“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (4)

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, cultura, esec, faliment, Mircea Arman, neghiobii, Tribuna

Mircea Arman ignoră importanţa colaborării cu subordonaţii săi. Ca urmare a năstruşniciilor tipărite în Tribuna, a hachiţelor imprevizibile izvorîte de la noul şef – care impunea cu de la sine putere unele texte, elimina arbitrar contribuţii sau persoane neagreate – redactorii au ajuns foarte rapid în imposibilitatea de a-şi exercita meseria. Asta pe lîngă discreditul personal, datorită apartenenţei la o instituţie a cărei bună reputaţie se ducea de rîpă văzînd cu ochii. Nemulţumirea lor, în faţa dovezilor de incompetenţă cu care se confruntau, a fost contracarată cu măsuri draconice. Poruncile răstite, ameninţările repetate, suspiciunea generalizată, învrăjbirea corectorului necalificat şi a tehnoredactorului, împotriva redactorilor profesionişti, acreala, delaţiunea, convocarea la fantomatice comisii disciplinare, sancţiunile abuzive au luat locul vremurilor senine de odinioară. În scurtă vreme tensiunea a răzbătut la suprafaţă, prin memoriul adresat de ziariştii de la Tribuna preşedintelui Consiliului Judeţean, pe care-l informau în detaliu asupra situaţiei: “În ce priveşte relaţiile cu echipa redacţională, dl Arman a abuzat de poziţia sa de conducere eliminînd, fără argumente, anumite materiale din sumarul revistei, refuzînd colaboratori – din nou fără să-şi justifice opţiunea –, sau chiar excluzînd redactorii din procesul de realizare a revistei, prin suprimarea şedinţelor de sumar. Astfel, redactorii sînt împiedicaţi să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu, prevăzute chiar în fişa postului: ‘stabilirea tematicii numerelor de revistă’ ori ‘urmărirea standardelor editorial-bibliografice şi de tehnoredactare ale materialelor publicate’. Refuzul dlui Arman de a conlucra cu echipa revistei a creat o atmosferă tensionată şi suspicioasă, iar deciziile sale îi pun pe redactori în situaţii publice neplăcute, colaboratorii – constanţi sau posibili – fiind reticenţi să publice în Tribuna în actualul context”.

Ziariştii n-au primit răspuns la documentul lor oficial nici după trei luni. În schimb li s-a impus un program de “industrializare forţată”, cu prezenţa zilnică obligatorie în redacţie (8 ore plus 30 de minute pauză de masă), de parcă munca lor ar fi avut o componentă exclusivă de birou! Încăperea strîmtă de la Tribuna a devenit pe neobservate un spaţiu carceral, cu nişte oameni obligaţi să se claustreze de realitatea lumii de-afară pentru a nu li se tăia salariile fantomatice. Şi toate astea degeaba, căci revista se făcea oricum peste capetele lor – ei ajungeau s-o vadă abia cînd venea din tipografie.

“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (3)

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, Constantin Barbu, cultura, Eminescu, esec, faliment, Mircea Arman, neghiobii, teoria conspiratiei, Tribuna

În politica balcanică poate fi o virtute să-ţi înşeli colocutorul, spunînd una şi făcînd alta. Dar în cultură aşa ceva e o catastrofă, care atrage după sine decredibilizarea. Cum de-a reuşit noul manager o asemenea rapidă contraperformanţă?

Mircea Arman ignoră mizele discuţiilor în care se năpusteşte. Numărul 249/2013 al Tribunei, îndată după editorialul revoluţionar, găzduieşte pe trei pagini mari un articol prăpăstios al lui Constantin Barbu, Eminescu. Istorisirea celei mai cumplite crime din istoria României. Autorul neghiobiei lăbărţate e şi primul, în ordine alfabetică, pe lista noului consiliu consultativ, ceea ce sugerează că toată publicaţia îşi asumă făcătura (pigmentată cu fotografii din manuscrise învechite, pentru a-i da parfum de autenticitate). În fapt autorul ne înşiră doar cuprinsul altor 12 “cărticele” pe care se pregăteşte să le scrie în viitor şi unde ne va povesti, tuturor, cum priapicul Titu Maiorescu, împreună cu soră-sa, Emilia Humpel, şi fiică-sa, Livia Maiorescu Dymsza, au complotat să fie ucis poetul naţional. La conjuraţie au mai participat nevasta lui Ioan Slavici (“unguroaică, agentă, curvă”), Regele, Brătianu, Carp şi D.A. Sturdza (care plănuiau un Tratat secret cu Austro-Ungaria şi pe care îi deranja sagacitatea jurnalistului Eminescu), Regina Elisabeta (care era spioana Ţarinei), Mite Kremnitz (spioana Împăratului Germaniei şi amanta cumnatului Maiorescu, precum şi a Regelui Carol I) etc. Ce mai! Ponson du Terrail pe Someş.

Traiectoria biografică a poetului din Ipoteşti a dat şi în trecut prilejul unor aberaţii încălecate. În 2010, pe 15 iunie, ţicnitul ex-primar naţionalist al Clujului, Gheorghe Funar, într-o tentativă de relansare a carierei sale politice, a anunţat în conferinţă de presă vestea cea mare pe care tocmai o aflase: în 1889 Mihai Eminescu a fost asasinat de evrei. Prin ţărişoara asta, fiecare, cum are o suferinţă, hop! la gîtul lui Eminescu pentru a se scoate în evidenţă. Iar managerul proaspăt întronizat al unei reviste pînă atunci – totuşi – respectabile gira amatorismul cu iz de capă şi spadă, pe post de cercetare autorizată. De ce s-a mai mirat că tentativa sa de inducere în eroare a opiniei publice (culturale) a stîrnit îngrijorare?

“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (2)

Etichete

Consiliul Judetean Cluj, cultura, esec, faliment, Mircea Arman, Tribuna

Primul număr al Tribunei sub noua conducere a apărut la jumătatea lunii ianuarie şi anunţa – încă din editorial – lucruri măreţe. Managerul promitea “o adevărată revoluţie a conţinutului, a rubricilor şi, nu în cele din urmă, a colaboratorilor”. Să faci revoluţii într-un mediu paşnic, bine aşezat şi cu prestigiu confirmat poate părea o nesăbuinţă. Dar omul îşi agita fervoarea şi, din poziţia administrativă pe care o deţinea, îi asigura pe cititori că “singurul criteriu de publicare urmează a fi cel valoric, evantaiul disciplinelor şi autorilor care urmează să îşi facă loc în paginile publicaţiei urmînd a fi semnificativ lărgit”. Iar sacul de promisiuni se deşerta într-un torent necontenit: “Avem ambiţia de a crea o instituţie de presă culturală modernă, lipsită de cunoscuta-i obtuzitate, legată organic de cele mai importante publicaţii naţionale şi internaţionale, o revistă vie, deschisă polemicilor culturale de orice tip, dar şi studiilor, articolelor sau eseurilor solid documentate…” etc. O direcţie importantă urma s-o reprezinte “promovarea noilor generaţii de poeţi, a prozatorilor sau dramaturgilor valoroşi”.

Noul consiliu consultativ al publicaţiei, destinat să confirme prin prestigiul său orientarea culturală fecundă, îi includea pe Constantin Barbu, Alexandru Boboc, Aurel Codoban, Petru Poantă, Ioan-Aurel Pop, Ion Pop, Radu Ţuculescu, Ion Vartic, Ion Vlad şi Grigore Zanc.

La cîteva luni de la demarajul triumfalist, poate fi elocventă o scurtă comparaţie între intenţii şi realizări. În locul celor 30 de scriitori, majoritatea clujeni, care au participat la configurarea ultimului număr coordonat de I. Maxim Danciu (248/2013), abia dacă mai apar azi vreo duzină. În locul textelor scurte şi de impact, pe cele mai diverse teme şi preocupări culturale, se lăfăie insipide interviuri pe patru, cinci, şase pagini, pentru a se umple cumva spaţiul tipografic. Ele sînt traficate de neobositul Alexandru Petria, remarcat recent prin falsul în acte publice (cînd a contrafăcut un comunicat de presă ca din partea Uniunii Scriitorilor). Pînă la găsirea criteriului valoric, singurul definitoriu, deocamdată evoluează aceiaşi condeieri dintr-o gaşcă tristă, revanşardă, care contestă violent orice valoare consacrată. În locul legăturii “organice” cu cele mai importante publicaţii naţionale şi internaţionale, conducerea Tribunei a fost dezavuată cu dispreţ de cele mai semnificative periodice din domeniu (România literară, Observator cultural etc.). În locul promovării noilor generaţii de scriitori, au fost blocaţi şi apoi concediaţi tocmai redactorii care îşi făcuseră o grijă de căpătîi din această preocupare.

Cît priveşte consiliul consultativ… El s-a schimbat de la un număr la altul, ca indicator limpede al degringoladei manageriale. Aurel Codoban a dispărut. Ion Pop şi Ion Vlad au fost insultaţi şi alungaţi. Radu Ţuculescu a fost eliminat, după ce-a apucat să publice un ultim material cu titlu elocvent: Leninismul ni-e far şi tărie şi-avînt / Noi urmăm cu credinţă partidul neînfrînt… Ioan-Aurel Pop şi-a anunţat sec demisia. Ion Vartic a fost izgonit. În zbuciumul căutărilor culturale, Mircea Arman şi-a presărat cărarea de cadavre.

“Nu mă cunoşti, mă duc în nebunie, nu am nimic de pierdut” (1)

Etichete

comisie, Consiliul Judetean Cluj, cultura, examen, Horea Uioreanu, Mircea Arman, Ovidiu Pecican, Tribuna

Mica dar interesanta noastră urbe culturală a fost zguduită în ultima vreme de o serie de scandaluri stîrnite în jurul revistei Tribuna. Lucrurile au prins să se contureze spre finalul anului trecut, cînd Consiliul Judeţean Cluj a organizat concurs pentru ocuparea postului de manager, vacantat prin pensionarea predecesorului. În competiţie s-au înscris doi candidaţi. Ovidiu Pecican e un scriitor bine cunoscut de comunitatea locală şi naţională, are vreo 50 de cărţi şi cîteva mii de articole culturale tipărite. De-un deceniu contribuia cu propria semnătură la prestigiul publicaţiei pe care intenţiona s-o coordoneze acum şi formal. Mircea Arman e un intelectual de underground, cu vreo două-trei contribuţii, care au trecut ignorate de lumea literară şi total lipsit de experienţă în viaţa publicistică. Juriul competiţiei a fost alcătuit din academicianul Alexandru Boboc (filosof bucureştean cu o vîrstă venerabilă şi un trecut ceauşist pe care e preferabil să-l trecem pios sub tăcere), profesorul Valentin Cuibus (inspector şcolar) şi profesorul Ion Vartic (pensionat din diverse funcţii teatrale şi universitare). Nu reţin să se fi justificat public în vreun fel această componenţă bizară a comisiei. De ce erau chemaţi tocmai un filosof bucureştean octogenar, un profesor din învăţămîntul mediu şi un specialist în Ibsen şi Caragiale să decidă viitorul publicisticii culturale din Cluj?!

Ciudăţeniile au continuat cînd a fost proclamat cîştigător, dintre cei doi, candidatul pentru a cărui cunoaştere mulţi au dat fuga la Google. Ce mai contează că pretendentul nedreptăţit a depus o detaliată contestaţie? Cine mai ştie că, în locul comisiei de contestaţii, numite formal, petiţia a fost respinsă – în mod surprinzător – prin semnătura însuşi preşedintelui Consiliului Judeţean, dl. Horea Uioreanu? Şi lucrurile au început să se rostogolească pe pantă în jos. Lumea aştepta cu sufletul la gură să vadă unde se vor sfîrşi.

Despre o ediţie

Etichete

editie, Maria Dipse, Poezia preromantica, Teodor Bosca, Tribuna

Citesc întîmplător pe internet însemnările d-nei Maria Dipşe. Fostă studentă a regretatului Teodor Boşca, în îndepărtatul an 1961, şi pensionată după o viaţă la catedră, ea include pe blog frînturi de amintiri şi o poză a traducătorului poliglot. O rememorare cu totul binevenită.

Scurte pasaje ale ei sînt dedicate volumului Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, ultima lucrare de anvergură a profesorului nostru, finalizată înaintea decesului său din 1987. După cum am relatat şi în nota asupra ediţiei, am desfăşurat investigaţii susţinute şi eforturi de cîţiva ani, pînă cînd am reuşit să găsesc manuscrisul, să-l fotocopiez, să-l transcriu la computer şi să-l prezint în vederea tiparului. Printr-o interesantă coincidenţă, cartea a apărut – în condiţii grafice deosebite – chiar la 20 de ani de la moartea lui Teodor Boşca.

Maria Dipşe ne spune acum că ştia de existenţa acestei lucrări monumentale (ce include poezii rare, de-acum cîteva secole, în cinci limbi străine, şi transpunerea lor românească de-o mare fluenţă şi îndemînare). Că l-a sprijinit pe autor în găsirea cîtorva poeme şi referinţe bibliografice. Şi se întreabă de ce lipsesc din ediţia publicată, bunăoară, G. Legouvé cu La Sépulture sau Thomas Pernel cu A night-piece on death. Pot s-o asigur pe d-na Dipşe că am cuprins în ediţia de la Tribuna toate textele poetice originale şi traducerile lor, aşa cum mi-au fost transmise din depozitul ce se păstrează la Arhivele Statului, filiala Cluj. Dacă poemele cu pricina au dispărut din manuscris prin voinţa lui Teodor Boşca, sau la iniţiativa Editurii Dacia, unde cartea ar fi trebuit să se tipărească, nu pot şti.

Fundătură

Etichete

Cluj, cultura, demisie, Mircea Arman, revista, Tribuna

În atenţia d-lui Mircea Arman, redactor-şef
Revista Tribuna, Cluj-Napoca

Am observat intervenţiile dv. în presă, de cînd aţi fost numit la conducerea revistei Tribuna. M-a surprins brutalitatea limbajului cu care vă referiţi la precedentele succese ale publicaţiei pe care aţi preluat-o, la colaboratorii săi, la intelectualii din Cluj, la scriitorii din România. Ca unul care scriu polemici culturale de două decenii, am văzut destulă violenţă verbală în spaţiul public. Dar pe mine m-a preocupat limpezirea unor fapte sau idei, nu insultarea unor adversari. Sînt convins, totodată, că un bun manager, un conducător de instituţie trebuie să se ocupe de acumularea energiilor şi reunirea personalităţilor în jurul proiectului său, nicidecum de disiparea lor. Gesturile dv. din ultima vreme nu sînt suspecte de asemenea scrupul.

Impresia mea este că prelungirea unei prezenţe în Tribuna, cu noul context pe care vă străduiţi să-l edificaţi, aduce tot mai mult cu o discreditare. Foaia pe care o păstoriţi nu mă mai reprezintă. Rubrica mea în paginile ei încetează.

Sînt dezolat că la interminabila criză economică de azi se adaugă şi gestul dv. voluntarist, care deturnează destinul unei publicaţii prestigioase şi prăvăleşte comunicarea culturală clujeană într-o fundătură lamentabilă.

Laszlo Alexandru

Tenacitate jurnalistică

Etichete

I. Maxim Danciu, pensionare, revista, Tribuna

Revista Tribuna şi-a afirmat, în ultimii ani, ţinuta elegantă şi consistenţa, graţie echipei coordonate de redactorul-şef I. Maxim Danciu. El însuşi venea după experienţa de paisprezece ani ca secretar de redacţie la Tribuna şi după ce-a constatat cît e de greu să menţii, pe valurile tulburi ale tranziţiei, bărcuţa unei întreprinderi altruiste, “non profit” din punct de vedere financiar. Însă profitul cultural, pentru viaţa artistică a Clujului, a fost consistent. De la deschiderea publicaţiei către cele mai diverse grupări intelectuale, la încurajarea tinerilor scriitori români, dezbaterea problemelor literare acute, reflectarea iniţiativelor locale şi regionale, prezentarea scriitorilor străini şi a publicaţiilor occidentale, ori numerele tematice dense, dedicate cutărui autor ardelean sau festivalului internaţional de film, nimic n-a fost scăpat din vedere.

Într-un oraş care se laudă cu excelenţa culturală, n-a apărut încă o editură de talia naţională a Poliromului de la Iaşi, nici o profuziune teatrală asemeni celei din Bucureşti, iar alte reviste literare fie au pierit, fie şi-au restrîns aria de acţiune. Lupta pentru a aduce Tribuna în vîrful piramidei n-a fost uşoară şi nici comodă. Îi stă mărturie, printre altele, rubrica mea incisivă, care a mers înainte de-a lungul anilor doar fiindcă a beneficiat de sprijinul redacţiei, preocupată să păstreze o verticalitate nealiniată. Acum, la pensionarea d-lui I. Maxim Danciu, aş vrea să-l felicit pentru ceea ce-a izbutit şi să-i mulţumesc.

Pleonasm cu orgasm

Etichete

colaborator Securitate, Mircea Popa, pleonasm, Teodor Tanco, Tribuna, Valeriu Anania

Un act de blasfemie impie. Aşa se intitulează intervenţia în care Mircea Popa îl ceartă pe octogenarul Teodor Tanco (vezi Tribuna, nr. 235/iunie 2012). Cu ce-a greşit acesta din urmă? Că, vorbind din propriile sale amintiri şi experienţe biografice, a-ndrăznit a se-ndoi de buna reputaţie a lui Bartolomeu Anania. Că a respins concluziile servite pe tavă de România literară, privind necolaborarea feţei bisericeşti cu Securitatea.

Mircea Popa se putea limita la dezacordul de opinie. Dar nu. El insistă mînios că Teodor Tanco, mirîndu-se de virginitatea morală a lui Anania, demonstrează şi “o totală ignorare a regulilor gramaticale şi de cunoaştere a limbii române, care trimit, în mod impardonabil, la categoria celor care nu practică scrisul”. E-te-te! Şi asta o zice taman pleonasticianul frămîntat de-o “blasfemie impie”.

Remember Teodor Boşca

Etichete

antologie, poezie, preromantism, remember, Teodor Bosca, Tribuna

Mulţi dintre studenţii lui Teodor Boşca am fost răscoliţi de vestea morţii neaşteptate, în toamna anului 1987, a celui mai poliglot, mai aristocrat şi mai ceremonios dintre profesorii noştri. Ne găseam atunci la muncile agricole obligatorii, culegeam cartofii de pe cîmpuri şi aşteptam cursurile practice de limba latină, cu explicaţii privind ablativul absolut, sau cursurile de literatură italiană, cu detalii despre Poemul mormintelor de Ugo Foscolo. În locul acestora, aveam să-l revedem, îmbătrînit şi bosumflat ca un copil necăjit, pe catafalcul expus în aer liber, într-o surprinzătoare după-amiază însorită dinaintea primelor zăpezi.

Ştiam de existenţa unei minunate antologii cuprinzînd lirica preromantică a mormintelor, predată deja Editurii Dacia din Cluj. Îi aşteptam de la o zi la alta apariţia. Traducătorul îmi vorbise despre ea cu un mic zîmbet orgolios, pe cînd îmi tempera entuziasmul legat de precedenta sa culegere poliglotă, din lirica trubadurilor provensali, italieni, portughezi, a truverilor şi a minnesängerilor. Da, e adevărat că antologia trubadurilor era o carte unică în Europa, prin anvergura ştiinţifică şi realizarea profesională. Dar un alt proiect, mult mai important şi mai desăvîrşit îi ocupase ultimii ani. Aveam să vedem noi…

Şi apoi, pe neaşteptate, sfîrşitul aventurii! Cîteva din manuscrisele lui Teodor Boşca au rămas, în vederea publicării, în grija colegului său mai tînăr de catedră şi de cabinet universitar. După doi ani izbucnea cunoscuta revoluţie anticomunistă. Se înmulţeau posibilităţile de comunicare artistică. Ziarele apăreau şi dispăreau din senin, revistele culturale se înfiinţau din te miri ce, editurile – inclusiv cea animată de dinamicul profesor – promiteau noi surprize. Dar antologia poeziei preromantice rămînea în continuare nevăzută.

În 1999 se stingea din viaţă, în mod neaşteptat, şi ambiţiosul editor universitar, după o efemeră expediţie oficială peste hotare. M-am hotărît abia atunci să preiau ştafeta, să regăsesc pe cont propriu cartea lucrată de Teodor Boşca. La Editura Dacia, redactorii cu care aveam bune relaţii de colaborare nu ştiau nimic. Fostul lor sediu, somptuos, fusese abandonat în pripă, după o decizie judecătorească definitivă. Toată lumea se îngrămădea în două cămăruţe dărăpănate, din fundul unei curţi anonime. Manuscrisele erau mutate de colo-colo, ba pe mese, ba pe scaune, ba pe jos. Autorii erau primiţi uneori, la discuţii, în faţa porţii, datorită crizei de spaţiu. Cine să mai ştie ce fusese cu doisprezece ani înainte? Ca din întîmplare şi-a amintit însă cineva că o parte din arhiva editurii fusese transportată, după îndelungi diligenţe, la filiala clujeană a Arhivelor Statului, împreună cu un Opis. Poate se va găsi ceva pe-acolo…

Nu voi plictisi cititorii cu detaliile legate de căutarea Opisului pierdut; de identificarea manuscrisului căutat; de regăsirea cotei aferente pentru sacii lăsaţi în păstrare; de obţinerea documentelor oficiale în vederea consultării fabulosului depozit. Nu voi insista nici pe vicleniile (bine intenţionate) pe care le-am depus pentru a primi o copie xerox, executată de personal specializat, contra cost pipărat, după biata dactilogramă.

E suficient să precizez că am transcris totul, în formă computerizată, pe baza fotocopiei în sfîrşit obţinute. Am eliminat tacit puţinele erori dactilografice. Am menţinut neschimbată ortografia, pe parcursul întregului volum, în română şi în diversele limbi străine, precum şi dispunerea versurilor, a explicaţiilor de subsol şi a prezentărilor de autori.

Lucrînd de-a lungul nopţilor la această carte, îmi părea că aud cum Teodor Boşca îşi recită, de Dincolo, propria traducere:

“Nu-i oare el tot viu, chiar sub ţărînă,
Cînd i-a fi mută armonia zilei,
De poate, prin suave griji, s-o-nvie
În mintea alor săi? Cerească-i astă
Corespondenţă de simţiri duioase,
Cerească zestre-i pentru om; şi-adesea
Prin ea vieţuim c-un stins prieten,
Iar el cu noi, dacă, pioasă, huma
Ce l-a crescut şi l-a hrănit, un ultim
Sălaş la sînul ei de mumă dîndu-i,
Feri-va rămăşiţele lui sacre
De ploi şi vînt şi pas profan de gloată,
Iar numele i-l va păstra o piatră,
Şi-nmiresmat de flori un pom prieten
Cu umbre dulci i-a mîngîia cenuşa.”

(Preliminarii la volumul Poezia preromantică în Anglia, Franţa, Germania, Italia şi Spania, antologie poliglotă, traduceri, cuvînt înainte, prezentări şi note de Teodor Boşca, Cluj, Ed. Tribuna, 2007.)

Cu jula

Etichete

"Jurnalul literar", blog, Sare-n ochi, Tribuna, Victor Lungu

Pe vremea cînd colaboram cu articole polemice la Jurnalul literar din capitală, începînd cu 1997, m-am gîndit să dau un nume acestor eforturi perseverente. Mi-am stors mintea să găsesc o denumire scurtă şi corozivă, potrivită pentru o efigie, dar totodată amuzantă şi polisemantică, un joc de cuvinte cu vreo cîteva deschideri. I-am zis rubricii “Sare-n ochi”. În 2003, pe fundalul alunecării lui Paul Goma spre extrema dreaptă cot la cot cu amicii săi, printre care şi Nicolae Florescu, m-am văzut obligat să-mi încetez colaborarea la revista bucureşteană. Însă o fericită întîmplare mi-a scos în drum revista Tribuna, începînd cu ianuarie 2005. Am fost pus în situaţia de a-mi boteza rubrica polemică bilunară, pe care o susţin şi azi acolo. N-am ezitat să folosesc aceeaşi titulatură “Sare-n ochi”, ce fusese întreruptă forţat dincolo.

Observ în aceste zile că jurnalistul Victor Lungu de la Cluj a publicat în serial, pe blogul său denumit “Sareinochi”, anchetele foarte minuţioase pe care le-a desfăşurat odinioară în jurul evenimentelor din decembrie 1989. Ele au fost tipărite şi pe hîrtie, în două volume de referinţă, sub semnătura a doi autori (Tit-Liviu Domşa şi Victor Eugen Mihai Lungu, “Împuşcaţi-i că nu-s oameni!”, vol. 1, Fundaţia Academia Civică, Cluj, 1998; respectiv Tit-Liviu Domşa şi Victor Eugen Mihai Lungu, Teroriştii, vol. 2, Fundaţia Academia Civică, Cluj, 1999).

Îi mulţumesc lui Victor Lungu pentru că citează declaraţiile mele de martor pe marginea revoluţiei, aşa cum s-a petrecut ea la Cluj. Dar nu-i mulţumesc pentru că a preluat pe şest numele rubricii mele (din Jurnalul literar, din Tribuna) şi l-a cocoţat peste blogul său.