pe şleau: “Democraţia este inutilă” (o spune la 18 martie 1937).

Dar Vintilă Horia are şi spirite tutelare. Cel mai semnificativ este Ion Antonescu, pe vremea aceea conducătorul statului. “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (zice el la 19 mai 1941). “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (aflăm de la el în 7 mai 1941). “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (o mare calitate, pusă în lumină la 13 martie 1941). “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941). Un alt pasaj: “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (se presară şi o conotaţie religioasă peste adoraţia politică, la 28 ianuarie 1941). În urma militantismului fierbinte, Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

Războiul mondial s-a încheiat. Ştim care a fost deznodămîntul său. În 1946 Vintilă Horia a fost judecat, în absenţă, pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România”. Puteţi estima şi dumneavoastră adecvarea sentinţei, din citatele pe care tocmai le-aţi auzit şi care sînt nici a zecea parte din cîte există. (Ca o paranteză, articolele acestea îngrozitoare, din presa politică de-atunci, le-am văzut cu ochii mei. Ele cantitativ sînt cam între 50 şi 100. La un moment dat m-am gîndit să le aduc şi să le proiectez aici, pe ecran mare, ca să aveţi un contact vizual cu subiectul prezentării mele. Dar aş fi consumat un timp mai extins decît cel care îmi era alocat.)

Aşadar scriitorul este judecat, la fel ca alţi criminali de război, din Occident sau din România, şi este condamnat la detenţie pe viaţă. Se refugiază însă în Europa occidentală – nu se mai întoarce niciodată în România –, iar apoi în Argentina, care ştim că a devenit paradisul naziştilor fugiţi din vestul Europei, unde nu mai erau în siguranţă. Şi acolo începuseră procesele şi condamnările foştilor nazişti. Vă reamintesc că, pe lîngă activitatea de ziarist extremist, Vintilă Horia este şi scriitor de ficţiune. Astfel că, lovitură de scenă, romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit în 1960 Premiul Goncourt la Paris. Sînt dovezi certe, care au fost publicate, că s-au implicat foarte insistent Securitatea din România şi Partidul Comunist pentru a bloca festivitatea. Au fost trimişi mesageri cu fotocopii, cu texte din presa de odinioară, cu lucruri care existau efectiv. S-a creat un scandal enorm la Paris, astfel încît Vintilă Horia a fost determinat să renunţe el însuşi la primirea premiului.

Lucrurile merg înainte. Nu vreau să fiu excesiv de amănunţit. E de ajuns să spun că după 1989 şi după moartea lui din 1992, diverse grupuri de presiune, de intelectuali, de lideri de opinie publică s-au mobilizat pentru a-l reabilita pe Vintilă Horia. Au fost diverse mesaje colective şi scrisori deschise, către Preşedinţia României, către Primul-Ministru, către Academia Română. Unul în 2006-2007, altul chiar recent. Eu am intervenit, fiindcă văzusem textele sale publicate în presa de odinioară şi ştiam că nu e vorba de un neadevăr, sau de o calomnie care i se punea pe nedrept în cîrcă. Am redactat o scrisoare către Guvernul României – încă din 2007, imediat după iniţiativa de reabilitare a imaginii sale publice, promovată de teleasta Marilena Rotaru – şi am trimis-o de asemeni la Preşedinţie, la Cotroceni. S-a blocat atunci o tentativă de recuperare oficială a lui Vintilă Horia. Povestea a reînceput acum, cînd se sărbătoreşte centenarul naşterii scriitorului. Din nou, cu trei săptămîni în urmă, i-am adresat o scrisoare deschisă Primului-Ministru Dacian Cioloş, semnalînd cu citate ample despre cine este vorba. De data asta am fost sprijinit şi de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului “Elie Wiesel”, care de asemeni s-a implicat. Trebuie precizat că Vintilă Horia a primit în decembrie 2015 cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea, unde el s-a născut. La intervenţia oficială a Institutului guvernamental “Elie Wiesel”, acest titlu onorific a fost retras, cîteva luni mai tîrziu. În ce bază? Vă reamintesc că în România există Legea 217/2015, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvîrşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Prevalîndu-se de această lege, Institutul a solicitat să i se retragă lui Vintilă Horia titlul de cetăţean de onoare – ceea ce s-a şi realizat. Totuşi, în ciuda situaţiei oficiale, cu puţine săptămîni în urmă, celălalt institut al guvernului României – trebuie spus că sînt două, primul înfiinţat este cel pentru studierea Holocaustului, iar al doilea este IICCMER, pentru studierea crimelor comunismului şi memoria exilului românesc – s-a implicat într-un ceremonial de comemorare omagială a personalităţii lui Vintilă Horia. Fapt care a dus iarăşi la reacţii de presă. Aşadar este o realitate nu doar culturală, ci de asemeni politică şi socială, care iradiază şi e de-o maximă actualitate, deşi ne referim la anii ‘30 şi ‘40. Dar este şi o problemă de etică publică, pînă la urmă, care merită examinată cu toată atenţia.

Dacă îmi permiteţi să le înşir foarte repede, am stat şi m-am gîndit ce motive ar exista, pentru nişte intelectuali de bună condiţie profesională şi de reputaţie publică să se solidarizeze cu Vintilă Horia azi. Trec peste faptul că unii poate nu ştiu despre cine este vorba şi nu au informaţii precise, pe bază de citate. Sau unii văd citatele şi nu le cred. Mergem pe ipoteza că avem de-a face cu oameni informaţi. Am reţinut, foarte rapid, cîteva eventuale motive de adeziune la cauza unui hitlerist.

Unii poate că percep greşit situaţia faptelor şi a culpabilităţilor. Actul de justiţie pare o agresiune. Vintilă Horia pare atacat şi denigrat – cînd de fapt asistăm la o repunere în ordine cronologică a lucrurilor. El a fost cel care, prin activitatea sa, a susţinut şi a contribuit la o politică statală agresivă, care a dus la moartea cîtorva sute de mii de oameni doar în România. Iar la nivel internaţional, cînd vorbim despre Holocaust, ne gîndim chiar la milioane de oameni. Aşadar nu Vintilă Horia este victima, să ne înţelegem foarte clar! Dacă, în ziua de azi, un judecător trimite un infractor după gratii, a-l compătimi pe acel infractor – pentru că a fost agresat – pare distonant. Putem să vorbim, să nuanţăm, să dezbatem: de ce a fost condamnat la doi ani, de ce nu la un an, de ce nu i s-a dat cu suspendare? Dar pedepsirea unui infractor intră în ordinea de drept a eticii publice.

Un alt motiv: ar putea să existe o lipsă de empatie faţă de victimele Holocaustului. Am luat şi acest aspect în considerare. Unii poate se gîndesc că a fost ceva demult, o nenorocire care i s-a întîmplat altei etnii. Sau poate că unii din etnia mea au participat la executarea unei asemenea monstruozităţi. Şi atunci nu îmi cade bine s-o recunosc. Românii au avut contribuţia lor la implementarea Holocaustului. Asta deja este un adevăr de natură publică, recunoscut în mod oficial de statul român şi de doi preşedinţi ai României. Ca să nu fie nici o ambiguitate, o spun la fel de apăsat, Ungaria a avut un rol foarte grav în exterminarea evreilor chiar la Cluj, oraşul în care eu locuiesc. Evreii de acolo au fost transportaţi la Auschwitz şi circa 90% dintre ei au murit în Holocaust. Un lucru absolut îngrozitor! Şi România, şi Ungaria, şi alte state europene şi-au avut contribuţia incontestabilă. Aşadar solidarizarea cu propria etnie ar putea fi un obstacol în admiterea faptului istoric.

O altă motivaţie ar sta în gîndirea de tip ideologic. Dreapta condamnă doar stînga şi invers. Dacă sînt un intelectual de stînga, mă simt deranjat de fascişti, de legionari. Dacă sînt un scriitor de dreapta, sînt stingherit doar de cei care au răspîndit comunismul. Eu cred totuşi că judecata intelectuală trebuie să evolueze pe nişte parametri de etică publică şi doar apoi pe baze ideologice. De ideologie să ne folosim pentru a ne atinge scopurile politice, dar nu pentru a impune adevărurile istorice.

În aceeaşi ordine a lucrurilor am constatat că, pentru prima oară, s-au situat pe poziţii conflictuale cele două institute de profil ale Guvernului României. Adică IICCMER a girat o comemorare a lui Vintilă Horia şi, pe de altă parte, Institutul “Elie Wiesel” a protestat împotriva reabilitării lui Vintilă Horia. Este o situaţie paradoxală, pentru că ambele institute au fost gîndite şi sînt destinate să se implice în clarificarea problemelor istorice, fiecare pe zona sa de acţiune. Cum s-a ajuns la această situaţie tensionată? Prin faptul că unul dintre ele, respectiv IICCMER, a înţeles să contribuie la recuperarea, la reabilitarea unui agent, a unei personalităţi care se afla în vizorul celuilalt institut. S-a creat o intersectare de atribuţii.

Închei înşirînd foarte rapid cîteva strategii, prin care adepţii lui Vintilă Horia au înţeles să-i sară în apărare. Unii au subliniat că a fost anticomunist şi de aceea îl elogiază. Însă a fi anticomunist nu este suficient pentru a fi inocent şi public frecventabil. Hitler a fost un foarte mare anticomunist. Dar nimeni nu i-ar face pentru asta o statuie în Germania şi nu i-ar da titlul de cetăţean de onoare, în vreun oraş german. A fi anticomunist nu e suficient pentru a fi onorabil şi onorat.

Alţii – chiar Monica Lovinescu, de pildă, un intelectual cu excelentă consistenţă publică –, încă din 1960, au sărit ca arşi că Vintilă Horia nu a fost legionar. Cei care îi critică extremismul ar comite aşadar o mare nedreptate. Aici este vorba de cunoscuta stratagemă a “luptei cu umbra”. Se inventează o temă şi se combate viguros ceva ce nu există. Da, aşa este! Vintilă Horia n-a fost legionar! Cine-i reproşează că ar fi fost legionar, se înşală. N-a fost legionar. El a fost hitlerist şi a fost un adversar politic de moment al legionarilor.

Un alt argument pentru reabilitarea lui Vintilă Horia ţine de ideea că el a fost o ţintă a Securităţii, poliţia politică a comunismului. Observaţia este, în detaliul ei, corectă. Dar asta încă nu-l face demn de reabilitare pe propagandistul nazist de odinioară. Atacurile securiste, în mare măsură, se sprijineau pe texte reale, pe care le-am văzut cu ochii mei în bibliotecă.

Alţii se apucă să aprecieze sentinţa care l-a condamnat şi care ar fi fost incorectă. Aceştia îşi întorc privirea de la inculpat la completul de judecată. Ei judecă instanţa. Tribunale antifasciste au existat în Occident, au existat în Estul Europei. Poate că n-au fost mereu impecabile, poate că n-au fost mereu ireproşabile. Dar intenţia de pedepsire a hitleriştilor a fost aceeaşi, în ambele jumătăţi ale Europei.

Unii exagerează, cu bună ştiinţă, pentru a stîrni mila publicului. Îl compătimesc pe Vintilă Horia fiindcă a fost condamnat la moarte. Nu, nu a fost condamnat la moarte! El a trăit bine mersi în Occident. S-a bucurat de onoruri acolo şi nu trebuie compătimit în mod exagerat aici.

Nu în ultimul rînd, există sofismul valorii literare, extinse globalist. Vintilă Horia este un mare scriitor, alături de alţi extremişti de dreapta. Dacă ne legăm de el, ce ne facem cu Mircea Eliade? cu Cioran? cu Ţuţea? cu Noica? Ajungem oare să desfiinţăm toată cultura română?! Se merge pe strategia aceasta a bulgărelui de zăpadă. Mai bine să nu răscolim trecutul, fiindcă se va stîrni avalanşa. Asistăm aici la o viclenie evidentă. Intelectualii numiţi – sau alţii ca ei – pot fi citiţi, pot fi comentaţi, pot fi disecaţi în creaţia lor artistică. Unii dintre ei, însă, dacă au fost condamnaţi de tribunale, nu pot fi elogiaţi în public. Vă repet că legea 217/2015 nu permite să se ridice statui, să se confere titluri de cetăţean de onoare şi nume de străzi unor criminali. Sau unor complici ai criminalilor de război.

Acestea sînt lucrurile legate de Vintilă Horia. Am încercat să le comprim într-un discurs tranzitiv, pe bază de probe şi să sintetizez o dezbatere extrem de amplă şi uneori derutantă. Eu sînt convins că atunci cînd cunoaştem nucleul, conceptul, ne descurcăm apoi cu manifestările lui fenomenale. Există un proverb: dacă stăpîneşti lucrurile, cuvintele vor urma. Dacă ştim cum arată situaţia în realitate, vom putea să cîntărim corect dezbaterile, polemicile, disputele din spaţiul public legate de figura lui Vintilă Horia. Vă mulţumesc pentru atenţie.

(Prezentare la conferinţa internaţională “Geografii mentale:
timpuri şi spaţii ale memoriei europene”,
organizată la Chişinău de Universitatea de Stat din Moldova
27-28 mai 2016)

 

Publicitate

Scrisoare deschisă

Etichete

celebrare, Dacian Ciolos, hitlerism, IICCMER, scrisoare deschisa, Vintilă Horia

Stimate Domnule Prim-Ministru Dacian Cioloş,

Vă scriu într-o problemă de etică publică, a cărei rezolvare impune o decizie de natură administrativă. Ambele aspecte cad, în acest moment, în sarcina Dumneavoastră.

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc este “o structură guvernamentală înfiinţată în 2005 şi aflată în coordonarea Primului Ministru”. Site-ul instituţiei anunţă celebrarea lui Vintilă Horia, miercuri, 30 martie 2016, ora 17, la Jockey Club din Bucureşti.

Am avut ocazia, ca scriitor preocupat de totalitarismele din secolul XX, să studiez presa interbelică. Am constatat, cu o neplăcere care sporea la fiecare aprofundare, că Vintilă Horia a desfăşurat în tinereţe o frenetică activitate extremistă. Încă din primii săi ani ca ziarist, s-a pus în slujba facţiunii reprezentate de A.C. Cuza şi Nichifor Crainic. A fost mereu cu un ton mai sus, pe lîngă ceilalţi propagandişti din pagina de ziar, în dorinţa de a-şi rotunji cariera. După jumătatea anilor ‘30 a fost fascist: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (1937); “Apariţia lui Benito Mussolini este un eveniment epocal” (oct. 1937). Vintilă Horia a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Legaţia României din Italia.

Revenit în ţară, s-a făcut hitlerist. “Adolf Hitler e o genială minte politică” (2 februarie 1941); “Führerul a aşezat armata şi poporul german în fruntea capitolelor eroice ale lumii moderne” (27 februarie 1941); “Adolf Hitler şi nu Napoleon este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (5 iulie 1941); “Naţional-socialismul este asemănător, ca forţă şi ca întindere, religiei în Evul Mediu şi artei în timpul Renaşterii” (17 decembrie 1941).

Pe prima pagină a ziarului Sfarmă-Piatră, Vintilă Horia a justificat Pogromul de la Iaşi, la cîteva zile după producerea sa: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (2 iulie 1941). Alte notaţii ale sale merg în aceeaşi direcţie: “Israel voia să-şi facă o bogată patrie în România” (De ce tineretul României a fost şi este antisemit, 16 aprilie 1941); “Curentele semite au aruncat Occidentul în decadenţă” (9 iunie 1941).

Vintilă Horia a atacat în repetate rînduri sistemul politic democrat şi pe reprezentanţii săi: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (18 martie 1937).

Vintilă Horia a sprijinit cu perseverenţă dictatura lui Ion Antonescu: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (13 martie 1941); “Portretul [lui Ion Antonescu] să-l punem la icoana sufletelor noastre” (28 ianuarie 1941). În urma militantismului său deşănţat, a fost răsplătit cu postul de ataşat de presă la Consulatul României de la Viena.

În 1946 Vintilă Horia a fost judecat – în absenţă – pentru că “a contribuit la realizarea scopurilor politice ale hitlerismului în România” şi a fost condamnat la detenţie pe viaţă. Refugiat în Europa occidentală, iar apoi în Argentina alături de alţi hitlerişti, el nu s-a mai întors în România. În 1960 romanul său Dumnezeu s-a născut în exil a primit Premiul Goncourt la Paris. Scandalul provocat de descoperirea trecutului său de extremist virulent l-a obligat pe scriitor să renunţe la premiu.

După moartea sa din 1992, un grup de intelectuali s-a implicat în reabilitarea imaginii publice a lui Vintilă Horia. Alţi intelectuali au contestat ideea recuperării propagandistului condamnat de instanţa de judecată. În decembrie 2015 lui Vintilă Horia i s-a atribuit cetăţenia de onoare a oraşului Segarcea (locul său de naştere). În urma protestului întemeiat pe legislaţia în vigoare, formulat de Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, titlul onorific a fost retras în 2016.

Stimate Domnule Prim-Ministru,

Vreau să-mi aduc aminte că, în seara de 21 decembrie 1989, eram printre manifestanţii care protestau la Cluj împotriva comunismului din România. Grupul nostru a coborît din Mănăştur şi a ajuns în faţa USAMV; aici militarii au deschis focul şi două persoane au fost ucise. Puteam fi eu una dintre ele, dar întîmplarea a vrut altfel. Vă scriu asta pentru a sublinia că am văzut mereu comunismul ca pe o excrescenţă bolnavă, ale cărei efecte trebuie combătute cu hotărîre. M-am bucurat cînd a fost întemeiat un institut guvernamental pentru studierea crimelor comunismului. Cei doi conducători precedenţi s-au străduit, după puteri şi priceperi, să contribuie la cercetarea academică în domeniu, la activitatea efectivă, de regăsire pe teren a rămăşiţelor umane, sau la duelul în instanţă cu foştii torţionari. Însă constat cu surprindere că actuala conducere a instituţiei ascunde sub masă o agendă colaterală. Dl. Radu Preda pare a considera că nu poate condamna comunismul, fără a recupera şi înălbi agenţii nazismului. El a fost demnitarul care a protestat împotriva legii “antilegionare”, adoptate recent de Parlamentul României – iar asta nu l-a costat funcţia. Acum iată-l girînd celebrarea unui hitlerist. În ritmul ăsta se vor face nişte ani de la moartea în Spania a lui Ion Moţa şi Vasile Marin, doi anticomunişti de frunte, şi poate că vom avea o comemorare straşnică, la institutul guvernamental condus de Radu Preda. Curînd se va împlini o dată rotundă de la Operaţiunea Barbarossa, în care alt mare anticomunist, Adolf Hitler, şi-a arătat talentele militare – poate că vom avea iarăşi o comemorare straşnică, la institutul guvernamental condus de Radu Preda.

Ce vreau să spun este că lupta împotriva comunismului nu trece, nu are voie să treacă, prin agresarea memoriei Holocaustului. Fiecare oroare şi-a avut metodele, finalităţile şi făptaşii săi. Intersectarea planurilor, pentru a-i deculpabiliza pe unii sau pe alţii, revelă o gîndire lamentabilă.

Sînt sigur, domnule Prim-Ministru, că la aceste raţionamente ale mele, care ţin de etica publică, veţi adăuga şi evaluările Dvs. de natură politică: poate fi Guvernul părtaş, în anul 2016, la elogierea unui hitlerist? La urma urmelor, clienţii de la Jockey Club n-au decît să călărească, plini de nostalgie, mîrţoaga hitlerismului. Dar Guvernul României are o responsabilitate faţă de memoria victimelor din genocidurile şi pogromurile trecutului recent.

Cu stimă,
prof. dr. Laszlo Alexandru

Cluj-Napoca,
28 martie 2016

Banalitatea răului

Etichete

amintiri, antisemitism, Basarab Nicolescu, Constantin Noica, hitlerism, Vintilă Horia

Recentele discuţii din spaţiul public, vizînd reabilitarea gazetarului hitlerist Vintilă Horia, îmi amintesc – prin mobilul care-i îndeamnă pe unii vorbitori – de o situaţie neplăcută, la care am fost obligat să asist cu cîţiva ani în urmă. Am participat în 2008 la sesiunea internaţională de comunicări ştiinţifice a Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”, cu o lucrare despre tinereţea lui Constantin Noica. Porneam de la recent apăruta pe-atunci carte a lui Sorin Lavric, pe care o supuneam unei analize critice şi o confruntam cu cercetarea efectivă, din arhive, asupra activităţii publicistice extremiste a lui Noica. Veneam cu o amplă argumentaţie, pe text, cu citate şi bibliografie. De pildă cu aşa ceva: “Legiunea n-a visat să facă o ţară mai bună, a năzuit să fie o ţară mai bună. De veţi avea fapte şi nu veţi crede şi fi – ce se va alege de strădania voastră? Legiunea a înţeles să facă o altă ţară prin desăvîrşirea tipului de om dinlăuntrul ei. Cine este bun face binele în chip firesc. Iar Legiunea a voit această minune românească, să ridice o generaţie care să facă binele în chip firesc” etc. Sau aşa ceva: “Astăzi sîntem sub un anumit har. Horia Sima nu pune impozite pe lefuri: pune în mişcare sufletele” etc. Sau aşa ceva: “Nu e de ajuns să spui «Jos jidanii şi înstrăinaţii», ci trebuie să devii tu însuţi un ins în stare să înfrunţi pe străini şi înstrăinaţi” etc.

Mă aflam în cadrul unui institut care desfăşoară studii de specialitate, eram înconjurat de scriitori, profesori, cercetători, arhivişti, supravieţuitori din Holocaust. Surprizele penibile păreau excluse. Şi totuşi, în etapa de intervenţii pe marginea prezentărilor, am fost ţinta unei contestări încinse. Un domn în vîrstă, evreu respectabil şi martor a numeroase persecuţii antisemite, el însuşi un studios în domeniu, m-a interogat aspru de ce mi-am ales o asemenea temă ştiinţifică. Apoi ne-a povestit, pe un ton din ce în ce mai înfierbîntat, că l-a cunoscut personal pe Constantin Noica, în anii ‘70-‘80. El ne poate garanta că era vorba despre un om foarte cumsecade, cu o înfăţişare modestă, cu o ţinută cuviincioasă. Avea chiar şi prieteni evrei. Stătea de vorbă cu toată lumea, purta un loden ros, de pe care îi căzuse un nasture. La un moment dat au mers împreună la ştrand, i-a prins ploaia pe drum. Aşadar lucrarea mea nu se referă la omul pe care el l-a cunoscut foarte bine şi despre buna-cuviinţă a căruia el poate depune oricînd mărturie.

Am încercat să-i explic politicos că nu-i contest mărturia autobiografică. Dar eu mă refer, în lucrarea mea, la anii ‘40, pe cînd el ne vorbeşte despre anii ‘70. Poate că este vorba despre două realităţi (şi două personalităţi) foarte diferite, chiar dacă au purtat acelaşi nume. Omul mă întrerupea cu mînie. Am trecut să-i detaliez că n-am inventat eu citatele extremiste, ele există în presa vremii, i le pot fotocopia şi trimite cu poşta ca să se convingă. Omul mă contesta cu furie. Am conturat ideea că nu eu sînt vinovat, prin faptul că stau să conspectez realitatea, ci poate chiar personajul care a provocat, prin articolele exaltate din anii ‘40, acea realitate incontestabilă. Omul protesta furibund. Pînă la urmă au intervenit moderatorul şi ceilalţi participanţi la dezbatere, pentru a-l reduce la tăcere. Nu mai ţin minte dacă n-a fost cumva trimis afară pentru a se calma.

De ce mi-am amintit această întîmplare? Pentru a sublinia că nu mă convinge fizicianul Basarab Nicolescu, atunci cînd vine să declare cu seninătate în Adevărul: “L-am cunoscut foarte bine pe Horia, eram buni prieteni. Nicio nuanţă de antisemitism sau de legionarism. Era anticomunist”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat din bunul său prieten Horia: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Mă întristează să văd că fizicianul Basarab Nicolescu răspîndeşte, în anul 2016, în ziarul Adevărul, propaganda mareşalului Ion Antonescu, potrivit căruia populaţia civilă evreiască a fost ucisă în Holocaust pentru că a agresat armata română: “Vintilă Horia vorbeşte despre evreii care au asasinat ofiţeri români, la intrarea în Basarabia. Dar acest lucru este un fapt”. L-aş întreba pe domnul academician cum comentează – semantic, stilistic, simbolic, politic – următorul citat, prin care bunul său prieten Horia justifica uciderea evreilor, la cîteva zile după Pogromul de la Iaşi: “lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941).

Poate că pasajul “ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală” este un citat prin intermediar, din alt autor, cum insistă pedant fizicianul Basarab Nicolescu. Dar cum comentează domnul academician – semantic, stilistic, simbolic, politic – următoarea opinie a bunului său prieten Horia: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică. (…) Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Nu aştept de la Basarab Nicolescu poveşti despre lodenul ros, fără un nasture şi drumurile la ştrand pe care le-a făcut şi el – eventual – cu Vintilă Horia. Singurul lucru pe care-l mai aştept din partea lui e un strop de decenţă.

Discuţii în jurul lui Vintilă Horia

Etichete

Demeny Peter, dialog, fascism, Geo Vasile, hitlerism, legionari, Neculai Constantin Munteanu, Vintilă Horia

După apariţia pe blog a textului meu Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul (care a avut din prima zi 851 de accesări din 29 de state ale lumii), unii scriitori şi publicişti au simţit nevoia să intre în dialog cu mine pe Facebook. Reiau aici o parte din replicile schimbate, care ar putea fi de interes mai larg.

Neculai Constantin Munteanu: Ok, am înţeles (aproape) tot. Citatele sunt oribile. Dar ce facem cu Dumnezeu s-a născut în exil? O punem pe foc? Sau… cum?

Laszlo Alexandru: Răspunsul meu e în două etape. 1) N-avem decît să citim toate cărţile lui Vintilă Horia, avem deplina libertate s-o facem – dar fără să-l declarăm – pe autorul hitlerist – cetăţean de onoare (nici măcar la Segarcea), fără să dăm nume de străzi după el, fără să-l declarăm, post mortem, membru de onoare al Academiei Române etc.

Ivan Karamazov (alias Demény Péter): Nu înţeleg ce nu e de înţeles aici. Şi chiar Dvs., D-le Neculai Constantin Munteanu? Păi este literatura arta celor neprihăniţi, a celor fără păcate? Villon, Wilde, Gorki, Benn… Opera ştie mai multe decît scriitorul – ăsta e tot secretul şi misterul. Opera e mai curată, mai curajoasă, mai omenească. Omul e om, şi nu e neapărat model. Vintilă Horia cu siguranţă nu este.

Laszlo Alexandru: Există şi aici nuanţe agravante. Una e să fii derbedeu şi hoţ din buzunare (ca François Villon). Alta e să elogiezi delirant şi să încurajezi Holocaustul, care a ucis 6 milioane de oameni (ca Vintilă Horia).

Ivan Karamazov: Sigur. Am vrut să zic numai că ecuaţia talent = morală e falsă.

Laszlo Alexandru: 2) Am citit romanul Dumnezeu s-a născut în exil, la începutul anilor ‘90, cînd a apărut pe la Craiova. Îmi amintesc foarte bine: era o cărţulie albastră, subţirică, pe hîrtie reciclată, cu coperta palidă. Am făcut, sincer, mari eforturi s-o duc pînă la capăt. Era o traducere spre limba română, făcută de altcineva, supervizată şi autorizată de autor. Avea serioase deficienţe de expresie, pe alocuri izbucneam fără să vreau în hohote de rîs, comparînd ceea ce deduceam că a vrut să spună textul pe franceză şi ce-a rezultat pe româneşte.

Laszlo Alexandru: Lectura mea a fost permanent dublă. Vedeam ce-i în pagină, apoi făceam efortul să deduc, din context, ce-ar fi trebuit să fie, stilistic şi lexical. După 50 de pagini eram epuizat. Pe ansamblu sper că i-am priceput mesajul de tînjire melancolică, în suferinţele sufocante ale exilului, după patria care l-a izgonit. M-au deranjat ideologia paseistă, păşunistă, mitologismul ostentativ. Iar stilistic, repet, a fost un efort serios s-o termin. Dacă ar fi să-i dau note, ca la şcoală, cartea asta nu aş evalua-o la mai mult de nota 7 (şapte).

Geo Vasile: Între timp a apărut o nouă ediție impecabilă la editura ELIT patronată de Mircea Martin, v-o recomand…

Laszlo Alexandru: Mersi. Din păcate, nici măcar o traducere impecabilă nu mă mai atrage să recitesc o carte mediocră, cu autor hitlerist.

Geo Vasile: Exageraţi, stimate coleg… vă ştiu un rafinat dantolog şi nu numai, v-am citit şi o polemică cu editorul unei ediţii Noica… eraţi totuşi ponderat şi foarte la obiect… însă calificativul dvs. vs. Vintilă Horia, un hispanist şi un erudit este oleacă prea dur… Romanul, după cum ştiţi, îl are drept protagonist pe Ovidiu, marele poet exilat la Pontul Euxin, primul artist deţinut politic al antichităţii, cum îmi place să spun… intelighenţia franceză a intenţionat să-i acorde premiul Goncourt… dar guvernanţii comunişti din România au plătit o campanie de presă în Franţa dirijată de… ţineţi-vă bine, MIHAI RALEA, împotriva autorului român, astfel încât V.H. a refuzat acea prestigioasă recunoaştere… n-am intenţionat decât să vă reîmprospătez unele detalii pe care n-aveţi cum să nu le ştiţi, ca unul dintre cei mai de seamă cărturari români de azi…

Laszlo Alexandru: Mă bucură aprecierile Dvs. călduroase, mai ales fiindcă vin din partea unui erudit italienist, a cărui conversaţie mă regalează. După cum ştiţi, problema Premiului Goncourt a divizat radical exilul anticomunist românesc în anii ‘60. De o parte au fost cei pilotaţi de Monica Lovinescu şi care contestau acuzaţiile de hitlerism la adresa lui Vintilă Horia, fiindcă veneau din partea statului comunist. Securitatea ar fi montat o campanie ticăloasă, prin urmare evidenţele trebuiau negate cu orice preţ. Strategia principală – prelungită pînă în ziua de azi – a fost sintetizată în strigătul energic: “Vintilă Horia n-a fost niciodată legionar!”.

Laszlo Alexandru: De altă parte s-au situat cei care cunoşteau prea bine militantismul fascist-hitlerist al lui Vintilă Horia şi nu acceptau minciuna pioasă. De fapt prozatorul s-a situat într-o falangă politică opusă, ce-i drept, Mişcării Legionare, în descendenţa lui A.C. Cuza, prin intermediul lui Nichifor Crainic. Aşadar e adevărat că V.H. n-a fost legionar, cum tot aşa de incontestabile sînt fascismul şi hitlerismul său.

Laszlo Alexandru: Eugen Ionesco a denunţat viguros minciuna perpetuată, cîteva zeci de ani, de către Monica Lovinescu. A rămas memorabilă replica lui, cînd au venit colegii de exil să-i ceară semnătura în favoarea lui Vintilă Horia: “Dacă ar fi fost legionar, poate că aş fi intervenit. Dar a fost cuzist”.

Laszlo Alexandru: Monica Lovinescu o consemnează foarte limpede, după aproape 40 de ani: “Şi Eugen se supărase că am luat partea lui Vintilă Horia în scandalul premiului Goncourt. Am închis telefonul şi închis a rămas” (vezi La apa Vavilonului, Humanitas, 1999).

Geo Vasile: N-am decât a mă pleca în faţa argumentelor dvs. şi a ştiinţei de istorie literară, ceea ce nu mă va împiedica să am o impresie pozitivă ca şi critic literar faţă de romanul în discuţie, faţă de scriitura lui poematică, ca şi faţă de proza lui Mircea Eliade sau aforismele şi paradoxurile marelui moralist Cioran.

Laszlo Alexandru: Mă rog. Ştiţi cum se spune: De gustibus… Prefer totuşi să ne întîlnim în discuţiile despre literatura italiană, decît să ne despărţim în cele despre literatura română…

Geo Vasile: Nicicând nu mă voi despărţi de dvs., stimate prieten Laszlo Alexandru, unul dintre cei mai de seamă dantologi ai României… Şi-n plus o conştiinţă civică şi estetică rarissimă în zilele noastre… Personal nu am decât a învăţa de la dvs… Cu deosebită preţuire, Geo.

Andrei Pleşu faţă cu hitlerismul

Etichete

Adevarul, Andrei Plesu, hitlerism, propaganda, reabilitare, Vintilă Horia

Eseistul Andrei Pleşu a abordat recent, cu obişnuita sa facondă publicistică, problema scriitorilor care au colaborat în secolul XX cu extremismul de dreapta (Greşeală, vină, justiţie, în Adevărul din 1 februarie 2016). De data asta reflecţia lui a pornit, ţintit, de la cazul Vintilă Horia.

Am citit cu interes premisele gînditorului dilematic, care ne asigură că “iniţiatorii oricărei ideologii xenofobe trebuie cunoscuţi ca atare de public, fără eschive relativizante, fără exces de ‘înţelegere’ conjuncturală, fără ascunderea adevărului. Asasinatul se plăteşte, fanatismul se plăteşte, prostia se plăteşte”. După startul aşa de viguros, autorul trece însă la descompunerea preambulului răspicat, pe spaţiul articolului, într-un pointilism diluant.

a) Legea care interzice cultul persoanelor vinovate de fascism ar fi “tenace şi radicală”, astfel că ea “se întoarce, inevitabil, împotriva ei înseşi, stîrnind frustrări culturale legitime, confuzii de valori şi principii, iritări autohtoniste divagatorii”. b) Ar fi nevoie de o pleiadă de instituţii autohtone (“Academia Română, Ministerul Culturii, Institutul Cultural Român şi Ministerul Justiţiei”), care să stabilească efectiv culpa extremistă a unor autori reputaţi. c) Reprezentantul guvernului, care tocmai cu aşa ceva se ocupă, cu aplicarea legii în teritoriu, ar fi prea rigid şi prea lipsit de simţul umorului: “domnul Alexandru Florian umblă cu şublerul prin spaţiul cultural românesc, înarmat cu o siguranţă de sine niţeluş stridentă… Mici dubii, o voce un pic mai scăzută, o oarecare rezervă tactică nu i-ar strica”. d) Sentinţele oficiale, date de tribunalele care au condamnat complicităţile fasciste de odinioară (şi care stau azi la baza activităţii funcţionarului guvernamental), ar cam fi cazul să fie desfiinţate, căci este vorba de “‘hotărîri’ luate de o adunătură de politruci şi ignoranţi, manevraţi de ocupantul sovietic şi de un partid, pe atunci, minoritar”. e) Există grade diferite de vinovăţie şi nu trebuie să derivăm activitatea ucigaşilor (“decemviri şi nicadori”) din îndoctrinarea ideologică oferită de intelectualii colaboraţionişti (“Nu prea cred că asasinii lui Gheorghe Duca şi ai lui Iorga citeau noaptea Eliade şi Cioran”). f) Întrucît ni se permite în continuare, fără restricţii, cunoaşterea lor estetică (“n-avem decît să citim ce vrem şi cît vrem din autorii suspecţi”), dar ni se interzice elogierea lor, cu titlu de exemplu, pe spaţiul public, legiuitorul ne-ar demonstra că este “ipocrit”. g) Faptul că foştii hitlerişti sînt exaltaţi prin statui, nume de străzi sau titluri onorifice nu e în măsură să le confere statutul de model pozitiv în comunitate: “Adică dacă Vintilă Horia e numit cetăţean de onoare al satului în care s-a născut [nota bene: Segarcea este oraş din 1968 – L.A.], ne putem aştepta ca toţi copiii satului să se facă legionari!”. h) Doar noi, în România, sîntem aşa de exigenţi, altminteri e plină lumea de hitlerişti veneraţi şi premiaţi: Gottfried Benn, Ernst Jünger, Hans Georg Kiesinger, Walter Scheel, Günter Grass.

Rostul acestei intervenţii nu este să ia pe rînd – pentru a le deconstrui – măruntele ironii, relativizări, sofisme şi distorsionări cu care şi-a împănat Andrei Pleşu intervenţia recentă din Adevărul. Vreau doar să readuc sub ochii cititorului contemporan, printr-o serie de exemple concludente, cine anume a fost ziaristul Vintilă Horia. Astfel toată lumea va putea să judece, pe cont propriu, dacă cel ce-a inspirat asemenea subtile meditaţii dilematice este cu adevărat îndreptăţit la onorurile publice, în România democrată de azi.

Vintilă Horia despre necesitatea exterminării evreilor: “Revoluţia mondială pe care o clamează cu furie purtătorii de cuvînt ai comunismului nu e de fapt decît trambulina supremă a unei universale dictaturi evreieşti. (…) Peste cîteva săptămîni radio Moscova, deasupra căreia va flutura alt steag, va răspîndi pe căile aerului o formulă care va suna astfel: Creştini din toate ţările, uniţi-vă! Şi lumea va redeveni liberă, pentru că Izrael va înceta să existe” (“Declinul iudaismului”, în “Sfarmă-piatră”, 2 iulie 1941). “Izrael voia să-şi facă o bogată patrie în România” (“De ce tineretul României a fost şi este antisemit”, în “Sfarmă-piatră”, 16 aprilie 1941).

Vintilă Horia despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.), în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European” (“Marele European”, în “Sfarmă-piatră”, 5 iulie 1941).

Vintilă Horia din nou despre genialitatea lui Adolf Hitler: “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest «homo europaeus», cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism (s. V.H.)” (“Homo europaeus”, în “Sfarmă-piatră”, 17 decembrie 1941).

Vintilă Horia despre nevoia să fim aliaţii politici fideli ai lui Adolf Hitler: “Hitler va salva Occidentul” (“Nordul în Mediterană”, în “Sfarmă-piatră”, 9 iunie 1941); “În spatele lui Hitler stă întreaga omenire care rîvneşte la libertate” (“Elogiul curajului”, în “Sfarmă-piatră”, 27 februarie 1941); “Alianţa cu Axa fereşte ţările de ororile pe care le-au cunoscut aliaţii Angliei” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941); “Hitler creează spaţiul pacific” (“Adevărata pace balcanică”, în “Sfarmă-piatră”, 5 martie 1941); “Ordinea nouă creează numai binefaceri” (“Führerul în Balcani”, în “Sfarmă-piatră”, 24 aprilie 1941); “Hitler va fi biruitor, el reprezentînd ideea cea nouă care va învinge ideea cea veche” (“Valoarea morală a pactului tripartit”, în “Sfarmă-piatră”, 4 martie 1941).

Vintilă Horia despre fascism şi Mussolini: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne” (în “Gîndirea”, nr. 8/1937).

Vintilă Horia despre generalul/mareşalul Antonescu, considerat de justiţia din prezent un criminal de război: “Generalul Antonescu a integrat România în ritmul Europei Noi” (“Funcţia de azi a presei”, în “Sfarmă-piatră”, 19 mai 1941); “România şi-a regăsit destinul prin fapta generalului Antonescu” (“Cuvinte pentru strădaniile noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 7 mai 1941); “Prin Antonescu, România a căpătat încrederea Reich-ului” (“Ecouri despre plebiscit”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Salvarea nu ne poate veni decît de la Antonescu – singurul român nepătat şi bun” (“Salvaţi sufletele noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 13 martie 1941); “Portretul să-l punem la icoana sufletelor noastre” (în “Sfarmă-piatră”, 28 ianuarie 1941).

Vintilă Horia despre ideea de democraţie: “Ne zvîrcolim în democraţie ca într-o ţeapă pe care ne-am pregătit-o singuri” (“Cultura democraţiei noastre”, în “Sfarmă-piatră”, 4 februarie 1937); “Nu vom reuşi să fim români decît rupînd legăturile cu democraţia” (Ibidem); “Ţara dispreţuieşte pe toţi reprezentanţii democraţiei, indiferent de valoarea lor” (“Şeful Strul Kutem – Mihail Sadoveanu”, în “Sfarmă-piatră”, 11 noiembrie 1937); “Democraţia este inutilă” (“Pe rugul unei vieţi”, în “Sfarmă-piatră”, 18 martie 1937).

Nu ştiu dacă, cerînd reabilitarea morală a lui Vintilă Horia, în Adevărul din 1 februarie 2016, Andrei Pleşu cunoştea aceste pasaje (şi altele, care li s-ar putea adăuga). Nu vreau să cred că jovialul maître-penseur pledează, în cunoştinţă de cauză, într-o gazetă centrală, pentru vlaga hitlerismului.

Îl aştept pe Andrei Pleşu să se apuce de critica literară. Să ne prezinte, dacă simte nevoia, complicatele structuri narative din “trilogia exilului”. Să ne detalieze metaforele prozastice din romanul despre bărbăţia strămoşilor. Dar el deocamdată nu asta a întreprins în Adevărul: nu o pledoarie estetică, în favoarea operei, ci una etică, în amintirea hitleristului. Andrei Pleşu nu e critic literar, ci vector de imagine publică. Să disociem lucrurile, să nu amestecăm merele şi prunele. Să distingem – mai ales – între ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade.

La dreapta-mprejur! (8)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

Nu-i pot pretinde criticului literar Gheorghe Grigurcu să prezinte faptele istorice cu acurateţe: nu e specialitatea lui. Nu-i pot cere să nu mai răstălmăcească adevărurile de odinioară, inversînd raportul cauză-efect în care s-au aflat: nu e interesul lui de militant extremist. Nu-i pot solicita să nu-i mai reabiliteze, în presa din România, pe hitleriştii şi antisemiţii de odinioară, în timp ce prin restul Europei aceştia încă se perindă pe la tribunale pentru a fi judecaţi pentru faptele lor: autohtonistului încruntat nu-i pasă de gîndirea democrată occidentală.

Dar îl pot îndemna să mimeze consecvenţa măcar faţă de propriile sale idei. Adică nu poate să deplîngă “mecanismul conştiinţei noastre, ce devine complice cu compromisul pe care se sileşte în van a-l escamota” şi totodată să-l spele de păcate, în numele talentului artistic (care?) pe un lamentabil propagandist de odinioară. Nu poate să-i persifleze pe scriitorii care s-au pus în slujba comunismului de dragul carierei (Marin Preda, Eugen Jebeleanu, Geo Bogza), dar să-i inocenteze pe scriitorii care s-au pus în slujba fascismului şi a hitlerismului de dragul carierei (Vintilă Horia). Arivismul trecutului se cuvine cîntărit cu aceeaşi unitate de măsură şi la extrema stîngă, şi la extrema dreaptă, ok? Un strop de statornicie ar face mult bine în spaţiul public.

Acum cîteva decenii, pe cînd îmi efectuam stagiul militar, un ofiţer împătimit de meseria lui ne repeta că, la instrucţia de front, se pot face mişcările “la dreapta!”, “la stînga!” şi “la stînga-mprejur!”. Dar nu care cumva să executăm vreodată întoarcerea “la dreapta-mprejur!”, fiindcă aşa ceva nu există în armata română. Cu vicleniile lui frenetice, Gheorghe Grigurcu îşi propune să adapteze, cu un drum, şi evantaiul de răsuceli militar-literare.

La dreapta-mprejur! (6)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

După răsfirarea propagandistului extremist prin peisaj (mdeh, au mai făcut şi alţii chestia aia…), Grigurcu scoate din joben contrafactualitatea. “E drept că Vintilă Horia l-a elogiat pe Hitler, apreciind pe deasupra şi că ‘opera lui Mussolini… va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîşită realizare artistică’, dar asta – nota bene – cu cîţiva ani înainte de război, cînd era posibil să se găsească aspecte favorabile celor două personaje.” Nici pomeneală! Adolf Hitler merita calificativul de Mare European în Sfarmă-piatră nr. 208 de sîmbătă, 5 iulie 1941, p. 1. Discursul lui Adolf Hitler vorbea de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism în Sfarmă-piatră nr. 304 de miercuri, 17 decembrie 1941, p. 1.

Însă Marele Umanist al lui Vintilică îşi asumase deja puteri dictatoriale, în ţara lui, încă din martie 1933 – nota bene: cu opt ani mai devreme –, prilej cu care a redus substanţial puterile Parlamentului prin “Legea de împuternicire”. Marele European al lui Vintilică adoptase deja la Nürnberg, la 15 septembrie 1935 – nota bene: cu şase ani mai devreme –, primele legi rasiale şi antisemite. Marele Renascentist al lui Vintilică dispusese deja, la 9-13 noiembrie 1938 – nota bene: cu trei ani mai devreme –, pogromul împotriva evreilor din Germania şi Austria, cunoscut îndeobşte sub numele “Noaptea de cristal”. Nu datele ori faptele criminale care se perindau sub ochii săi contau pentru propagandistul de odinioară, ci căftănirea sa în carierismul neobrăzat. Şi cu siguranţă nu datele ori faptele istoriei contează pentru şeful revistei Acolada, în eforturile fără scrupule de recuperare a extremiştilor de dreapta de la pubela trecutului.

La dreapta-mprejur! (5)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, legionari, Vintilă Horia

Cu asemenea antecedente nu e de mirare că, la sfîrşitul războiului, “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” şi-a luat picioarele la spinare, din Viena, şi-a aterizat împreună cu alţi hitlerişti tocmai în Argentina. Continentul european le rămăsese neîncăpător pe talie, în faţa tribunalelor care-i luau la întrebări pentru colaboraţionism. Intuiţie ascuţită, altminteri, pentru spiritualitatea eterică a lui Vintilică, fiindcă tribunalul din Bucureşti îl “condamnă pe acuzatul Vintilă Horia Caftangioglu, român, major, ziarist, fost director la Sfarmă-Piatră, cu ultimul domiciliu în Bucureşti, azi dispărut, pentru crima de dezastrul ţării, prin săvîrşire de crime de război constînd în faptul de a se fi pus în slujba hitlerismului şi fascismului, contribuind prin fapte proprii la realizarea scopurilor lor politice, fapt prevăzut de art. 2 lit. o şi pedepsit de alin. 1, art. 3 din legea nr. 312/945, să sufere pedeapsa detenţiunii grele pe viaţă şi degradare civică pe timp de zece ani, conform art. 25 Cod Penal”.

La acest aspect intervine iarăşi relativizant Gh. Grigurcu, în calitatea sa de frizer-şef care coafează fapte, interpretări şi vinovăţii ale trecutului. În primul rînd responsabilitatea lui Vintilică e uşurel disipată: a fost şi el unul dintre cei mulţi. “Dar care a fost realmente atitudinea politică a lui Vintilă Horia? Într-adevăr, acesta a colaborat la o seamă de publicaţii legionare precum Sfarmă-Piatră, Meşterul Manole, ca şi la Gîndirea, aşa cum au făcut-o şi alţi scriitori şi intelectuali ai noştri, unii de prim-plan. Se vădea astfel o exacerbare a nemulţumirilor iscate de un sistem politic marcat de ineficienţă şi corupţie şi, nu în ultimul rînd, o aspiraţie de regenerare spirituală. Amestecul spiritualităţii cu acţiunea politică, nescutită de mijloace violente, ceea ce a reprezentat indiscutabil o gravă eroare, a pecetluit mişcarea cu pricina într-o zonă a iluziilor primejdioase, mai cu seamă după asasinarea lui Corneliu Zelea-Codreanu.” Tare de tot omul de la Acolada! Legionarii au fost primejdioşi mai cu seamă după uciderea lui Zelea, nu pe vremea cînd Zelea îl ucidea pe prefectul Manciu de la Iaşi. Pe-atunci băieţii erau doar la un club de bridge care schimba impresii duminicale.

La dreapta-mprejur! (4)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, Vintilă Horia

Din nefericire “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” a fost rechemată de guvernul legionar de la postul diplomatic din Italia. Ce era să facă, fără coledzi, mă-nţelegi, decît propagandă hitleristă, poate prindea un mic transfer în cealaltă dictatură. Aşa că, de-a lungul anului 1941, Vintilică Horia s-a recalificat la locul de muncă în exaltarea umanismului demonstrat de mustăciosul Adolf. “Europa n-are nimic de plătit memoriei lui Napoleon. / Adolf Hitler? Dar diferenţa e atît de mare încît faptele vorbesc de la sine. Actualul Fuehrer al Germaniei a creat el însuşi o revoluţie (subl. V.H.) pe care a făcut-o să triumfe între hotarele ţării sale şi în numele căreia vrea să schimbe tot ce a mai rămas, nesănătos şi părelnic, din moştenirea lui Napoleon Bonaparte. (…) El nu obligă pe nimeni să accepte ideile sale revoluţionare, ci vrea numai să instaureze o nouă ordine (subl. V.H.) în locul unei vechi dezordini pe care o combate alături de toate popoarele conştiente ale Europei. Iată de ce Adolf Hitler, şi nu Napoleon Bonaparte, este primul om politic al epocii moderne care merită calificativul de Mare European”.

Pentru a nu mai exista nici un fel de dubii, “fiinţa ruptă de umanitatea convenţională” a insistat să-şi repete răspicat convingerile. “Germania lui Adolf Hitler [este] o valoare asemănătoare, ca forţă şi întindere, religiei în Evul Mediu sau artei în timpul Renaşterii”. “Acest ‘homo europaeus’, cel dintîi dintre cei mai mari, acel ce s-a încumetat să distrugă o prejudecată şi să dovedească, cu strălucite argumente, forţa nepieritoare a Europei, este Adolf Hitler. Discursul său este acela al veacurilor care vorbesc încă de pe turlele catedralelor şi al basilicelor, din fundurile bibliotecilor şi al muzeelor şi de pe culmea aceea de umanitate care se numeşte europenism” (subl. V.H). Şi iar i s-a dat! Vintilă Horia a devenit, în primăvara anului 1942, ataşat de presă la Consulatul României din Viena.

La dreapta-mprejur! (3)

Etichete

Acolada, extremism, Gheorghe Grigurcu, Vintilă Horia

De unde şi de la ce fel de principii a pornit Gheorghe Grigurcu, tocmai am văzut. Unde a ajuns el în ultimii ani am avut, din păcate, prilejul să tot constat. Motiv de stupoare mi-a stîrnit pirueta sa în jurul scriitorului evreu Mihail Sebastian. De unde îl admira pentru autenticitatea şi profunzimea lui, a sfîrşit prin a-i persifla moartea atroce. De parcă ar putea fi cineva culpabil pentru modul în care moare! Bravura lui Paul Goma a descoperit-o poetul Grigurcu retrospectiv, mai ales de cînd fabulaţionistul din Belleville a cîrmit-o furios către antisemitism. Şi, dacă tot se învîrtea prin zonă, bietul Grigurcu n-a uitat să-i tragă un elogiu scurt şi mareşalului Antonescu care, chipurile, i-a salvat de la pogrom şi lagăr pe evreii din România (vezi replica mea Alt rinocer). Mai trec cîteva săptămîni şi spiritul agitat de la Acolada ni-l restituie, pe uşa din faţă, pe naţionalistul şi antisemitul interbelic N. Davidescu, în dauna lui I.L. Caragiale (vezi replica mea În lături!). Acesta este noul Gh. Grigurcu, pe care cititorii săi e recomandabil să-l cunoască în adevărata sa lumină: inconsecvent, autoritarist, antieuropean, nedemocratic.

Mai lipsea, din colierul de nestemate contrafăcute, spălarea hitleristului Vintilă Horia. In cel mai recent număr al Acoladei, cronicarul literar-ideologic ne asigură că “personalitatea lui Vintilă Horia poate fi caracterizată printr-o potenţare a trăsăturilor generice ale unui anume tip creator: o fiinţă ruptă de umanitatea convenţională, inadaptabilă, nu o dată rebelă faţă de mentalităţile, curentele, cutumele epocii ce-l contextualizează”. Nici pomeneală de aşa ceva! V. Horia a fost chiar foarte conectat la “umanitatea convenţională” a tinereţilor sale, din cale afară de adaptabil. De pildă aspira şi el, ca orice om de bine, să prindă un post în diplomaţie, eventual în Italia. Şi-atunci s-a gîndit că virtutea cea mai sigură de propulsare se află în arpegiile linguşitoare la adresa fascismului: “E cu neputinţă astăzi să desparţi noţiunea de artă de aceea de fascism. Opera lui Mussolini, oricît de abundent şi nedrept a fost criticată, va rămîne peste veacuri mai ales ca o desăvîrşită realizare artistică… Ordinea fascistă înseamnă înainte de toate ordine spirituală. Să nu se uite că acel ce conduce destinele Romei a fost, cîndva, un filosof, un romancier şi un poet… Mussolini rezumă Italia cu prezentul, trecutul şi viitorul ei… Spuneam la început că fascismul e o operă de artă, o nouă renaştere italiană. Şi nu se poate să nu fie aşa, de vreme ce acel ce a creat-o e artistul cel mai genial, născut din fruntea de azur a Romei eterne”. Şi i s-a dat! Vintilă Horia a devenit în iunie 1940 ataşat de presă la Legaţia României din Italia.