“Teaching is not performance”

Etichete

extrema dreapta, Kris Shaffer, Nae Ionescu, profesor, scrisoare, spectacol

Un profesor de teorie muzicală de la Universitatea Colorado-Boulder, Kris Shaffer, le adresează o scrisoare deschisă studenţilor săi. Îşi propune să le detalieze cîteva principii care îi configurează munca în amfiteatru, aspecte pedagogic-filosofice pe care ei nu le vor întîlni în cursul litografiat. Aproape fiecare problemă atinsă acolo ar merita confirmată şi detaliată prin experienţa mea personală de-a lungul anilor. Mă opresc aici la un singur punct delicat, însă de importanţă primordială. Activitatea la catedră nu trebuie făcută (doar) de dragul spectacolului, pentru a se măguli în mod narcisist personalitatea profesorului. Scopul fundamental trebuie să fie instaurarea contextului propice, care să ducă la dezvoltarea intelectuală a elevilor/studenţilor. Nicidecum la amenajarea unei rezervaţii, pe care să hălăduiască eul hipertrofiat al Maestrului Spiritual. “Teaching is not performance. My goal is not to dazzle you with my intellect or to blow your mind with the course content. Nor is it to entertain you or to charm you with my personality (though I may). Instead, my goal is to create an environment that is conducive to your musical and intellectual growth.”

Din această acerbă observaţie se poate deduce că, în interbelicul românesc, Nae Ionescu a fost totuşi un profesor prost. Spectacolele lui de personalitate – în cadrul cursurilor – erau concepute să seducă publicul tînăr pentru a-i atrofia spiritul critic. “Vorbea azi despre o superioritate a fiziocraţilor asupra tuturor şcolilor economice moderne. Prea amplu ca să transcriu aici notele mele de curs. Vorbea avîntat, cu un accent de violenţă, care promitea o întorsătură bruscă în şirul argumentelor. (Are asemenea efecte de cabotin inteligent.) Aşteptam intrigat deznodămîntul – cînd, deodată, a izbucnit sub ferestrele noastre un marş militar. O companie cu drapel care trecea. / A sărit de la catedră, s-a repezit la fereastră, a deschis-o şi a rămas acolo să privească şi să ritmeze cu capul bătaia tobei mari. / Pe urmă s-a întors către noi. / – Vouă nu vă place strada?” (M. Sebastian, De două mii de ani…).

Cu asemenea viclenii didactice nu-i de mirare că, în afara lui Mihail Sebastian însuşi, aproape toţi studenţii lui Nae Ionescu au eşuat în militantismul de extremă dreaptă. Profesorul nu şi-a propus să obţină, mai presus de toate, o “intellectual growth” printre discipolii săi, ci modelarea sufletească a unor adepţi fanatici. Deturnarea frauduloasă a misiunii profesorale e flagrantă.

Publicitate

Trubadurii lui Dante (6)

Etichete

Dante, Divina Comedie, Franco Palmieri, Lectura Dantis, regie, spectacol, teatru

Franco Palmieri s-a născut în 1955 la Forlì. Evoluţia sa profesională e legată de lumea artistică, unde lucrează ca actor şi regizor. După facultatea absolvită la Bologna în domeniul istoriei dramatice, are numeroase colaborări cu teatre din Bologna, Milano şi Florenţa, semnează regia unor spectacole la New York, Madrid, Paris şi Malaga, realizează proiecte educative în România, Israel, Armenia şi Statele Unite.

(Re)descoperirea lui Dante e întîmplătoare şi este relatată cu toată naturaleţea în noua sa carte Incantati dalla Commedia. Omul s-a aşezat într-o după-masă de toamnă pe o terasă din New York să ceară o cafea; o americancă l-a auzit şi l-a întrebat dacă nu cumva e italian. Cînd el a confirmat, doamna a scos din poşetă o ediţie de buzunar a Divinei Comedii şi l-a rugat să-i citească nişte versuri. Întîmplător cartea s-a deschis la faimosul episod al lui Ulise, care cutreieră mările şi oceanele pînă îşi pierde viaţa.

O idee interesantă se naşte uneori din nimic. Lui Palmieri i-a trecut prin minte astfel să organizeze o serie de recitaluri, care să aducă în străzi şi pieţe sunetul poeziei danteşti. De la cei 100 de recitatori care s-au manifestat în centrul Florenţei, la 9 mai 2006, s-a ajuns cu trecerea timpului la 1265 de recitatori în ziua de 19 mai 2012. (Fireşte că şi cifrele îşi au simbolistica proprie, de la numărul cînturilor poemului, pînă la anul naşterii poetului.) Interpreţii cei mai neobişnuiţi se opresc în faţa trecătorilor şi – potrivit ritualului stabilit – declamă terţinele Divinei Comedii. Nu contează identitatea lor, de multe ori definită doar prin prenume: Raffaella, Maria Vittoria, Massimo, Luigi, Anna, Patrizia. Li se alătură muncitorul Luciano Melisi, un copil, profesorul de fizică Riccardo Pratesi, farmacista Valeria Ghinassi, primarul Florenţei, un pensionar de 80 de ani, cardinalul Antonelli şi cantautorul Lucio Dalla. Frumuseţea poeziei anulează diferenţele sociale, îi unifică pe spectatori. Tulburarea e la fel de mare şi printre deţinuţii multinaţionali de la închisorile Prato şi Sollicciano care, pentru a-l recita pe Dante, încearcă să traducă primul cînt al Purgatoriului în opt limbi şi cinci dialecte diferite (printre care chineza, româna şi calabreza). Cristina Acidini, custodele Polului Muzeal Florentin, povesteşte cum a citit gîtuită de emoţie în telecamere, avînd în stînga sa Madonna di Santa Trinità a lui Cimabue şi în spatele său Madonna di Ognisanti a lui Giotto, pasajul celebru în care Dante îşi îndeamnă cititorii la umilinţă creştină, întrucît trecerea timpului sugrumă orice faimă:

“Credette Cimabue ne la pittura
tener lo campo, e ora ha Giotto il grido,
sì che la fama di colui è scura.”

Din experienţa exaltantă a recitărilor publice a rezultat în cîţiva ani “această cărţulie care este caietul de scenă din culise”, proiectînd flash-uri peste emoţiile unora sau peste entuziasmul altora, în timp ce ploaia cădea fără a reuşi să întrerupă happening-ul. Palmieri recunoaşte sincer că el nu e un cercetător înverşunat şi nici un exeget dantesc. Dar îl interesează pulsul străzii, are intuiţia spectacolului teatral şi multă iubire în suflet pentru cel mai mare poet italian. Numeroasele versuri citate în cartea sa ni-l readuc pe Dante mai aproape, ne ajută să-i înţelegem gîndurile şi sentimentele.

Trubadurii italieni de azi – fie că e vorba de-un actor comic, de-un profesor patetic sau de-un regizor dedicat – menţin viu fenomenul artistic, prin comunicarea lui directă către spectatori. Pe lîngă filonul cu înţelesuri adînci al studiilor academice, această direcţie populară de exploatare a Divinei Comedii trebuie cunoscută şi apreciată la adevărata ei valoare.

Trubadurii lui Dante (5)

Etichete

Comunione e Liberazione, Dante, Divina Comedie, Franco Nembrini, Lectura Dantis, pedagogie, religie, spectacol

Franco Nembrini s-a născut în 1955 într-o familie modestă, cu mulţi copii. Încă din primii ani s-a confruntat cu greutăţile materiale, fiind constrîns de împrejurări să muncească pentru a se întreţine. Viaţa văzută ca o pradă, descoperită şi cucerită pas cu pas, l-a apropiat sufleteşte de experienţele lui Dante de odinioară, l-a ajutat să găsească drumul către Divina Comedie, să facă o pasiune pentru ea. Nembrini urmează studii private, în paralel cu muncile umile, termină liceul şi apoi secţia de pedagogie a Universităţii Catolice din Milano. Se însoară, are numeroşi copii, pe care se gîndeşte să-i instruiască şi el acasă, povestindu-le despre poetul florentin. Treptat se alătură, la lecţiile din sufragerie, colegii copiilor săi, verişorii şi prietenii lor, mamele şi mătuşile acestora. Comunitatea sporeşte, se înfiinţează asociaţia de tineret Centocanti: iubitorii de poezie se înscriu cu drag, mai ales că statutul prevede obligaţia fiecărui membru de-a şti pe de rost un cînt al Divinei Comedii. Tinerii se răspîndesc apoi în alte şcoli, centre culturale şi localităţi, unde duc cu ei spiritul fervent al reuniunilor, răspîndesc învăţăturile acestui ciclu de întîlniri denumite simplu Dante per le massaie (Dante pentru gospodine).

Din munca efectivă la catedră a lui Franco Nembrini, dublată de reflecţiile sale de după-masă în jurul ideilor danteşti, s-au născut cele trei volume Alla ricerca dell’io perduto, urmate curînd de alte trei volume, ce sintetizează lecturile poemului medieval: Dante, poeta del desiderio. Întrunirile lui Nembrini continuă şi în aceste zile, în diverse mici localităţi ale Italiei, prin teatre, săli de sport ori săli festive ale liceelor, cu o frecvenţă lunară ori bilunară. Vorbitorul e un bărbat masiv, cu barbă şi elocvenţă impunătoare, cu voce tăioasă şi ton răspicat. Le împărtăşeşte celor prezenţi legătura sa “umilă şi pătimaşă” cu Dante, de la care a învăţat multe lucruri. Mesajul artistului medieval este actualizat şi tradus pe înţelesul omului contemporan, cu problemele care ne frămîntă pe toţi: iubirea, prietenia, credinţa, binele public etc.

Franco Nembrini, ca un adevărat şef local al organizaţiei catolice Comunione e Liberazione, ne transmite învăţături de viaţă, pentru ziua de azi, extrase şi adaptate din textul dantesc: trăim orbeşte, vînăm doar succesul material imediat, avem nevoie de-o lumină transcendentă care să ne călăuzească. Sacerdotul semi-laic perorează cu patetism, citează bombastic versurile capodoperei, pe care le răsuceşte îndată în slujba monologului său pedagogic, pentru a ne ajuta să reflectăm la raportul dintre curaj şi laşitate, dintre credinţă şi necredinţă. Orice zîmbet e inexistent, hohotele de rîs şi aplauzele de entuziasm – ce dominau dincolo, la Roberto Benigni şi miile sale de spectatori – aici ar fi o impietate. Nembrini îşi continuă netulburat catehizarea energică. Poezia declamată ameninţător, de la înălţimea scenei provinciale, reflectă, ce-i drept, cu fidelitate una din caracteristicile Divinei Comedii. Dar, pe măsură ce minutele spectacolului trec, iar paginile noii cărţi se acumulează, pricepem că avem de-a face cu un predicator plictisitor.

Trubadurii lui Dante (4)

Etichete

Divina Comedie, Florenta, Lectura Dantis, Roberto Benigni, spectacol

Fără îndoială că cel mai mare succes de public l-a cules, cu lecturile publice danteşti din ultima vreme, Roberto Benigni. Totul a pornit de la o aparentă întîmplare, cu recitarea unor versuri ale Divinei Comedii într-o emisiune televizată. Surpriza a fost totală. Actorul comic, pe care toată lumea se obişnuise să-l vadă strîmbîndu-se şi bălăngănindu-se pe scenă adopta pe neaşteptate mina sobră şi tonul grav, în articularea perfectă a versurilor medievale. Îşi transporta spectatorii, pentru cîteva clipe, într-o altă lume, de odinioară. Iar cînd liniştea stăpînea şi tensiunea vibra în aer, măscăriciul izbucnea din nou în hohote, sfîşia vraja printr-o aluzie politică licenţioasă. Cele trei momente ale reprezentaţiei gîndite de Roberto Benigni îşi au, fiecare, rolul bine precizat. Prima parte slujeşte la “captarea bunăvoinţei”, prin conversaţia facilă a protagonistului cu publicul, lansarea unor glume în doi peri, efortul de reconstituire a realităţilor sociale, politice, artistice şi mentale din Evul Mediu, asemănate uneori cu acelea din prezent. A doua parte urmează îndeaproape textul dantesc, prin citirea cîntului din seara cu pricina, explicitarea semnificaţiilor sale, scurte digresiuni pe marginea simbolisticii aferente, evocarea unor judecăţi critice semnificative. În a treia parte – de mare sobrietate şi încărcătură artistică – sînt recitate din memorie versurile care tocmai au fost comentate: aici poezia îşi ocupă rolul primordial şi emoţia lirică e copleşitoare.

Prima ediţie a spectacolului Tutto Dante s-a organizat în Piazza Santa Croce din Florenţa, în iulie 2006, de-a lungul a 13 serate, cînd au fost prezentate cele mai importante cînturi din Infern şi ultimul din Paradis. Peste 5.000 de spectatori au urmărit performanţele actorului în fiecare seară. Turneul italian a inclus 130 de spectacole în 50 de oraşe, cu peste 600.000 de spectatori. Turneul internaţional a acoperit cele mai semnificative oraşe ale lumii, unde artistul a fost aplaudat de peste 100.000 de spectatori. Înregistrarea show-ului său a fost transmisă de televiziunea publică RAI, în anii 2007-2008, şi a obţinut recorduri fabuloase de audienţă: prima emisiune a avut peste 10 milioane de telespectatori. Seria de DVD-uri realizate s-a vîndut ca pîinea caldă, împreună cu publicaţiile de mare tiraj La Repubblica şi L’Espresso.

A doua ediţie din Tutto Dante s-a desfăşurat în iulie-august 2012, în aceeaşi piaţă istorică din Florenţa, şi a inclus prezentarea cînturilor XI-XXII din Infern. Succesul a fost la fel de semnificativ. Presa a pus în evidenţă entuziasmul nestăvilit al lui Roberto Benigni şi talentul său uimitor de-a reconcilia scălîmbăiala din Commedia dell’Arte cu filosofia dantescă a Evului Mediu. A treia ediţie, desfăşurată în cele 12 spectacole din vara anului 2013, în decorul florentin prestigios, a adus în faţa publicului cînturile XXIII-XXXIV din Infern. Potrivit indiscreţiilor ajunse în presa internaţională, se pare că Roberto Benigni îşi va fructifica experienţa recitărilor danteşti în filmul artistic pe care îl pregăteşte în această perioadă.

Trubadurii lui Dante (3)

Etichete

comentariu, cronologie, Dante, Divina Comedie, lectura, Lectura Dantis, spectacol

După implicarea lui Boccaccio în Lectura Dantis, un alt moment propice a apărut în secolul al XVI-lea sub auspiciile Academiei Florentine. O grupare de dantologi pasionaţi (F. Verini, I. Mazzoni, G.B. Gelli, P.F. Giambullari, B. Varchi, G. Galilei şi alţii) au fost însoţiţi în lecturile lor din Purgatoriu şi Paradis de-un public curios, care s-a implicat în dezbaterile din perioada 1540-1589.

Încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea fenomenul se instituţionalizează: se constituie La Società Dantesca Italiana precum şi Deutsche Dante Gesellschaft. Cunoscutul cercetător Francesco De Sanctis îşi ţine cursurile de dantologie la Torino şi Zürich. Se inaugurează revistele de specialitate Bullettino della Società Dantesca, Giornale dantesco, Studi danteschi etc. Etapa contemporană a lecturilor porneşte în secolul XX, odată cu pleiada comentatorilor ce se dedică acestei nobile preocupări. În diverse localităţi italiene (Roma, Firenze, Milano, Genova, Napoli) se organizează conferinţe publice ori sesiuni ştiinţifice consistente, fructificate în “lecturi danteşti” ale unor pasaje controversate, unde s-au afirmat specialişti prestigioşi (Isidoro Del Lungo, Francesco Torraca, Attilio Momigliano, Nicola Zingarelli, Michele Barbi, Bruno Nardi etc.). Studiul pe text ia forma unor reputate ediţii ştiinţifice: Scartazzini-Vandelli, Casini-Barbi.

Dar nu direcţia filologico-academică de consolidare a operei danteşti mă interesează în acest context, ci filonul său oral de propagare. În Evul Mediu lecturile pe străzi şi în pieţe erau destinate să aducă poezia la îndemîna publicului analfabet. În secolul XX recitările celebre urmăresc să pună în sintonie spiritualitatea profundă cu publicul grăbit de ritmurile existenţei. Noile mijloace de tehnologie sînt puse la treabă. Au rămas în memorie recitările danteşti ale lui Vittorio Gassman, transmise prin intermediul televiziunii publice RAI şi înregistrate pe discuri de vinil. Cîteva decenii şi-a dedicat scriitorul Vittorio Sermonti recitării Divinei Comedii, iar din peregrinările sale au rezultat trei cărţi groase şi o colecţie de audiocasete.

Trubadurii lui Dante (2)

Etichete

comentariu, Dante, Divina Comedie, Evul Mediu, lectura, Lectura Dantis, Sfintul Ambrozie, Sfintul Augustin, spectacol

Lecturi publice din opere literare sau ştiinţifice se tot făcuseră pe-atunci. De fapt însuşi actul de-a citi se desfăşura cu voce tare şi era de neimaginat ca vreun om să stea, de unul singur, pentru a descifra în linişte semnele dintr-o carte. Istoria culturii consemnează emoţia Sfîntului Augustin, care l-a remarcat pe Sfîntul Ambrozie citind tăcut, fără a articula vorbele, şi a rămas uluit de una ca asta. “Cînd citea, ochii săi alunecau pe deasupra paginilor, iar spiritul său scruta înţelesul rîndurilor, în vreme ce glasul şi limba sa se odihneau. Adesea, cînd eram şi eu prin preajmă – căci nu păzea nimeni la poartă şi nici nu era obiceiul ca un nou-venit să fie anunţat – îl vedeam cum citeşte în tăcere şi niciodată în alt fel. Rămîneam aşezat, într-o îndelungată tăcere – căci cine ar fi îndrăznit să tulbure o atît de mare adîncire în studiu?! – şi apoi plecam, presupunînd că nu voia să fie tulburat în scurtul răstimp cînd, ferit de larma treburilor celorlalţi oameni, se putea dedica refacerii propriului spirit. Se ferea poate să citească cu voce tare, ca nu cumva vreun ascultător atent şi interesat să-l silească să se angajeze în lungi lămuriri sau dezbateri pe marginea unor pasaje mai obscure, pierzînd astfel o parte din timpul destinat cărţilor pe care voia să le studieze. Un alt motiv, poate încă şi mai întemeiat, pentru care citea în gînd era şi nevoia de a-şi cruţa vocea, care i se deteriora cu uşurinţă. În sfîrşit, oricare ar fi fost motivul său interior, acesta nu putea fi decît foarte întemeiat la un bărbat precum Ambrozie.”

Cît priveşte citirea Divinei Comedii în faţa poporului, ea era argumentată de o situaţie specială. Curiozitatea mulţimii neinstruite se ciocnea de dificultatea sensurilor supraetajate ale capodoperei. Aşa se face că lectura trebuie însoţită de comentarii. Privirea alunecă mereu de la substanţa versurilor la conotaţiile explicative din subsolul paginii. Demersul intelectual îşi pierde “linearitatea”, dobîndeşte o mişcare circulară, în care frumuseţea estetică e verificată prin adîncimea semnificaţiilor sale. Iar textul dantesc îşi dezvăluie unicitatea în ansamblul operelor literare ale lumii: pentru a fi corect priceput, trebuie nu parcurs în singurătatea lecturii tradiţionale, ci savurat în cadrul spectacolelor publice.

Trubadurii lui Dante (1)

Etichete

Boccaccio, comentariu, Divina Comedie, Evul Mediu, Florenta, Lectura Dantis, spectacol

Grea mai era viaţa de artist în Evul Mediu! Unul şi acelaşi personaj trebuia să compună, să recite, să cînte, să danseze şi să improvizeze pentru a-i distra pe musafiri. Internetul nu funcţiona, televiziunea nu se inventase. Arta era sincretică, iar nobilimea – grosolană. În afară de avuţie şi amuzament, n-o interesa mare lucru. În asemenea condiţii mai curînd neprielnice, oamenii de rînd au simţit nevoia de-a pricepe ce anume se-ascunde într-o poezie adîncă, despre care se auzeau lucruri bune. S-au adresat cu o petiţie către priori şi notabilităţi, rugîndu-i “să vă îngrijiţi de-a obţine şi de-a aproba solemn ca să puteţi alege un om harnic şi înţelept, bine învăţat în ştiinţa acestui tip de poezie, pentru vremea pe care o vreţi, dar nu mai mult de un an, spre a citi cartea popular numită El Dante în oraşul Florenţa pentru toţi cei ce vor să ia aminte, în toate zilele fără sărbători, într-un şir de lecţii continuate cum de obicei se petrece în asemenea lucruri” (“vi preoccupiate di provvedere e di fare solennemente approvare che possiate scegliere un uomo valente e sapiente bene dotto nella scienza di questo tipo di poesia per il tempo che volete ma non maggiore di un anno perché legga il libro volgarmente chiamato «El Dante» nella città di Firenze per tutti coloro che vogliono ascoltare tutti i giorni non festivi in un ciclo di lezioni continuo come di solito avviene in simili affari”, după cum consemnează Franco Nembrini).

La 9 august 1373 consiliul florentin aprobă cererea şi-l numeşte pe Giovanni Boccaccio să citească şi să comenteze în faţa oamenilor Divina Comedie. Prozatorul îşi intră în atribuţii la 23 octombrie 1373, descifrînd pasajele danteşti în biserica Santo Stefano di Badia, de-a lungul a 60 de lecţii, cu care ajunge pînă la cîntul XVII din Infern. Apoi boala şi moartea îl doboară. Dar o nouă disciplină, intitulată Lectura Dantis, ce urma să dobîndească o incredibilă dezvoltare de-a lungul secolelor, tocmai fusese inaugurată.

Duel despre Dante (3)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Roberto Benigni: Sfîşiat între poezie şi angajare politică, în vremuri lipsite de lirism şi cu mari acumulări de capital, eram nehotărît dacă să scriu pentru Editura Einaudi un volum de eseuri magistrale despre adevărul poetic, intitulîndu-l Dante şi ornitorincul(1), sau o biografie genealogică a familiei de Luxemburg, intitulată Prenumele trandafirului(2). În ambele cazuri cineva mi-a luat-o înainte. Şi nu e prima dată.

Acum cîţiva ani, de fapt, tocmai terminasem de scris cu dăruire şi oarecare veselie goliardică o minunată carte despre sexualitatea reprimată a structuraliştilor francezi, intitulată Bastonul lui Barthes, dar cineva m-a devansat publicînd, cu o lună mai devreme, Pendulul lui Foucault. Mă rog, ideile circulă încoace şi încolo, aşa că nu m-am supărat. Nici măcar atunci cînd mi-a fost furată ideea unui roman despre fiul mai mic al lui Pippo Baudo(3), cu acţiunea plasată în Evul Mediu. Bine-bine.

Cînd am început să citesc prima dată Divina Comedie, mi s-a întîmplat acelaşi lucru. Am rămas şocat. Am închis furios cartea şi am zis cu voce tare: “Nu se poate! Ăsta mi-a furat ideea!”. Apoi am deschis-o din nou continuînd să citesc, cu speranţa că Dante a dat-o în bară, aşa măcar aş fi putut s-o rescriu eu mai bine. Din ziua aia n-am mai închis cartea. Şi nu numai că am continuat s-o citesc, dar am continuat şi s-o scriu. Atunci cînd se pomeneşte în faţa unui lucru frumos, sufletul nostru e cuprins de exaltare şi, sub impresia unei minunate bucurii, crede că el însuşi e autorul acelui lucru. De altminteri, tuturor ne-a trecut prin minte cum e făcută lumea de apoi, unde vom ajunge după moarte, dacă vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi, dar ce bine a scris-o ăsta! Tot aşa, ne-a trecut tuturor prin minte dacă e mai bine să trăim ori să murim, sau poate să visăm, dar ce bine a scris-o Shakespeare! (În literatură apar deseori jocurile alea prosteşti despre cine e cel mai mare scriitor al tuturor timpurilor, o pierdere de vreme pe care mereu am evitat-o, de aceea l-am numit pe al doilea mare scriitor al tuturor timpurilor, fără să mai insist.) Voiam şi eu, ca Dante, să învăţ totul, să ştiu totul, ca să pot scrie o carte aşa frumoasă. Apoi mi-a venit în minte afirmaţia lui Machiavelli: “Există oameni care ştiu totul şi asta e tot ce ştiu”. Iată misterul frumuseţii, iar Divina Comedie este o carte în care frumuseţea, ca soarele în oglindă, se răsfrînge(4). E o operă nemuritoare, fiindcă Dante credea profund în tot ce descria (Balzac înainte de moarte a trimis să-l cheme pe unul dintre medicii din Comedia umană, iar Dumas a plîns în hohote cînd a scris moartea lui Porthos) şi trebuie să credem şi noi în ea, fiindcă acea carte e ca un vis. Şi la fel ca toate visele, va continua să ne păcălească pînă la sfîrşitul zilelor noastre. Mă făcea să mă simt protagonistul celei mai uluitoare aventuri care se poate imagina. O mare călătorie spre divinitate. Şi fără să te clinteşti din loc. Parcurgînd un cînt după celălalt ne dăm seama, ca în faţa Madonnei lui Rafael din Capela Sixtină, că Însuşi Dumnezeu se pogoară spre noi.

Dar cel mai mult îmi plăceau imaginile care izbucneau din fiecare cuvînt, vii şi senzuale. Amănuntele. Vedeam culoarea aripilor arhanghelului Gabriel, cum ţîşneşte un guşter vara în mijlocul drumului, cum e să stai în palmele unui uriaş, cum arde în vîlvătăi o bucată de hîrtie (spectacol pe care mereu l-am ratat), cum îşi mişcă ochii Sfînta Fecioară. Mă simt obligat să vă zic: e o chestie de-ţi stă mintea-n loc! Cum să nu iubeşti cartea asta? Şi ce-mi mai plăcea cînd Dante se înfuria de moarte. Mai ales cu imbecilii. Dante era omul care ar fi putut să-i dea un sărut unui lepros, dar n-ar fi strîns mîna unui cretin. Şi apoi femeile. Care nu mai înseamnă ispită, ci mîntuire. După Divina Comedie a apărut o altă modalitate de-a închipui erotismul în lume. Sau miracolul de neînchipuit al expresiei. O limbă populară, misterioasă şi mistică, ce înhaţă sufletul oamenilor şi al lui Dumnezeu şi nu-l mai eliberează. Punînd la dispoziţia poporului, cu patru sute de ani înaintea enciclopediilor, toată cultura vremii sale, şi nu în ordine alfabetică ci pe rime, arătîndu-ne calea spre fericirea supremă. “Mă holbam de uimire!”, cum ar zice Gadda. Dar fiindcă un mare gînditor a spus că despre ceea ce nu putem vorbi trebuie să tăcem, tac şi eu şi vorbesc despre altele.

Aş putea să dau în judecată Editura Einaudi, fiindcă această carte conţine pur şi simplu nişte înregistrări secrete. Eu am umblat în lume vorbind despre Dante, ici-colo, chestii intime cu amicii, şi deodată văd că tot ce-am zis s-a publicat în carte. Toate prostiile. Şi cîte se mai zic despre Dante. Cîteva le veţi găsi şi aici. Sînt fraze în libertate, care trebuie luate aşa cum sînt şi repetă mereu acelaşi lucru: că Divina Comedie este frumoasă şi că e mai bine s-o citim decît să n-o citim. Pe lîngă numărul incredibil de oameni, cea mai minunată amintire care mi-a rămas de pe urma seratelor danteşti e dorinţa fiecăruia dintre aceşti oameni de-a asculta lucruri frumoase, promisiunea unei voci care le-ar fi vorbit despre ceva ce-şi doriseră din totdeauna. Iar Dante îşi ţine promisiunile. Spre deosebire de filosofi, poeţii promit puţine, dar se ţin de multe. Mai ales dacă ne gîndim la momentele acelea de linişte impresionantă, care adesea se prelungea şi după sfîrşitul recitării.

M-am întrebat mereu cum trebuie citit Dante. Aş da oricît să-l aud pronunţat de Boccaccio. Am fost şi în biserica Santo Stefano in Badia, unde îl citea el, să trag cu urechea dacă s-a păstrat vreun ecou. Să ştiu, de pildă, dacă litera s din “cosa” sau “casa” o pronunţa aspru sau moale, dacă zicea “basciò” sau “baciò”. Cum rostea consoanele duble din cuvintele “essalto” sau “etterno”. Cum păstra mereu endecasilabul, pentru a evita disonanţele. Chiar şi cînd silabele pot fi treisprezece sau patrusprezece, ca adeseori în Paradis. Cum făcea să nu-l stîlcească, atunci cînd accentul cade brusc nu pe a patra, ci pe a cincea silabă, sau unde se nimereşte. La Petrarca lucrurile sînt mereu limpezi, ăla nu greşeşte niciodată. Dante e mai generos, ne cheamă să participăm la munca sa. E incredibil cît şi cum ne pot emoţiona tonul vocii, tăcerile, accelerările, toate acele lucruri despre care nici nu ştii cu cine să vorbeşti.

Dar într-o seară, la Milano, după ce-am terminat un spectacol de Lectura Dantis la Palasport, mi s-a întîmplat un lucru simpatic. M-am dus la cină cu o persoană într-adevăr deosebită. E vorba de gînditorul cel mai influent din lume, pe lîngă faptul că e cel mai inteligent şi cel mai amuzant (şi întrucît – v-am mai zis – nu-mi plac clasamentele, n-o să-i spun numele). Un om extraordinar, ce mai tura-vura, cu care schimb adesea păreri sau opinii, pentru că aşa cum le gîndeşte sau le scrie el nu le mai vezi la nimeni. Îmi amintesc, de pildă, că acum cîţiva ani i-am vorbit despre Mike Bongiorno, care mi se părea un fenomen, şi am citit în faţa lui însemnările dintr-un mic jurnal pe care-l ţineam(5). Sau cîţiva ani mai tîrziu, cînd i-am expus o teorie de-a mea despre productivitatea semiotică, în care reorganizam toate problemele de lingvistică, logică, estetică etc., pe cînd mă gîndeam să scriu de-a dreptul un Tratat(6). General. Îmi amintesc că mă urmărea cu mare interes. Mă rog. În orice caz, la cina de-atunci am vorbit mai întîi despre nişte autori minori din secolul al XIX-lea, iar dintr-unul din ei, Labrunie, mi-a citat cîteva pasaje în original, pe cînd eu m-am distrat răspunzîndu-i cu două versuri în greaca veche ale lui Nonnos de Panopolis, poet minor din epoca elenistică. Ne petreceam astfel seara, în mijlocul lucrurilor frivole. La un moment dat, discuţia a ajuns la lecturile din Dante. El şi-a exprimat o oarecare îndoială că eu aş fi un actor comic, eu am subliniat că tradiţia care-i leagă pe actorii comici de poezie vine tocmai de la Homer, de pe vremea aezilor. Apoi am adăugat că dacă uneori mai fac vreo boacănă, are şi asta o lungă tradiţie, şi i-am povestit două nuvele din Trei sute de snoave de Sacchetti (dacă bine ţin minte, parcă a 14-a şi a 15-a, care spun aproape aceeaşi poveste). Apoi i-am vorbit despre enjambements, acea sublimă ezitare între sunet şi sens, despre cît e de grea arta respectivă, şi i-am dat un exemplu recitîndu-i din Leopardi (parcă era Infinitul). Îi ziceam, de fapt, că trebuie să-l citim pe Dante ca pe Arici Pogonici. El s-a amuzat foarte tare. A fost o seară plăcută. După ce-am ieşit, l-am întrebat timid ce părere are despre lecturile mele din Dante. Mi-a spus că trebuie să mă apuc de cinema. Fix aşa. A zis că mai bine mă las de lectura lui Dante şi fac un film despre lumea de apoi. Mi-a zis şi titlul, dar nu-l mai ţin minte. Eu m-am gîndit că dacă lucrurile despre care am vorbit le-ar fi putut elabora şi scrie un om ca el, i-ar fi făcut un minunat cadou poeziei. El ezita. Atunci i-am spus că dacă face el chestia asta, eu mă las de spectacolele cu Divina Comedie şi fac un film pe bune. Dar nu despre lumea de apoi, ci despre iubirile din tinereţe ale lui Dante, unde eu voi interpreta rolul poetului şi, din recunoştinţă, îi voi lăsa lui rolul Beatricei. I-am zis şi titlul: Viaţa nouă e frumoasă(7). El a fost flatat, chiar dacă nu e narcisist (să zici de el că e narcisist e ca şi cum ai zice de Romeo că e o Julietă). A zis că se mai gîndeşte. Apoi a zîmbit şi s-a scufundat în ceaţa de pe strada Manzoni “cum greu un lucru piere-afund în ap-adîncă”(8).

Note:
1) Umberto Eco a scris volumul Kant şi ornitorincul.
2) Umberto Eco a scris romanul Numele trandafirului.
3) Pippo Baudo, n. 1936, este pseudonimul unuia dintre cei mai cunoscuţi oameni de spectacol şi prezentatori de televiziune din Italia.
4) În original: “la bellezza, come il sole sugli specchi, gibigianando va”. Aluzie la versurile de tinereţe ale lui Alessandro Manzoni, în care era luat peste picior dialectul milanez: “Del sole il puro raggio / rotto dall’onda impura / sulle vetuste mura / gibigianando va” (A soarelui rază pură / tăiată de unda impură / pe zidurile vetuste / se răsfrînge”).
5) Umberto Eco a publicat, în 1961, eseul polemic Fenomenologia lui Mike Bongiorno (inclus apoi în volumul Diario minimo), în care argumentează că motivele succesului de public al faimosului om de televiziune se bazează pe incultura frapantă a acestuia, în consonanţă cu incultura maselor largi de telespectatori.
6) Umberto Eco a publicat volumul Tratat de semiotică generală.
7) În original: La vita nuova è bella.
8) Trad. G. Coşbuc, ed. cit., p. 527 (în original: “come per acqua cupa cosa grave”, Parad. III, 123 – e una dintre cele mai frumoase comparaţii danteşti, prin eufonia aliteraţiei elaborate).

Duel despre Dante (2)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Umberto Eco: Aşa cum a observat De Mauro, cînd Dante începe să scrie Divina Comedie, lexicul de bază al limbii italiene e constituit în raport de şaizeci la sută, iar la sfîrşitul secolului e practic complet, nouăzeci la sută. Ceea ce înseamnă că din cele vreo două mii de cuvinte care ne sînt indispensabile pentru a vorbi în italiană şi pentru a ne face înţeleşi, cel puţin o mie opt sute există deja la Dante.

Acest fenomen trebuie fireşte menţionat ca unul dintre semnele negative privind dezvoltarea Italiei ca naţiune: de fapt, dacă limba italiană ar fi fost vorbită, încă de la începuturi, de întregul popor, negustori, meşteşugari, judecători şi militari, ţărani şi rege, ea s-ar fi transformat aşa cum s-au schimbat franceza şi engleza, încît în ziua de azi un francez sau un englez, citindu-i pe autorii săi din epoca lui Dante nu pricepe prea multe, de parc-ar fi vorba despre o altă limbă. În schimb, dacă citeşte: “Pe cînd e omu-n miezul vieţii lui / m-aflam într-o pădure-ntunecată”(1), orice vorbitor de italiană înţelege încă foarte bine douăsprezece cuvinte din treisprezece (şi cel mult un analfabet nu va şti ce înseamnă “pădure”).

Poate faptul că vorbim încă italiana ca-n Trecento nu e un semn bun, dar îl avem drept consolare pe Benigni, care ni-l poate citi pe Dante, fiindcă Dante e actual din punct de vedere lingvistic. Şi pe urmă el face astfel încît din ton, din emfază, din patimă (ca să nu mai vorbim despre comentariile cu care îşi precedă recitările) să se priceapă şi termenii cei mai învechiţi, sau construcţiile sintactice prea îndrăzneţe, sau măcar să se intuiască înţelesul global al unei terţine, dar cred că nici Laurence Olivier n-ar fi fost în stare să-l facă mai limpede în faţa compatrioţilor săi pe Chaucer (care e totuşi cu trei sferturi de secol mai modern decît Dante).

Al doilea aspect al preluării lui Dante de către Benigni: îl recită cu accent toscan. Adică face tocmai ceea ce făceau contemporanii lui Dante şi ceea ce Dante voia ca ei să facă, dacă s-ar fi priceput la aşa ceva. Şi într-adevăr, iată din cele Trei sute de snoave ale lui Sacchetti nuvela 14, unde se spune că, trecînd Dante cu treburi pe la Porta San Pietro, vede – şi încă mai rău, aude – pe un fierar care

“în timp ce bătea un fier pe nicovală, cînta stihuri de-ale lui, ca orice cîntec, dar îi pocea versurile în aşa hal, ciuntind ici, cîrpăcind colo, încît Dante socoti că-i aducea mare ocară. Fără să spună o vorbă, intră în fierărie, unde erau tot felul de unelte cu care meşterul îşi făcea meseria. Dante apucă ciocanul şi-l zvîrli în drum, apucă cleştele şi-l zvîrli în drum, apucă balanţa şi-o zvîrli în drum, şi făcu aşa cu mai multe scule. Fierarul se întoarse furios la el: Ce dracu faci? te-ai smintit? Dante zise: – Dar tu ce faci? – Eu îmi fac meseria, răspunse fierarul, şi dumneata îmi strici sculele, azvîrlindu-le în stradă. Dante îi spuse: – Dacă vrei să nu stric lucrurile tale, nu le strica nici tu pe-ale mele. – Păi ce-ţi stric eu? întrebă fierarul. – Tu cînţi după cartea mea şi nu spui cuvintele aşa cum le-am scris; eu n-am altă meserie, iar tu mi-o strici. Neştiind ce să zică, fierarul îşi adună burzuluit lucrurile şi se întoarse la munca lui; iar dacă-i mai veni poftă să cînte, a cîntat din legendele lui Tristan şi Lancelot, lăsîndu-l încolo pe Dante”(2).

În ce priveşte nuvela 15, avem aproape aceeaşi situaţie: Dante aude un catîrgiu care (de nu cumva e incorect politic s-o spunem) se află încă mai prejos, cultural vorbind, faţă de fierar, care pe-atunci trecea drept meşteşugar de calitate, iar acest catîrgiu

“umbla în urma catîrilor, cîntînd cartea lui Dante, şi după ce cînta o bucată, izbea catîrul zicînd: diii, măi! Întîlnindu-l Dante pe acesta, îi trase o lovitură zdravănă cu brasarda peste spate, zicînd: vezi că «diii, măi» nu-i de la mine. Ăla nu pricepu nici cine e Dante, nici de ce l-a lovit; însă izbind mai tare catîrii, zise din nou: diii, măi, diii. După ce se îndepărtă puţin, se întoarse spre Dante scoţînd limba şi dîndu-i cu tifla: Na, bre! Dante, văzîndu-l, spuse: Eu n-aş da o tiflă de-a mea pe o sută de-ale tale. Vai, ce vorbe pline de filosofie! fiindcă mulţi ar fi dat fuga după catîrgiu, ori ar fi urlat la el, zvîrlind cu pietre; dar înţeleptul poet îl năuci de cap, mai căpătînd şi laude din partea celor ce auziră aşa cuvinte pricepute, zvîrlite după un om de nimic precum catîrgiul”.

Cele două episoade ne spun întîi de toate că (aşa cum se păstrează foarte multe manuscrise ale Divinei Comedii din acea epocă – deşi originalul s-a pierdut – şi chiar mai numeroase decît ale altor autori) opera era, am zice azi, un best seller încă de la începuturi, un best seller popular, fiindcă o cîntau, deşi cu mare nepricepere, oameni care fireşte că n-au citit-o, ci au auzit-o pe buzele vreunui interpret mai acătării. Aşadar, cînd Benigni umblă prin pieţe să-l povestească pe Dante, face exact ce făceau şi contemporanii aceluia.

La fel s-a întîmplat mult timp cu atîtea cărţi de succes, încă din secolul al XIX-lea, cînd făceau furori Misterele Parisului de Sue, sau Contele de Monte-Cristo, de Dumas: deşi exista deja o industrie culturală dezvoltată şi romanele apăreau în foileton prin ziare, totuşi cei mai mulţi curioşi nu le puteau citi şi se strîngeau seara prin curte sau pe stradă, să-l asculte pe intelectualul de serviciu, vreun portar sau vreun negustor care ştia adunarea şi scăderea, tot aşa cum azi ne aşezăm în faţa televizorului să-l ascultăm pe Benigni.

Există aşadar o legătură între lecturile lui Benigni şi destinul eminamente oral al literaturii şi, întîi de toate, al poeziei; astfel încît nu trebuie să ne tulbure, cum poate i-a tulburat pe unii, că tocmai un actor comic se ocupă de Dante. Poezia recitată era, din cele mai vechi timpuri, meseria aezilor, şi nu m-aş mira dacă aceia care îl recitau pe Homer la începuturi (sau aceia care au contribuit, recitîndu-l, la crearea mitului lui Homer), după ce povesteau despre Troia sau Ogygia(3), se apucau să înghită flăcări, ori măcar să scîrţîie din scripcă, pentru a încheia plăcut petrecerea şi a umbla roată cu farfurioara la pomană.

E o eroare modernă să ne închipuim că poezia e un lucru pentru intelectualii rafinaţi: ea e cea mai populară dintre arte şi s-a născut pentru a fi recitată cu voce tare şi învăţată pe de rost, altfel spuneţi-mi de ce-ar fi inclus artificii mnemotehnice cum sînt piciorul, metrul şi rima.

În legătură cu asta, trebuie spus că Benigni îi recită bine pe poeţi, fiindcă nu păcătuieşte de viciul multor actori, adică nu elimină acele enjambements, ci dimpotrivă, ne ajută să le auzim. După cum se ştie, avem enjambement atunci cînd sfîrşitul unui vers nu coincide cu sfîrşitul unei fraze, iar fraza continuă în versul următor. Un exemplu tipic, versurile din Infinitul lui Leopardi:

“Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite
spaţii peste hotarul lui, şi-imense
tăceri, şi-o pace infinit adîncă…”(4)

Acum, secretul poeziei este că ar trebui citită ca nişte rime din Arici Pogonici: “Aici începe aventura [pauză] domnului Bonaventura”. Aşadar, măcar teoretic: “Cum stau şi-n larg privesc, nemărginite [pauză] spaţii peste hotarul lui, şi-imense [pauză] tăceri, şi-o pace infinit adîncă”. Dar dacă poetul a folosit un enjambement, n-a făcut-o întîmplător şi prin urmare, dacă oricum trebuie să semnalăm întreruperea versului, trebuie de asemeni să transmitem că fraza continuă în versul următor. E o luptă între semnificant şi semnificat, între substanţa ritmică şi sens. Actorul prost se gîndeşte doar la sens şi recită aşa:

“Cum stau şi-n larg privesc, [pauză]
nemărginite spaţii peste hotarul lui, [pauză]
şi-imense tăceri, [pauză]
şi-o pace infinit adîncă…”

Iar pentru a da un exemplu dantesc, iată două versuri:

“…pe-al mării sterp întins, numai c-o mînă
de soţi ce-apoi cu mine-au fost mereu” (Infern, XXVI)(5).

Unde actorul prost va recita fireşte:

“…pe-al mării sterp întins,
numai c-o mînă de soţi
ce-apoi cu mine-au fost mereu…”

Actorul bun, în schimb, va face o pauză la sfîrşitul versului, dar mai scurtă ca de obicei, să facă simţită şi ruptura ritmică, şi continuitatea semantică. O artă grea, în care Benigni excelează.

Şi de ce nu se lasă prins în capcana sensului prozastic? Fiindcă, dincolo de faptul că este actor, Benigni e un intelectual rafinat; chiar dacă apare pe scenă ţopăind ca un clovn, el este – şi era chiar înainte de aventurile sale danteşti – un om cu excelente lecturi şi un literat cu gusturi selecte, în stare uneori să te surprindă şi pe tine, care îl cunoşti perfect, cînd scapi la o adică, în paranteză, numele vreunui autor minor, şi constaţi că Benigni l-a citit deja, poate chiar în original. Drept care aceste Lecturae Dantis reprezintă, din partea lui, şi manifestarea unei vocaţii didactice, de vesel profesorat, pe care de multă vreme o chibzuia (poate pentru a justifica toate acele diplome honoris causae care îi cad în cap, de parcă ar fi vreun cantautor ca atîţia alţii).

Miracolul, la care poate că nici el nu mai spera, este că l-au urmat mulţimile, “şi-atîte-au fost că roiurile-n zbor / întrec la şah de mii de ori dublarea!”(6). Ceea ce li se întîmplă doar profeţilor. E mai bine să se oprească, altfel într-o zi sau alta îi va trece prin minte să înmulţească pîinile şi peştii. Iar lui, se ştie, nu-i plac cei ce se travestesc în “alesul Domnului”.

Mai bine să ne închipuim un film în care Roberto Benigni nu numai că reface călătoria Învăţătorului său, cerc după cerc şi cer după cer, ci îi întîlneşte pe fierar şi/sau pe catîrgiu. Pe Virgiliu aş putea să-l interpretez eu, sau Cerami(7), mă rog, vreun prieten; pentru Beatrice ştiu deja la cine anume se gîndeşte Benigni; pentru damnaţi… e-hei, pentru damnaţi o să ne hotărîm doar pe cine lăsăm deoparte. Prea-fericiţii va trebui probabil să-i construim din efecte electronice, holografii şi realităţi virtuale. Fierarul şi/sau catîrgiul ar putea fi interpretaţi, ce ştiu eu, de vreun decan, vreun profesor universitar, vreun critic militant, sau unul din acei actori care nu ştiu cum să rezolve un enjambement. Dar pe Dante ar putea să-l interpreteze doar Benigni, în ţinuta regulamentară de Poet al Naţiei, inclusiv mantaua şi cununa de lauri: are oricum accentul ăla de toscan afurisit, profilul scheletic, năravul cu hachiţe şi iubirea pentru versurile lui – pe care le ştie recita bine. Aşa cum trebuie, fără “diii, măi!”.

Am deja titlul, Viaţa de apoi e frumoasă(8).

Note:
1) Traducere de George Coşbuc, în vol. Dante, Divina Comedie, ediţie îngrijită şi comentată de Ramiro Ortiz, Iaşi, Ed. Polirom, 2000, p. 67 (în original: “Nel mezzo del cammin di nostra vita / mi ritrovai per una selva oscura”).
2) Trad. de Oana Busuioceanu, în vol. O sută de snoave de Franco Sacchetti, cetăţean al Florenţei, Bucureşti, Ed. Univers, 1972, p. 139.
3) Insulă pe care ar fi trăit nimfa Calypso şi unde ar fi naufragiat Ulise (azi – insula Gozo din arhipelagul Malta).
4) Trad. de Eta Boeriu, în vol. Giacomo Leopardi, Cînturi, Cluj, Ed. Dacia, 1981, p. 135 (în original: “Ma sedendo e mirando, interminati / spazi di là da quella, e sovrumani / silenzi, e profondissima quiete…”).
5) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 226 (în original: “sol con un legno e con quella compagna / picciola da la qual non fui diserto…”).
6) Trad. de G. Coşbuc, ed. cit., p. 695 (în original: “ed eran tante, che ‘l numero loro / più che ‘l doppiar de li scacchi s’inmilla”, Parad. XXVIII, 92-93).
7) Vincenzo Cerami, 1940-2013, scriitor, dramaturg şi celebru scenarist italian; a realizat diverse filme în colaborare cu Benigni (Il piccolo diavolo, Johnny Stecchino, Il mostro, La vita è bella, Pinocchio şi La tigre e la neve).
8) În original: L’altra vita è bella.

Duel despre Dante (1)

Etichete

Dante, dialog, ironie, Lectura Dantis, polemica, Roberto Benigni, spectacol, Umberto Eco

Popularul actor Roberto Benigni nu s-a mulţumit cu gloria Premiului Oscar (primit în 1999 pentru La vita è bella), sau cu faima de nou Charlot al cinematografiei italiene. Pe la începutul anilor 2000 s-a lansat într-un proiect surprinzător: să-l aducă pe complicatul medieval Dante Alighieri mai aproape de marele public. S-au născut astfel zecile de spectacole itinerante de Lectura Dantis, în care protagonistul vorbeşte, recită, dansează, perorează, rîde, se strîmbă, se scarpină-n cap, gesticulează, glumeşte, citează ori aruncă aluzii culturale. Sute de mii de oameni l-au urmărit pe scenă, în cele 130 de spectacole. Peste zece milioane de telespectatori i-au privit înregistrările recitalurilor de performanţă pe micul ecran.

În urma lor a venit volumul Il mio Dante (Einaudi, 2008), care culege replicile şi improvizaţiile mai suculente. După cum ne anunţă nota explicativă, avem de-a face cu o carte născută în laboratoarele serviciilor de interceptări ale editurii. Umberto Eco, amicul autorului, semnează o doctă şi veselă prefaţă. În timp ce laudă entuziast complexitatea artistică a lui Benigni, romancierul nu-şi opreşte usturătoarele săgeţi ironice, bine plasate. Lovitură de teatru! Bufonul metafizic îi răspunde cu aceeaşi monedă, într-un mic eseu succesiv. Astfel se declanşează între cei doi un spumos dialog, pe fundalul impresionantei culturi literare a amîndurora. Ceremonioasele reverenţe sînt presărate cu furişate îmbrînceli. Urmărim un nou spectacol, tipărit de astă dată, al inteligenţei şi al talentului în acţiune – chiar şi atunci cînd pretextul îl constituie un amical duel în jurul lui Dante Alighieri.