Iarăşi despre credinţă şi raţiune

Etichete

Anselm de Canterbury, credinta, Dante, Paradisul, polarizare, ratiune, Tertulian

Dacă mă gîndesc mai bine, probabil că discuţia de alaltăieri ar trebui nuanţată suplimentar. Oare poziţia lui Tertulian şi cea a lui Anselm sînt cu adevărat antagonice? Ce spune unul şi ce spune celălalt? “Cred fiindcă e absurd” şi “Cred ca să înţeleg”. Amîndoi instituie, desigur, o relaţie strînsă între credinţă şi raţiune. Însă construcţiile lor filosofice sînt diferite!

La Tertulian există o legătură cauzală între cele două elemente (“fiindcă”): lipsa de logică nu împiedică puterea credinţei, ci dimpotrivă, poate să o stimuleze. La Anselm există o legătură de finalitate între cele două elemente (“ca să”): credinţa are scopul să ne ajute în percepţia logică. Iată că cele două meditaţii nu sînt convergente. Cauza precedă acţiunea, pe cînd scopul îi succedă acţiunii.

Fireşte că asta nu rezolvă tensiunea rezultată din reflecţiile respective: credem cu inima sau cu creierul? Poate că rămîne valabil răspunsul poetic al lui Dante, care conciliază frămîntările.

Publicitate

Polarizare

Etichete

Anselm de Canterbury, credinta, Dante, Paradisul, polarizare, ratiune, Tertulian

O tensiune esenţială parcurge secolele de meditaţie filosofică: aceea dintre credinţă şi raţiune. În ce măsură este raţiunea un motor al credinţei sau un obstacol în calea ei? Poate fi pietatea sporită prin răceala gîndirii critice, sau e nevoie doar de flacăra sentimentului de tînjire spre divinitate? La urma urmei, oamenii cred cu mintea sau cu inima?

S-au conturat două răspunsuri opuse la această investigaţie. “Credo quia absurdum” e sentinţa apocrif atribuită lui Tertulian. “Cred fiindcă e absurd” proclamă divorţul net dintre credinţă şi raţiune. Cercetarea faptelor divine nu este chemată să aibă nici o legătură cu logica minţii umane, pe care o transcende şi o aruncă în derizoriu. Pe de altă parte, “Credo ut intelligam” este formula datorată lui Anselm de Canterbury. “Cred ca să înţeleg” instituie o relaţie strînsă, indestructibilă, între elevaţia spre divinitate şi scrutarea fenomenală.

La mijloc între aceste extreme, Dante Alighieri edifică 99 de cînturi poetice, împins fiind de setea cunoaşterii rînduielilor universale. Ajuns totuşi, în ultimul cînt al Paradisului, să îşi scufunde privirile în esenţa tainică a lui Dumnezeu, înţelegerea i se tulbură şi conceptele îi devin neputincioase. Iubirea divină se răsfrînge asupra ei înseşi, iar pietatea şi veneraţia sfîrşesc prin a orbi judecata călătorului prin lumea de-apoi.

124. “O luce etterna che sola in te sidi,
sola t’intendi, e da te intelletta
e intendente te ami e arridi!”

Adică în traducerea extraordinară a lui George Coşbuc:

“Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi-aşa ştiută,
etern ştiind, surîzi şi te iubeşti!”