Teaching Dante (1)

Etichete

adulter, Dante, Divina Comedie, Francesca, interpretare, pasiune, ratiune, Rod Dreher, ziarist

Ziaristul Rod Dreher îşi continuă aventurile sporovăielilor pe blogul The American Conservative. Orice i se întîmplă de-a lungul zilei, omul reuşeşte s-o lege în vreun fel de Dante. Dacă are de condus maşina cîteva ceasuri, pe o distanţă lungă, ascultă fireşte înregistrarea terţinelor celebre. Cînd şade la masă, închină paharul de vin ori savurează friptura, gîndul îi zboară la versurile medievale. Sau cel puţin asta ne declară. De-aici şi pînă la a se-ntreba demonstrativ How To Teach Dante To High Schoolers era o distanţă de-un pas. Naivitatea lui – cînd e dusă la exces – merită să fie totuşi examinată pentru a fi corectată. Iată-l prezentîndu-le adolescenţilor, în mod stîlcit şi parţial, trei situaţii celebre din Divina Comedie.

 At least three of the damned the pilgrim meets in Hell symbolize things considered virtuous in today’s world. Francesca followed the passions of her heart, yet she is damned. Brunetto Latini advises Dante to set his course through life by his own stars, and he will succeed. Ulysses exercised boundless curiosity and a craving for discovery — yet is punished for it. Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?

Bieţii şcoleri – în faţa cărora s-ar pomeni vorbind Rod – ar cam avea de furcă să-i răspundă la asemenea întrebări inepte. Toate trei denotă cunoaşterea părtinitoare a unor personaje danteşti celebre. Francesca – eroina cîntului V din Infern – şi-a urmărit, ce-i drept, pasiunea inimii, dar asta a condus-o la amorul ilegitim pentru cumnatul Paolo. Atît în Evul Mediu italian, cît şi în Postmodernismul american, adulterul incestuos riscă uneori să fie sancţionat de soţul încornorat: dincolo cu spada, dincoace cu carabina. Nimic surprinzător în ordinea lucrurilor. Admirabil e mai ales felul în care Dante a ştiut să dozeze, în poezie, tensiunea dintre osîndă şi milă, dintre raţiune şi pasiune. Francesca a greşit şi e pedepsită, deşi e compătimită, căci a fost subjugată de iubire. Să vezi în toate astea doar banalul “follow your heart” denotă o lectură vulgar de simplă, deformatoare.

Dicţionar de idei rumegate (4)

Etichete

ministri, ratiune, somn, Victor Ponta

Somnul raţiunii generează monştri – somnul naţiunii generează miniştri. În frunte cu Ponta.

Credinţă şi raţiune

Etichete

credinta, iubire, Joachim Gauck, meditatie, pastor, ratiune, retorica, spirit critic

Joachim Gauck a fost un pastor luteran care mai apoi, timp de zece ani, a condus instituţia ce-a deconspirat arhivele poliţiei secrete germane Stasi, înainte de-a deveni, el însuşi, preşedintele Germaniei. Cartea sa, recent tradusă la Ed. Curtea Veche, Iarnă-n vară, Primăvară-n toamnă. Amintiri, îi trasează parcursul biografic straniu, compus din succesiunea celor trei etape aparent ireconciliabile: activismul religios, implicarea civică şi consacrarea politică.

Multe lucruri ar fi de subliniat în evantaiul unui asemenea destin neobişnuit. Mă opresc, în această însemnare, doar la o meditaţie a tînărului Gauck, abia ieşit de pe băncile şcolii şi preocupat să-şi exercite cu abnegaţie vocaţia sacerdotală. Are astfel prilejul să constate că discursurile “şlefuite”, bombastice, retorice, din înălţimea amvonului, pot unge sufletul predicatorului, dar riscă să rămînă fără efect în faţa publicului de provincie, compus eventual din două bătrîne analfabete, un beţivan, un fierar şi soţia pastorului. E nevoie de vorbe simple, directe, pentru a te adresa oamenilor de toate zilele.

În aceeaşi măsură, constată surprinzător prelatul, spiritul critic împins la exces nu numai că blochează legătura afectivă cu enoriaşii, ci periclitează însăşi devoţiunea. Cele două, credinţa şi raţiunea, se cuvine să se completeze, să coexiste, nicidecum să-şi dispute supremaţia. “Adevărul pe care l-am cunoscut prin întîlnirea cu astfel de oameni a fost un adevăr relaţional care-l depăşea pe cel faptic. Am învăţat că gîndirea critică nu-i cel mai important lucru, nu este adevărul ultim din viaţa mea. Se poate ca gîndirea critică să nu se mulţumească cu asta, dar ea este adesea inferioară forţei care izvorăşte din credinţă şi iubire, pentru că gîndirea critică face calcule, pe cînd credinţa creează încredere în existenţă. Acel Credo quia absurdum, această mărturisire aparent absurdă: ‘Cred, pentru că este lipsit de raţiune’ nu mai este, în cazul acesta, un argument împotriva credinţei, ci descrie o realitate mai complexă decît o imagine a lumii determinată de logică. Credinţa, deci, nu se mai luptă cu raţiunea, ci există alături de aceasta.”

Iarăşi despre credinţă şi raţiune

Etichete

Anselm de Canterbury, credinta, Dante, Paradisul, polarizare, ratiune, Tertulian

Dacă mă gîndesc mai bine, probabil că discuţia de alaltăieri ar trebui nuanţată suplimentar. Oare poziţia lui Tertulian şi cea a lui Anselm sînt cu adevărat antagonice? Ce spune unul şi ce spune celălalt? “Cred fiindcă e absurd” şi “Cred ca să înţeleg”. Amîndoi instituie, desigur, o relaţie strînsă între credinţă şi raţiune. Însă construcţiile lor filosofice sînt diferite!

La Tertulian există o legătură cauzală între cele două elemente (“fiindcă”): lipsa de logică nu împiedică puterea credinţei, ci dimpotrivă, poate să o stimuleze. La Anselm există o legătură de finalitate între cele două elemente (“ca să”): credinţa are scopul să ne ajute în percepţia logică. Iată că cele două meditaţii nu sînt convergente. Cauza precedă acţiunea, pe cînd scopul îi succedă acţiunii.

Fireşte că asta nu rezolvă tensiunea rezultată din reflecţiile respective: credem cu inima sau cu creierul? Poate că rămîne valabil răspunsul poetic al lui Dante, care conciliază frămîntările.

Polarizare

Etichete

Anselm de Canterbury, credinta, Dante, Paradisul, polarizare, ratiune, Tertulian

O tensiune esenţială parcurge secolele de meditaţie filosofică: aceea dintre credinţă şi raţiune. În ce măsură este raţiunea un motor al credinţei sau un obstacol în calea ei? Poate fi pietatea sporită prin răceala gîndirii critice, sau e nevoie doar de flacăra sentimentului de tînjire spre divinitate? La urma urmei, oamenii cred cu mintea sau cu inima?

S-au conturat două răspunsuri opuse la această investigaţie. “Credo quia absurdum” e sentinţa apocrif atribuită lui Tertulian. “Cred fiindcă e absurd” proclamă divorţul net dintre credinţă şi raţiune. Cercetarea faptelor divine nu este chemată să aibă nici o legătură cu logica minţii umane, pe care o transcende şi o aruncă în derizoriu. Pe de altă parte, “Credo ut intelligam” este formula datorată lui Anselm de Canterbury. “Cred ca să înţeleg” instituie o relaţie strînsă, indestructibilă, între elevaţia spre divinitate şi scrutarea fenomenală.

La mijloc între aceste extreme, Dante Alighieri edifică 99 de cînturi poetice, împins fiind de setea cunoaşterii rînduielilor universale. Ajuns totuşi, în ultimul cînt al Paradisului, să îşi scufunde privirile în esenţa tainică a lui Dumnezeu, înţelegerea i se tulbură şi conceptele îi devin neputincioase. Iubirea divină se răsfrînge asupra ei înseşi, iar pietatea şi veneraţia sfîrşesc prin a orbi judecata călătorului prin lumea de-apoi.

124. “O luce etterna che sola in te sidi,
sola t’intendi, e da te intelletta
e intendente te ami e arridi!”

Adică în traducerea extraordinară a lui George Coşbuc:

“Lumină-n veci, ce numa-n tine-ţi eşti,
şi singură te ştii, şi-aşa ştiută,
etern ştiind, surîzi şi te iubeşti!”

Credinţă

Etichete

credinta, Dumnezeu, Pascal, ratiune

Pascal: “Credinţa este un dar al lui Dumnezeu şi nu un dar al raţiunii”. (“La fede è un dono di Dio e non un dono del ragionamento.”)

Raţiune şi imaginaţie

Etichete

Dante, imaginatie, invatare, Jorge Luis Borges, Peter Neagoe, poezie, ratiune

Găsesc undeva aceste simpatice instrucţiuni de învăţare a unei limbi străine, oferite de Jorge Luís Borges: “La Geneva am învăţat singur limba germană, căci voiam să-l citesc pe Schopenhauer în original. Şi am descoperit o metodă foarte plăcută. V-o recomand tuturor, în caz că nu vorbiţi germana. Procedeul este următorul: puneţi mîna pe un exemplar din Buch der Lieder a lui Heine – asta nu e greu de făcut – şi pe un dicţionar german-englez şi începeţi să citiţi. La început o să vă fie greu, dar după două sau trei luni o să descoperiţi că citiţi cele mai frumoase versuri din lume, poate neînţelegîndu-le, însă simţindu-le, ceea ce este mult mai bine din moment ce poezia nu se adresează raţiunii, ci imaginaţiei”.

O metodă asemănătoare a fost utilizată cu succes de românul Peter Neagoe. Emigrat la începutul secolului XX în America, s-a pomenit într-o cultură a cărei limbă n-o stăpînea. Era, însă, propulsat de dorinţa nestăvilită de-a deveni scriitor. Aşa că s-a închis în casă, timp de peste un an, cu un imens dicţionar academic al limbii engleze, pe care l-a învăţat din scoarţă în scoarţă! Cînd a trecut apoi să scrie, i-a uluit pe toţi cu stilul său suplu, diversificat. Lecţia lui Peter Neagoe am preluat-o, după absolvirea facultăţii, cînd am fost pus în situaţia de-a preda limba italiană, pe care încă n-o stăpîneam la nivelul pe care mi l-aş fi dorit. M-am înhămat la compilarea unui dicţionar român-italian şi italian-român, de-a lungul a vreo doi ani de strădanii. În urma acestei activităţi pot spune că mi-am eliminat inhibiţiile ca italienist. (Mă uit înapoi cu oarecare amuzament: rezultatul eforturilor mele autopedagogice a fost deja publicat în trei ediţii diferite.)

Acestea fiind zise, mă despart însă de Borges atunci cînd recomandă degustarea poeziei nu prin raţiune, ci prin imaginaţie. Metoda e absolut inutilizabilă în cazul Divinei Comedii. Textul poetic medieval impune cunoaşterea prealabilă a conţinuturilor la care se face referire. El constituie un parcurs înverşunat de învăţare: istorică, politologică, geografică, filosofică, teologică, astrologică, morală. Iar după ce percepi mizele de anvergură enciclopedică ale mesajului dantesc, poţi reveni la suprafaţa capodoperei sale, pentru a-i degusta virtuţile poetice. Dar – la Dante cel puţin – nu poţi admira ceva înainte de-a cunoaşte. Imaginaţia vine abia pe urmele raţiunii.

Credinţa şi spiritul critic

Etichete

credinta, Dante, N. Steinhardt, ratiune, Sfintul Josemaria Escrivà de Balaguer, Sfintul Toma din Aquino, spirit critic

Josemaria Escrivà de Balaguer a fost un prelat harnic, care şi-a desfăşurat activitatea de cateheză pe diverse continente. A îmbinat reflecţia filosofică şi preocupările administrative, atunci cînd a întemeiat instituţia “Opus Dei”. A fost canonizat de Papa Ioan Paul al II-lea. Una dintre meditaţiile sale atinge punctul fierbinte de intersecţie dintre credinţă şi raţiune: “Este o dispoziţie greşită să asculţi cuvîntul lui Dumnezeu cu spirit critic”. (“È cattiva disposizione ascoltare la parola di Dio con spirito critico.”)

Aş observa că nu putem şti cînd anume primim cuvîntul lui Dumnezeu, pentru a-l întîmpina cenzurîndu-ne spiritul critic. Totodată nu avem nici chezăşia că acela e cu adevărat mesajul Domnului, ca să-l acceptăm în deplină credulitate. Eclipsarea raţiunii nu ne garantează receptarea corectă a credinţei. În acest aspect medievalii Toma din Aquino şi Dante, care au pus împreună mintea şi sufletul, care s-au slujit de lumina intelectului pentru a explora tainiţele crezului, îmi par de-o infinită actualitate.

Mai multă admiraţie şi adeziune îmi suscită, pe această temă, observaţiile muşcătoare formulate de N. Steinhardt. “Mii de draci mă furnică văzînd cum este confundat creştinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tîmpă şi laşă, o bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca şi cum menirea creştinismului n-ar fi decît să lase lumea batjocorită de forţele răului, iar el să înlesnească fărădelegile dat fiind că e prin definiţie osîndit la cecitate şi paraplegie. (…) Creştinismul neajutorat şi neputincios este o concepţie eretică deoarece nesocoteşte îndemnul Domnului (Matei 10, 16: ‘fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii’) şi trece peste textele Sfîntului Pavel (Efes. 5, 17: ‘Drept aceea, nu fiţi fără de minte’, II Tim. 4., 5: ‘tu fii treaz în toate…”, Tit. 1, 8: ‘să fie… treaz la minte’ şi mai îndeosebi I Cor. 14, 20: ‘Fraţilor, nu fiţi copii la minte; ci la răutate fiţi copii, iar la minte fiţi oameni mari’).”