Caragiale pe italiană (2)

Etichete

I.L. Caragiale, Italia, Momente si schite, Roma, traducere

Giustizia

Giudice di provincia: Dunque voi, vedova Leanca, commerciante di alcolici…

Leanca: Alla locanda del Diavolo…

Giudice: Lo so… Fatemi domandare…

Leanca: Paghiamo la licenza, signor giudice…

Prevenuto: Ammazza!

Giudice: Silenzio!

Leanca: Ahimè, signor giudice…

Giudice: Fatemi domandare…

Leanca: Vabbè…

Giudice: Dunque voi, vedova Leanca, commerciante di alcolici, che pretendete dal prevenuto Iancu l’Imbianchino?

Leanca (con sempre più grande emozione): Signorsì, bacio le mani, signor giudice, sono una poveraccia, Dio sa come faccio a guadagnare un pezzo di pane… Perciò mi sono messa in mente di lasciare il negozio, da San Giorgio in poi, che la gente mica può mangiare un pezzo di pane con i tempi che corrono e non possiamo pagare più la licenza…

Prevenuto: A te la licenza te la paga signor Mitica.

Leanca: Signor Mitica?… ma vada al diavolo chi dice le bugie?

Giudice: Silenzio! Nessuno ha il diritto di parlare senza permesso.

Leanca: E se quello dice che signor Mitica… Io, signor giudice, bacio le mani, posso anche giurare che ci ho l’anima pulita!

Giudice: Non si tratta di questo!… Dite come sono andate le cose e che pretendete dal prevenuto?

Leanca: Io, signor giudice, pretendo, scusate, il mio onore, perché mi ha bestemmiato, e la caraffa di tre chili con mastica di prima qualità, ché ero appena venuta in carrozza dal signor Marinescu il Fabbricante al mercato, e anche il signor Tomita diceva di prenderla in carrozza…

Giudice: Chi dovevate prendere in carrozza?

Leanca: La caraffa… perché diceva…

Giudice: Chi diceva?

Leanca: Il signor Tomita… si rompeva…

Giudice: Chi si rompeva?

Leanca: La caraffa, signor giudice!

Giudice (impaziente): Comare, che state balbettando?… Rispondete chiaramente a quello che vi sto domandando! Che pretendete ora dal prevenuto?

Leanca (con volubilità): Il mio onore, signor giudice, perché questo mi ha bestemmiato, scusate, li mortacci tua, e mi ha rotto la caraffa, che non vuole pagare… (Con astio.) Sono una poveraccia, è peccato!, arriva il signorotto bagnato e diventa fradicio e poi, se ho voluto chiamare il vigile, il signorotto ha detto che mi buttava addosso il nerofumo e ha voluto svignarsela, ma è caduto sulla bancarella e si è fatta a pezzi.

Giudice: Cosa si è fatto a pezzi?

Leanca: La caraffa con la mastica; e poi ha voluto scappare.

Giudice: Chi?

Leanca: Il signorotto.

Giudice: Allora che pretendete?

Leanca: Il mio onore e tre chili di mastica di prima qualità…

Giudice: Va bene; mettetevi giù e state zitta.

Leanca: Perché arriva il signorotto…

Giudice: State zitta!

Leanca: Zitta sto.

Giudice: Ma state zitta!

Leanca: Vabbè.

Giudice: Iancu l’Imbianchino! Che cosa avete da rispondere contro le pretese della denuncia?

Prevenuto (è brillo e pronuncia balbettando): Io, signor giudice, quella diceva, scusate, sei venuto ancora, porco? perché quella manca sempre di rispetto ai clienti. E io dicevo… se il signor Mitica…

Giudice: Chi è il signor Mitica?

Leanca: Signor giudice, guardate, bacio le mani, questo anche adesso è ubriaco…

Giudice: State zitta! non lo chiedo a voi. (Al prevenuto:) Chi è il signor Mitica?

Prevenuto: Il signor Mitica?… non conoscete il signor Mitica? (Ride con ironia.) Ammazza, signor Mitica!

Giudice: Parlate chiaro! Chi è il signor Mitica?

Prevenuto: Dunque il signor Mitica delle imposte. (Con un sorriso a proposito.) Capite ora le mie parole.  (Gli strizza l’occhio.)

Giudice: Che c’entra il signor Mitica?

Prevenuto: Ma se le ha pagato la licenza.

Leanca: Vada al diavolo chi…

Giudice: State zitta! (Al prevenuto:) Non si tratta della licenza, si tratta della caraffa con la mastica.

Prevenuto: È caduta dalla bancarella, signor giudice; era sul margine.

Giudice: Chi l’ha spinta?

Prevenuto: Il malocchio, perché quella diceva che chiamava il vigile… Io non volevo, che sono commerciante…

Leanca (facendo lo sberleffo): Commerciante di puttane.

Giudice: State brava! qui non vi permetto di fare lo sberleffo!

Prevenuto (allegro): Bravo, signor giudice! avete visto che canaglia è quella?

Giudice: Qui non vi permetto la mancanza di rispetto!… (severo) Mi sono spiegato?

Leanca (allegra) Ahahah! bravo, signor giudice!… quello ci deve dire che tipo di commercio sta facendo…

Giudice (più severo): State zitta, vi butto fuori!

Prevenuto: Ahahah! bravo…

Giudice (molto severo): Rispondete! Che commercio fate voi?

Prevenuto: Sono stato imbianchino di case, signor giudice, romeno… Se ho visto che mi uccideva la concorrenza degli stranieri, ho aperto una tombola di oggetti al mercato.

Giudice: Ma il nerofumo che c’entrava?

Prevenuto: Ho voluto solo spaventarla (strizza l’occhio) che le faccio brutta faccia…

Leanca: Hai voluto spaventarmi? Ma non sei venuto una volta con le tasche piene di nerofumo?

Prevenuto: Lascia stare! è un altro paio di maniche! (Al giudice:) Era solo per la politica… ma che ne sa lei… una femmina…

Giudice: Va bene, ho capito, ma voi perché venite ubriaco al giudizio?

Prevenuto (pieno di tristezza): E se mi manca il coraggio, signor giudice?…

Giudice: Basta.

(Condanna il prevenuto Iancu l’Imbianchino a pagare sette lei per il risarcimento del danno e due lei per le spese giudiziarie.)

Leanca: Ma, signor giudice, bacio le mani, come faccio per il mio onore non risarcito?

Prevenuto (malizioso:) Lascia stare! Te lo risarcisce il signor Mitica!

Publicitate

Caragiale pe italiană (1)

Etichete

I.L. Caragiale, Italia, Momente si schite, Roma, traducere

Am primit în zilele trecute, cu un uşor decalaj calendaristic, Anuarul Institutului de Studii Italo-Român, nr. IX/2012. Publicaţia academică apare de cîţiva ani, ca urmare a unui parteneriat între Universitatea “Babeş-Bolyai” din Cluj şi Universitatea “La Sapienza” din Roma. Răspunzînd invitaţiei coordonatorilor, le-am propus o succintă prezentare şi traducere italiană a scriitorului I.L. Caragiale. Reiau aici pasajele respective, pentru a le pune la îndemîna cititorilor pe internet.

I.L. Caragiale (1852-1912) è uno dei più grandi scrittori della storia letteraria romena. È stato prosatore, scenografo, commentatore politico e giornalista. È considerato il più importante commediografo romeno, con O scrisoare pierdută (Una lettera persa), che presenta in toni vivaci e con uno stile mordace la vita politica ottocentesca: provinciale, corrotta e divertente. Altre sue commedie vistose sono Conu Leonida faţă cu reacţiunea (Zio Leonida davanti alla reazione), D’ale carnavalului (Ai tempi del carnevale) ecc. Caragiale è anche un importantissimo autore di prosa breve, Momente şi schiţe (Momenti e abbozzi) offrono un’ampia galleria di personaggi buffi o strani, sorpresi in momenti edificanti della loro esistenza. L’allegria trepidante, per mezzo della quale vengono presentati, in brevi scintille, casi di vita e opzioni delicate, sottolinea la mano sicura dell’artista. Il talento con cui ha saputo prefigurare spunti e temi della letteratura assurda del Novecento ha fatto di I.L. Caragiale il maestro del commediografo Eugène Ionesco, che ha ben conosciuto e ammirato le produzioni dello scrittore romeno.

Proponiamo al pubblico italiano due assaggi di prosa breve, scritta da I.L. Caragiale più di un centinaio di anni fa, ma rimasta altrettanto fresca fino ai nostri giorni.

Come si intendono i contadini

Il vigile del paese viene a casa di un contadino e gli bussa alla finestra. Si comincia una conversazione:
– Eh, tu, di dentro!
– Chi?
– Tu!
– Io?
– Ma chi?
– Cos’è?
– Come cos’è?
– Sì, cos’è?
– Una lettera per te!
– Chi?
– Tu.
– Io?
– Eh chi?
– Dammela!
– Cosa?
– La lettera.
– Quale lettera?
– Che ne so io quale lettera?
– Devi pagare!
– Cosa?
– Come cosa?
– Cosa devo pagare?
– Porto.
– Chi?
– Tu!
– Io?
– Sì che tu.
– Ma quale porto?
– Proprio così.
– Come mai?
– Che ne so!
– Non è pagata?
– Cosa?
– La lettera.
– Beh!
– Come beh?
– Pagherai tutto!
– Cosa?
– I soldi.
– Quali soldi?
– Porto.
– Ma quanto?
– Cosa quanto?
– Quanti soldi?
– 15.
– Come 15?
– Beh.
– Ma perché?
– Non lo so.
– Ecco 15.
– Bene.
– Allora, dammela.
– Cosa?
– La lettera.
– Quale lettera?
– Che mi hai portato.
– Io?
– Ma chi?
– Mica l’ho portata.
– Come mai?
– Non ce l’ho.
– Bravo.
– Come bravo?
– Ma dov’è?
– Che cosa?
– La lettera.
– In comune.
– Ma al diavolo!
– Proprio così.
– E come mai?
– Va’ a prendertela!

La grande schifezza

Etichete

Craii de Curtea-Veche, decadenta, Federico Fellini, film, La grande bellezza, Mateiu Caragiale, Oscar, Paolo Sorrentino, Roma

Ultima realizare a lui Paolo Sorrentino, La grande bellezza, a dat lovitura pe piaţa internaţională a premiilor cinematografice: Oscarul pentru cel mai bun film străin, Golden Globe, BAFTA, patru European Film Awards, cinci Nastri d’Argento şi zeci de alte nominalizări. Pelicula reflectă mîna sigură a maestrului, în decupajul imaginilor crepusculare, onirice, halucinante, sau în coloana sonoră mereu rafinată, a fragmentelor de cor ecleziastic, corcite cu refrene rock deşucheate. Facem cunoştinţă cu o Romă a vieţii nocturne, scufundată în plictiseală şi mondenitate blazată. Cele mai ciudate creaturi se perindă pe sub ochii protagonistului Jep Gambardella, un fante de 65 de ani, care poartă la activ o singură carte de succes, publicată undeva demult, în tinereţe. Restul vieţii lui s-a înfăşurat în regretul după ceva ce-ar fi putut să fie dar n-a mai fost (“ma perché hai scritto solo un libro? / sono uscito troppo spesso la sera!” – dar de ce-ai scris o singură carte? / am ieşit prea des seara).

Supravieţuirea pulsează anemic, sub fraze scîrbite, vecine cu paradoxul: “Sull’orlo della disperazione, non ci resta che farci compagnia, prenderci un po’ in giro!” (La marginea disperării, nu ne rămîne decît să ne ţinem companie, să ne persiflăm oleacă); “È tutto sedimentato sotto il chiacchiericcio e il rumore, il silenzio e il sentimento, l’emozione e la paura… Gli sparuti incostanti sprazzi di bellezza. E poi lo squallore disgraziato e l’uomo miserabile” (Totul e sedimentat sub vorbărie şi gălăgie, tăcerea şi sentimentul, emoţia şi spaima… Descărnatele şi inconstantele ţîşnituri de frumuseţe. Iar apoi josnicia searbădă şi omul mizerabil); “È così triste essere bravi, si rischia di diventare abili” (E aşa de trist să fim pricepuţi, riscăm să devenim îndemînatici); “La più grande ambizione di Flaubert era scrivere un romanzo sul niente, se ti avesse conosciuta avrebbe avuto un grande spunto” (Cea mai mare ambiţie a lui Flaubert era să scrie un roman despre nimic, dacă te-ar fi cunoscut pe tine, ar fi avut o introducere inspirată).

Lumea de drogaţi, nebuni, artişti cabotini, contese scăpătate, curve cu pretenţii, copilandri frenetici, cretine cu ştaif ori babe rimelate evoluează sub un imens clopot de sticlă, care n-are nici o legătură cu viaţa reală. Nici unul nu trebuie să-şi cîştige existenţa, totul li se oferă de-a gata, pe o tavă slinoasă: “- Ma tu che lavoro fai? / – Io? Io sono ricca. / – Bellissimo lavoro.” (Dar tu ce munceşti? / Eu? Eu sînt bogată. / Minunată meserie.) Din acest univers închis, lipsit de orice Dumnezeu, evadează doar foarte puţini: Romano, amicul scriitor patetic şi falit care, după cîteva decenii de viaţă, bagă de seamă că Roma a fost pentru el o mare deziluzie şi se-ntoarce în satul natal (Carlo Verdone); Ramona, stripteuza misterioasă, iubită platonic – din cauza neputinţelor vîrstei a treia –, care se refugiază în moarte (Sabrina Ferilli).

La grande bellezza poate fi, pentru spectatorul autohton, o corcitură între Craii de Curtea-Veche al lui Mateiu Caragiale şi La dolce vita + Roma + Amarcord de Federico Fellini. Dar, pe lîngă angoasa metafizică, sau stilul alegorico-eteric ale maestrului italian, Sorrentino îi preia şi discursul fărîmiţat, discontinuu, trenant şi plictisitor. Ultimele trei minute, cu bătrîna “sfîntă” de 104 ani, care îşi asumă patetic existenţa, căţărîndu-se în patru labe pe treptele spre mîntuire, încearcă (fără a reuşi) să contrabalanseze mesajul central, de scîrbă universală. Un film pe care nu l-aş mai revedea niciodată.

Exmatricularea lui Pirandello

Etichete

exmatriculare, incident, La Sapienza, Luigi Pirandello, profesor, rector, Roma, universitate

Am scris pe acest blog nu de mult despre două incidente, din vremea studenţiei mele, cu profesori pe care i-am surprins scăpînd mărunte neatenţii în timpul cursului. Ambii au avut puterea de-a se corecta în public, de-a face amendă onorabilă. Asta a constituit pentru mine o lecţie etică mai admirabilă decît orice detaliu ştiinţific pe care mi l-ar fi putut ei transmite. Citesc între timp, în cartea lui Camilleri dedicată vieţii lui Pirandello, despre o situaţie asemănătoare, dar cu un deznodămînt diferit, de-o nedreptate grosolană.

Pe vremea studiilor începute la Universitatea La Sapienza din Roma, tînărul Pirandello asista la cursurile rectorului Onorato Occioni, personaj solemn, cu barbă şi morgă, dar de un profesionalism îndoielnic. “Într-o zi, pe cînd profesorul Occioni traducea dintr-o comedie a lui Plaut, i s-a întîmplat să facă o greşeală grosolană. Lucruri care li se pot întîmpla tuturor, dar, cum se ştie, elevii sînt de-o cruzime extremă faţă de profesori, nu le iartă nimic. Trebuie spus că Occioni, aproape imediat, şi-a dat seama de greşeală şi a încercat s-o repare. Dar era prea tîrziu. Un tînăr ştrengar, care stătea în prima bancă lîngă Luigi, l-a împins uşor cu cotul pe colegul său pentru a sublinia greşeala lui Occioni şi-a scăpat un hohot de rîs, pe care poate că nici n-a încercat să-l oprească. Văzîndu-i gestul batjocoritor, profesorul parcă şi-a ieşit din minţi.

A coborît de la catedră, l-a atacat pe tînărul ştrengar ca un cîine turbat, avînd însă mare grijă să nu dezvăluie motivul indignării sale. Dacă vreunul dintre studenţi nu şi-a dat seama de greşeala pe care a făcut-o, n-avea rost să i-o spună chiar el.

Pînă în acest moment al confruntării dintre profesor şi ştrengar, Luigi nu fusese deloc amestecat, putea foarte bine să se dea la o parte, să nu participe la scandal, de altfel doar primise şi întorsese o mică lovitură cu cotul, nu se apucase să rîdă de greşeala lui Occioni. Doar că trăsătura impulsivă, care fireşte că-i aparţine lui Don Stefano [tatăl lui Pirandello], dar nu fiului schimbat, îl face să sară în picioare, ca una dintre acele păpuşi cu arc, care ţîşnesc atunci cînd deschizi capacul. În faţa colegilor care îl ascultau uimiţi şi cu toate că Occioni încerca să-l acopere cu vocea lui tunătoare, Luigi povesteşte de-a fir a păr ce s-a întîmplat, îl acuză pe profesor de ipocrizie, fiindcă n-a vrut să dezvăluie că totul s-a datorat greşelii sale de traducere. Iar apoi, terminînd de vorbit, iese din amfiteatru. Furia lui Occioni şi-a găsit o altă ţintă, acum se concentrează toată asupra lui Luigi. Concluzia a fost că, după şedinţa de consiliu a facultăţii şi după cea a comisiei de disciplină, tînărul Pirandello a fost exmatriculat din Universitate.”

Luigi Pirandello a absolvit studii de filologie romanică la Universitatea din Bonn, în Germania. În 1934 a cîştigat Premiul Nobel pentru literatură.

O lecţie despre memorie (2)

Etichete

crime, Erich Priebke, funeralii, Italia, judecata, macel, memorie, Pesterile Ardeatine, Roma

Mişcările de extremă dreaptă şi-au făcut un stindard din Erich Priebke. În 2004 s-a adunat la Trieste un grup care şi-a declarat sprijinul faţă de el. În 2007 arestul domiciliar i-a fost suspendat pentru a-i permite să meargă la muncă – motiv de noi proteste publice. La decesul său, guvernul Argentinei n-a acceptat repatrierea trupului în vederea înmormîntării. Ţara natală, Germania, nu l-a reprimit pentru a nu înlesni crearea unui punct de pelerinaj nazist la mormîntul lui. Vaticanul a emis un ordin neobişnuit, care interzicea organizarea funeraliilor sale în orice instituţie catolică. Primarul capitalei a decretat interdicţia îngropării hitleristului la Roma.

Mişcarea schismatică a preoţilor lefebvrieni a fost de acord să-i celebreze funeraliile la institutul din Albano Laziale. Îndată primarul satului a blocat printr-un decret trecerea maşinii funebre pe spaţiul public al circumscripţiei. Prefectul i-a suspendat decizia administrativă. Zeci de contestatari au întîmpinat cu urlete de mînie furgoneta cu sicriul şi au luat-o la pumni şi şuturi. În scurtă vreme a izbucnit o confruntare între simpatizanţii fascişti şi protestatarii antifascişti. Poliţia a intervenit cu gaze lacrimogene. Ceremonia funerară a fost întreruptă şi popa a tăiat-o la sănătoasa. Poliţia militară a preluat coşciugul şi l-a dus într-o direcţie necunoscută.

Toate aceste frămîntări – mergînd pînă la luptele de stradă – sînt indiciul limpede că trecutul reprezintă o valoare importantă în ochii unei comunităţi sănătoase. Crima nepedepsită, monstruozitatea, cruzimea şi cinismul nu sînt uitate şi nu sînt iertate nici după şaptezeci de ani. Recentele proteste din oraşele Italiei împotriva barbariei hitleriste au şi valoarea unei palme peste obrazul scriitorilor blazaţi care, în revistele şi pe site-urile culturale din România, se declară plictisiţi de comemorarea barbariilor fasciste sau comuniste. Ce-i drept, în spaţiul mioritic, nesimţirea morală şi defetismul încă n-au fost luate la pumni şi şuturi.

O lecţie despre memorie (1)

Etichete

crime, Erich Priebke, Italia, judecata, macel, memorie, Pesterile Ardeatine, razboi, Roma

Acum două săptămîni a murit în Italia, la vîrsta de 100 de ani împliniţi, un om care se numea Erich Priebke. În tinereţe a fost căpitan al trupelor SS şi unul dintre principalii responsabili ai măcelului din martie 1944 de la Peşterile Ardeatine din Roma. Partizanii omorîseră, într-o ambuscadă, 33 de soldaţi germani. Ca represalii armata nazistă a întocmit liste cu 335 de italieni arestaţi, care au fost executaţi prin împuşcare. Priebke a fost răspunzător de verificarea listelor, a coordonat asasinatele şi, din cîte se pare, a omorît doi oameni cu mîna lui.

La terminarea războiului a beneficiat şi el, ca alţi criminali nazişti, de complicitatea Vaticanului (prin episcopul Alois Hudal), care i-a pus la dispoziţie documente false şi bani de călătorie pentru a ajunge în Argentina. Timp de 50 de ani a fost acolo un cetăţean model. A început spălînd vase, a fost chelner la berărie, apoi şi-a deschis un magazin de produse alimentare. S-a implicat în Asociaţia Culturală Germania-Argentina, al cărei preşedinte a devenit şi în cadrul căreia a deschis o şcoală pe care o administra. A avut doi fii, apoi a devenit bunic şi străbunic. La jumătatea anilor ‘90 a fost găsit de reporterii televiziunii ABC News, care l-au filmat la ieşirea din şcoală şi i-au luat un interviu. Priebke şi-a admis participarea la masacrul de la Roma, dar a respins orice responsabilitate pentru acele fapte. Cinismul bătrînului i-a înfuriat pe telespectatori şi a declanşat un val de indignare în America şi Europa. Autorităţile argentiniene l-au arestat şi, după tergiversări repetate, l-au extrădat în Italia pentru a fi judecat.

În prima instanţă, cu un vot de 2 contra 1, curtea l-a recunoscut vinovat, dar l-a scutit de pedeapsă, pe motiv că ar fi comis faptele criminale sub constrîngere, în executarea ordinelor militare. Clădirea tribunalului a fost luată cu asalt, timp de şapte ore, de către mulţimea furioasă la aflarea verdictului, în vara anului 1996. Proteste vehemente au venit de la familiile victimelor, dar şi de la Centrul Simon Wiesenthal, care i-a reproşat statului italian că lasă nepedepsite crimele împotriva umanităţii. Instanţa superioară a respins tactica de apărare a lui Priebke, întrucît nici la procesul de la Nürnberg nu se acceptase derobarea de responsabilitate, sub motivul executării unui ordin primit. Fostul ofiţer a fost condamnat în 1998 la închisoare pe viaţă, pedeapsă comutată apoi în domiciliu obligatoriu, datorită vîrstei înaintate a celui vinovat.

Roma, de la Fellini la Woody Allen (3)

Etichete

1972, 2012, cinema, Federico Fellini, Roma, Woody Allen

Oraşul-sinteză culturală alunecă spre fundalul filmului, printre cele cîteva instantanee cu obiective arhitecturale. În timp ce Roma e exploatată doar ca pretext, personajele sînt reduse la figuri caricaturale, iar acţiunile lor sînt încîlcite şi neverosimile. Fantoşele se agită şi vorbesc, dar totul pare tras cu cheia şi lumea aşteaptă căderea cortinei. Nu lipsesc, fireşte, scenele de grotesc prefabricat: de pildă cea cu Giancarlo interpretînd sub duş, pe scena operei Scala din Milano, în fundul gol şi scărpinîndu-se pe spate, aria din “Pagliacci”.

Cele două realizări cinematografice oferă perspective absolut diferite asupra capitalei italiene. Fellini scoate în evidenţă ungherele ei cele mai surprinzătoare, într-o înşiruire de evenimente bizare, pitoreşti, visătoare sau batjocoritoare. În ciuda amplei variaţii de registre artistice, el pare a avea mereu pe buze aceeaşi exclamaţie duioasă: “ia te uită la ei ce drăguţi sînt!”. Woody Allen se foloseşte, fără excesive scrupule, de decorul prestigios al oraşului italian pentru a-şi proiecta pe ecran aceleaşi figuri stranii şi mototoale, parcă turmentate de constipaţie, aceleaşi obsesii ale sexualităţii încîlcite şi lipsite de graniţe, la limita promiscuităţii. Nici marile monumente, nici marii actori nu reuşesc să-i scoată isprava din sfera penibilului şi a plictisului.

Roma nu-i poate dărui, la urma urmelor, unui artist adevărat mai multe decît avea deja.

Roma, de la Fellini la Woody Allen (2)

Etichete

1972, 2012, cinema, Federico Fellini, Roma, Woody Allen

Nici din recenta meştereală To Rome With Love (tradusă bizar: Din dragoste pentru Roma) nu lipsesc vedetele: Woody Allen (care stă şi la butoanele cu scenariul şi regia), Alec Baldwin, Roberto Benigni, Penélope Cruz etc. Oraşul spre care duc toate drumurile are parte de-o nouă înfăţişare cinematografică. După patru decenii abordarea e cu totul diferită. Gustul de chewing gum e persistent şi indelebil.

Roma e privită caleidoscopic, prin ochii unor personaje ciudate, fiecare avîndu-şi propria ţicneală. John, un arhitect american venit în vacanţă, îşi retrăieşte amintirile ca martor al idilei dintre un tînăr, Jack – care-l abordează pur şi simplu pe stradă şi îl duce acasă la Sally, iubita lui – şi amica acesteia din urmă, Monica, aterizată din State, o actriţă dezinhibată şi deschisă spre noi experienţe. O turistă blondă, Hayley, opreşte pe stradă un trecător şarmant, Michelangelo, pentru a-l întreba încotro se merge spre Fontana dei Trevi, după 20 de secunde ajunge la braţ cu el, după 45 de secunde îl sărută afectuos, iar după 62 de secunde se stabilesc detaliile nunţii. Părinţii blondei, Jerry şi Phyllis, erau deja, oricum, pe avionul spre Roma, aşa că n-ar mai trebui să existe impedimente. Viitorul cuscru Giancarlo e proprietarul unui mic magazin de pompe funebre, dar cîntă uluitor arii din opere, în timp ce se spală pe cap sub duş. Leopoldo Pisanello e un banal funcţionar, care ajunge peste noapte şi în mod inexplicabil sub reflectoarele presei, preocupată să-l filmeze, să-l înregistreze, să-l intervieveze pe cele mai banale teme cotidiene: ce mănîncă dimineaţa, cum se scarpină în cap, dacă poartă chiloţi sau boxeri. Un cuplu de tineri căsătoriţi provinciali ajunge în Capitală, cu mari speranţe de mai bine, dar fiecare e implicat – mai de voie, mai de nevoie – în diverse flirturi care sfîrşesc inevitabil în pat cu altcineva.

Roma, de la Fellini la Woody Allen (1)

Etichete

1972, 2012, cinema, Federico Fellini, Roma, Woody Allen

Două imagini panoramice asupra “capitalei lumii”, la patruzeci de ani distanţă, oferite de doi regizori de vîrf ai cinematografiei mondiale, merită o scurtă privire comparativă. Cu “Roma” (1972), Federico Fellini vine în trena capodoperelor sale intitulate “La strada” (Premiul Oscar în 1957), “Nopţile Cabiriei” (Premiul Oscar în 1958), “La Dolce Vita” (Premiul Palme d’Or în 1960) sau “8½” (Premiul Oscar în 1964). Marele visător nostalgic îmbracă Cetatea Eternă în straie zeflemitor-afectuoase, pe linia devizei sale preferate: “Vizionarul este unicul realist”.

Evoluţia filmului e segmentată pentru a urmări cele mai diferite evenimente şi grupuri de indivizi. Cronologic vorbind, anii ’70, cu imensele blocaje de maşini în ploaie (secvenţele de debut) şi asurzitoarele ture pe motocicletă (secvenţele de final), se intersectează cu flash-back-uri ce ne-aduc sub priviri năravuri din vremea războiului mondial, ori descoperirea de misterioase fresce antice. Prezentul, trecutul şi primele origini se împletesc într-o sarabandă nebunească. Iar sferele activităţii umane sînt la fel de eteroclite, pînă la incompatibil, de la crîşmele zgomotoase pe trotuare, cînd se lasă seara, la bordelurile decrepite din timpul conflagraţiei, ori spectacolele fistichii de varieteu, în care publicul fluieră, vorbeşte sau urlă măscării împotriva “artiştilor”, cînd nu le azvîrle chiar un hoit de pisică pe scenă, iar copilaşul e scos de mămică să facă pişu pe culoarul dintre rînduri. Parada modei la Vatican, cu defilarea pe patine cu rotile a maicilor grase şi scrobite, ori a prelaţilor de ţară, călare în echilibru pe mono-ciclete, configurează scene antologice din istoria cinematografiei.

Filmul include secvenţe cu vedete îndrăgite ca Anna Magnani (ultima ei apariţie pe ecran), sau Gore Vidal, care se lansează într-un subtil monolog ironic-filosofic: “Poate vă întrebaţi de ce trăieşte la Roma un scriitor american. Mai întîi de toate fiindcă îmi place romanii că ce ne pasă de eşti viu sau mort: sînt neutri ca pisicile. Roma e oraşul iluziilor, nu întîmplător aici ai Biserica, Guvernul, Cinema-ul, toate chestiile care produc iluzie, cum faci tu, cum fac eu. Tot mai mult lumea se apropie de sfîrşit, fiindcă e prea populată cu maşinile, otrăvurile şi ce loc mai bun ai decît oraşul ăsta, mort de-atîtea ori şi de-atîtea ori renăscut, ce loc mai liniştit ai s-aştepţi sfîrşitul poluării şi-al suprapopulării? E locul ideal să vezi dacă lumea sfîrşeşte sau ba”. (“Vi domanderete perché mai uno scrittore americano viva a Roma. Prima di tutto perché mi piace i romani che ci frega niente se sei vivo o morto: sono neutrali, come i gatti. Roma è la città delle illusioni, non a caso qui c’è la Chiesa, il Governo, il Cinema, tutte cose che producono illusione, come fa tu come fa io. Sempre più il mondo si avvicina alla fine perché troppo popolato con le macchine, veleni e quale posto migliore di questa città, morta tante volte e tante volte rinata, quale posto più tranquillo per aspettare la fine da inquinamento, sovrappopolazione. È il posto ideale per vedere se il mondo finisce o no.”)