Mihai Botez – portret în zigzag (4)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

Relațiile lui Mihai Botez cu postul de radio Europa liberă cunosc o amplă fluctuație. Foarte bun prieten cu directorul Vlad Georgescu, la rîndul lui bursier la Woodrow Wilson Center, futurologul beneficiază de afecțiune și sprijin constant în transmiterea gesturilor sale de protest, a interviurilor din presa occidentală, a studiilor politologice prezentate la simpozioane. “Iubite Vladone”, i se adresează disidentul în noiembrie 1983. I se oferă un post de redactor, dacă se va hotărî să plece din țară – propunere pe care Botez o declină. Virgil Ierunca și Alain Paruit difuzează un dialog cu el, în emisiunea “Povestea vorbei”.

Cîțiva ani mai tîrziu, Monica Lovinescu notează în jurnalul ei că au apărut probleme și în direcția respectivă: “Mihnea foarte prost impresionat de reacția violentă a lui Vlad la știrea că, în loc să facă escală la Frankfurt și să-l întîlnească pe el, Botez vine să ne vadă pe noi la Paris. Nu-i mai dă bani, se dezinteresează de el, după ce promitea să-l ia director adjunct la FE. Mihnea conchide: o criză de gelozie” (30 aug. 1987). Doar atît? Sau îndemnurile de prudență, plecate de la ambasada americană din București, au ajuns cumva și la conducerea Europei libere? După moartea lui Vlad Georgescu, de un cancer galopant, candidatura lui Mihai Botez la conducerea secției române a postului de radio cade în gol.

Aceeași involuție radicală în raporturile lui Botez cu “Monicii”. La prima întîlnire: “Entuziasmul ni se întărește după ce, singuri cu el, ne ducem la restaurant în Cartierul Latin. Surpriza a fost totală. Mai întîi, așteptam un «tinerel» de vreo 45 de ani și pare mai bătrîn ca V. (Pe unde trece, Securitatea lasă urme – și el e deseori chemat la ei.) În plus, modestia pe care o simțisem și la telefon, și care se confirmă. În sfîrșit, o cultură profundă, o inteligență ascuțită, o maturitate, o capacitate de analiză pe care lectura eseului său «sociologic» Lumea a doua nu mă lăsaseră în nici un fel s-o presimt” (21 oct. 1985). Atunci cînd Mihai Botez devine propunerea lui Iliescu la postul de prim-ministru, Monica Lovinescu, deși a văzut multe la viața ei, rămîne cu gura căscată de uimire: “Din nou istoriile românești depășesc orice ficțiune. «La difficulté est de rendre le vrai vraisemblable», scria Camus” (14 oct. 1992). [E greu să faci adevărul verosimil.] Alunecarea pe tobogan continuă, după stabilirea fostului anticomunist peste ocean: “Ei toți în Statele Unite (Tudoran, Matei C., Nemoianu care nici nu-l mai primește în casă) îl cred pe Mihai Botez stipendiat de Securitate, nu se știe de unde e așa bogat și aruncă banii pe fereastră. Încercăm să-i scoatem gărgăunii securiști din cap: orice se poate crede despre Botez, dar asta nu” (5 ian. 1993). Cînd e numit ambasador la ONU: “adică acceptă să semneze operația de cosmetizare a lui Iliescu, care în interior e cu ceaușiștii de la România Mare și toți extremiștii de dreapta, blochează reformele etc., iar în exterior vrea să impună potemkiniada democratizării. Ar fi trebuit să fim blazați de atîtea dezamăgiri. Și iată că nu sîntem. Decepția cu Botez e mare” (13 iunie 1993). În fine se consemnează sec ruptura, odată cu vîrful de “carieră” al celuilalt: “Mihai Botez ajuns ambasador la Washington (ambasadorul lui… Iliescu) nu ne mai interesează. I-am fost chiar recunoscători că atunci cînd a trecut prin Paris și l-a văzut pe Mihnea, n-a încercat să dea de noi. Tot nu i-aș fi răspuns” (8 august 1994).

Teancul de acte confidențiale, publicat acum de Radu Ioanid, vine să arunce o lumină crudă asupra reprezentației din culise a lui Mihai Botez. Lucruri intuite, bănuite, disputate de-a lungul anilor capătă un gir evident. Firește că modelul colorat, de pe fața covorului, e mai coerent în zigzag decît împletitura de pe spate, urmărită în firele ei multicolore: numeroase repetiții, formule birocratice și expresii butucănoase ale documentelor nu fac din această carte o lectură de plăcere. Dar au utilitatea de-a limpezi lucrurile, pentru toți cei de bună credință.

Publicitate

Mihai Botez – portret în zigzag (3)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Dorin Tudoran, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

De altfel legăturile lui Mihai Botez cu serviciile românești urcă pînă la bursa americană din 1976, de la Woodrow Wilson Center, cînd i-a dat rapoarte scrise generalului Gheorghe Anghelescu, rezidentul Direcţiei de Informaţii Externe (DIE). Activarea sa intensă în jurul lui Dorin Tudoran pare să reflecte un moment de criză, cînd Securitatea nu voia să scape situația de sub control. Astfel încît i-a fost tolerat jocul dublu, prin care trimitea manuscrise anticomuniste la americani și-i turna pe români (și pe americani) la români. Singurul care n-a știut de duplicitatea amicului generos a fost disidentul Dorin Tudoran care, el, a făcut greva foamei, cîteva zeci de zile, în mod autentic.

Legăturile de culise ale lui Botez cu oficialitățile americane se întind de asemeni pe durata multor ani. Documentele arată cum a fost “pilotată”, oficial și grijuliu, atribuirea celor două burse peste ocean, în speranța încurajării unui om de încredere, cu influență, în problemele românești. Rapoartele ambasadei americane consemnează – și arhivele Departamentului de Stat păstrează – cele mai mici zvonuri în privința lui Mihai Botez: că a fost agresat pe stradă, că ar fi murit la spital în anii ’80 (informație dezmințită rapid), că a fost mutat cu serviciul la Tulcea (motiv pentru care o oficialitate protestează pe lîngă doi diplomați români) etc. Cîteva zeci de pagini ale cărții atestă grija deosebită cu care Washingtonul îi urmărea personalitatea, gesturile publice, precum și treptata erodare a încrederii pe care o inspira. Raportul confidențial din 9 martie 1987, trimis de ambasadorul Kirk în centrală, sintetizează exact jocurile multiple ale personajului: “Legătura noastră principală cu Botez este în contact apropiat cu el mai bine de doi ani. Legăturile lui cu noi există de mult mai mult timp, bineînțeles, și includ ofițeri mult mai importanți acum («much more senior officers»), care au fost la post aici de-a lungul anilor. Dar pare contradictoriu («puzzling»), chiar deliberat eronat. Canalul său de comunicare direct cu cercurile superioare a dispărut, dar el pare să aibă în continuare legături private cel puțin în unele sfere ale eșalonului de vîrf. Un lucru nu s-a schimbat, natura conspiraționistă a politicii Bucureștiului și pericolele jocurilor pe care el [Botez] le practică. În concluzie, deși avem unele întrebări în legătură cu evenimente recente (și unii aici își pun întrebări în legătură cu adevăratele sale loialități), avem tendința să le acceptăm pe amîndouă ca reale”.

Mihai Botez – portret în zigzag (2)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Gabriel Andreescu, Mihai Botez, Radu Ioanid, Securitate

Cartea urmărește trei zone distincte de activitate ale lui Mihai Botez, prezentate succint de Radu Ioanid și ilustrate apoi prin documente: relațiile disidentului cu Securitatea, cu autoritățile americane și cu postul de radio Europa liberă. În ce privește prima direcție, R. Ioanid subliniază că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin douăsprezece informări directe și șase indirecte, datate 1983-1985, toate provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Între aceste rapoarte, informările directe provin clar de la Mihai Botez. Douăsprezece dintre ele sînt «semnate» Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una dintre ele fiind semnată şi datată olograf. Restul de șase informări sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez sau înregistrările convorbirilor dintre Ureche și Botez despre Tudoran. De la raport la raport, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) se estompează în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Pălăvrăgeala amicală a lui Botez cu Ureche (ce nume predestinat!), în care “sursa” face inițial elogiul amicului Tudoran, în tentativa de a-l proteja, devine apoi o hăituială tot mai solicitantă pentru futurolog. O consemnează și ofițerul: “Raportez că la această întîlnire B.M. Horia a fost foarte nervos și și-a exprimat dorința de a nu mai scrie nimic în legătură cu prietenul său Dorin Tudoran care actualmente se află la mare cu familia pentru circa 10-12 zile. (…) Menționez că Botez Horia a afișat la această întîlnire o permanentă stare de neîncredere și suspiciune în organele noastre subliniind că nu îi face plăcere să își «toarne» prietenii (români). Am încercat să îl temperez, lucru care nu a reușit decît parțial”.

În fața probelor textuale concrete, care ies la suprafață din tainițele arhivelor și sînt incluse în pagini de carte, devin bizare eforturile unor opiniomani de-a răsturna și în prezent adevărul. Mai zilele trecute, într-un grupaj de comentarii găzduite de revista Observator cultural, Gabriel Andreescu scria ferm despre situația revelată: “Nimic care să susţină teza colaborării cu Securitatea. Dimpotrivă”. Stăruința cu care fostul teoretician al disidenței contestă evidențele, de cînd a renunțat la burlăcie, pentru a-i inocenta pe unii ciripitori la Secu, ține de-un fenomen psihologic-moral ce merită o cercetare separată.

Că Mihai Botez nu de simple trăncăneli benigne se ținea cu locotenent-colonelul Marian Ureche, este în măsură s-o aprecieze chiar victima turnătoriilor sale. Dorin Tudoran a trăit un adevărat șoc, atunci cînd a înțeles că bunul său prieten îl ajuta, pe de o parte, să-și expedieze în Occident textele de protest anticomuniste, iar pe de altă parte îl livra cu arme și bagaje torționarilor, dezvăluindu-le punctele lui sensibile. “Printre motivele care m-au neliniștit în legătură cu documentele legate de Mihai Botez aflate în dosarul meu de urmărire informativă rămâne și acela că nu povești construia Mihai spre a mă proteja, ci că oferea Securității, cu o imprudență de neînțeles, amănunte care mă făceau și mai vulnerabil decât eram – stările mele de spirit, îngrijorările provocate de boala copilului, ce discutam în casă la Nicu Stăncescu, ce aveam de gând să scriu și să trimit în afara țării, promisiunea că va încerca să obțină de la mine copia nu-știu-cărui document la care lucram etc. Povești construiește Andreescu.”

Mihai Botez – portret în zigzag (1)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Mihai Botez, Nicolae Breban, Radu Ioanid, Securitate

Pentru oamenii familiarizați cu viața publică din vremea lui Ceaușescu, traiectoria urmată de Mihai Botez a fost presărată de-un șir de miracole. Cu o formație științifică de matematician, încununată de-un doctorat încă din tinerețe, convertit apoi spre sociologie și viitorologie (I.D. Sîrbu: “Eu cînd spun Futurologie, o spun ca înjurătură”), protejat de ministrul comunist Malița, lăsat să meargă de două ori cu bursă de studii în SUA, la Woodrow Wilson Center (în 1976 și 1987), și la un congres de specialitate din Madrid (octombrie 1985), Botez se afirma totodată ca un critic perseverent al ceaușismului, în etapa strîngerii șurubului. Dădea interviuri nestingherit și i se prezentau sinteze critice la Europa liberă, în La Nouvelle Alternative, în L’Express, conversa în România cu corespondentul lui Washington Post, frecventa ambasadele occidentale, unde se întreținea cu specialiștii acreditați. Era îndepărtat din conducerea unui institut de cercetări, dar era lăsat să se voiajeze la capitaliști. Așa o fandare largă nu se mai văzuse de pe vremea lui Nicolae Breban, care critica de la Paris socialismul, în timp ce era, la București, membru în Comitetul Central al PCR. Bine-bine, Breban era prieten cu tovarășul general Pleșiță, pe care-l ținea zelos la curent cu noutățile ce apăreau în lume (“Ei, servim cultura şi ţara!”) – dar Botez cui îi raporta oare?

Unde mai pui că, după decembrie 1989, într-o fulgurantă revenire din exilul său american, militantul pentru democrație era s-ajungă prim-ministru fesenist! Și-apoi, cît ai clipi din ochi, adversarul comunistului Ceaușescu a țîșnit pe firmament ca ambasador al socialistului Iliescu (la New York și Washington). O asemenea evoluție mirobolantă la scena deschisă avea, mai mult ca sigur, vînjoase rădăcini prin culise. Multă lume se întreba, curioasă, de unde vine briza care agită zmeul la înălțime? Radu Ioanid și-a propus să facă lumină, publicînd o carte de 442 pagini, cu documente de primă sursă despre Mihai Botez, preluate din Arhiva Direcției Securității Statului (DSS) și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Radio “Free Europe” (RFE-CEU), Serviciul de Imigrare și Naturalizare american (INS), Departamentul de Stat de la Washington (SD), FBI, Reagan Library, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Clinton Library. Dacă atîtea instituții serioase și-au ațintit privirile asupra unui singur om, este limpede că aveam de-a face cu un pion important în schimbul de idei și informații, peste zidul ridicat de războiul rece.

Schizofrenie morală

Etichete

conflict de interese, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, informatori, Observator cultural, Radu Ioanid, Securitate

Ultimele săptămîni de vacanţă sînt marcate de-o lungă zvîcnire polemică a lui Gabriel Andreescu prin Observator cultural. Omul desfăşurase cîţiva ani de eforturi, în presă şi într-o carte, pentru a spăla cu Dero nişte scriitori care au ciripit la Securitate (Nicolae Breban, Mircea Iorgulescu, Mihai Botez, Nicolae Balotă ş.a.). Lumea se întreba siderată ce l-a împins pe-un disident prestigios să se scufunde în dosarele fostei poliţii secrete, cu scopul de-a contrazice evidenţele. Ce l-a mînat în publicistica flambată, cu înverşunarea de-a drege busuiocul. Ei, acum s-a aflat. După cum a semnalat-o Dorin Tudoran pe internet, Gabriel Andreescu s-a însurat după ‘89 cu Daniela Ghiţescu (Andreescu), una dintre fostele informatoare ale Securităţii din Ambasada Olandei de la Bucureşti. Omul se găseşte, prin urmare, în conflict de interese, atunci cînd dezbate deculpabilizator problema foştilor informatori ai Securităţii, cîtă vreme stă în casă cu unul/una dintre ei.

Şi de-aici replica interminabilă a lui Gabriel Andreescu, căutînd paiul în ochii tuturor, pentru a ascunde bîrna dintr-ai săi. Vinovaţi sînt nu el şi activitatea sa etic scandaloasă din ultima vreme, ci toţi ceilalţi: Dorin Tudoran, fiindcă nu şi-a ţinut gura; Radu Ioanid, fiindcă l-a manipulat pe Dorin Tudoran să nu-şi ţină gura; viaţa, fiindcă e brutală; universul, fiindcă e neînţelegător.

Există tendinţa naivă să judecăm lumea în alb şi negru, să examinăm o personalitate publică dacă e “pozitivă” sau “negativă”. În realităţile de azi, o asemenea estimare nu ne mai ajută. După cum a demonstrat-o Alain De Botton vorbind despre arta lui Marcel Proust, “ştim că e posibil să credem despre cineva că e îngrozitor de prozaic şi totodată receptiv, înclinat spre infatuare şi totodată fermecător, suferind de halenă şi totodată genial”.

Transpunînd complexitatea personalităţii umane în etica publică din România, e posibil să avem un disident autentic, persecutat de regimul comunist, autor al unei cărţi despre filosofia disidenţei, implicat după decembrie ‘89  în mişcări pentru drepturile omului – şi care totodată se însoară cu o fostă informatoare a Securităţii, cercetează arhivele CNSAS cu scopul de a-i inocenta pe scriitorii informatori, lansează o campanie denigratoare împotriva lui Andrei Pleşu (şi pierde în ţară procesul aferent), dar se lamentează peste tot că disidenţii sînt calomniaţi cu deliberare.

Marcel Proust avea dreptate: şi eu am întîlnit oameni cu halenă, dar totuşi interesanţi. Ce ne-a demonstrat, în plus, Gabriel Andreescu este că nu numai personalitatea socială a individului poate fi schizoidă, ci şi abisul său moral.

Statul comunist escroc (1)

Etichete

Ceausescu, comunism, dictatura, escroc, Ion Mihai Pacepa, Radu Ioanid, relatii internationale, Securitate

În ultimii ani de domnie ai lui Ceauşescu a stîrnit senzaţie fuga în Occident a spionului său şef, generalul Pacepa, născocitorul multor lovituri din umbră peste hotare. Cartea publicată de acesta, în scurtă vreme, Orizonturi roşii, ridica năframa de pe imaginea unui dictator lipsit de scrupule. Faptul că îşi înfometa populaţia şi o ţinea în subdezvoltare, pentru a o controla mai uşor, ne era cunoscut din experienţa de zi cu zi. Faptul că – în aroganţa lui fără seamăn – a comandat atacul terorist cu bombă asupra sediului Europei libere, sau împotriva unor personalităţi incomode, l-am aflat de pe undele scurte. (Monica Lovinescu a fost bătută bestial de un comando, în faţa propriei sale case din Paris. Paul Goma şi Şerban Orăscu au primit colete explozive la domiciliu. Ziaristul Emil Georgescu a fost înjunghiat cu zeci de lovituri de cuţit în garajul său din Germania. Trei directori ai incomodului post de radio au pierit de cancer, în mod ciudat, la scurte intervaluri.)

După statul comunist terorist, aveam să aflăm dintr-o serie de cercetări articulate, publicate nu de mult, că trăiam şi într-un stat comunist sclavagist. Metoda simplă de înavuţire, dar cu atît mai revoltătoare, consta în vînzarea cetăţenilor care voiau să evadeze din paradisul artificial. Lungi tratative s-au purtat cu Germania Federală pentru “răscumpărarea” oamenilor care insistau să scape de schizofrenia românească. Se percepeau tarife colosale pe cap de expatriat, în funcţie de pregătirea lor profesională şi de nivelul lor social. Aceeaşi linie comercială preferenţială, destinată să umple vistieria statului cu valută forte, s-a deschis pe relaţia cu Israelul (vezi cartea lui Radu Ioanid, Răscumpărarea evreilor).

Toate aceste aranjamente mai beneficiau – în cota lor de josnicie – de-o limită a îndreptăţirii cinice. Dictatorul replica la atacurile presei libere occidentale, recurgînd la mîna înarmată a teroriştilor. Dictatorul fructifica bogăţia umană a patriei, prin vînzarea ei peste hotare. Însă dezvăluirile de ultimă oră din presă, după cercetarea dosarelor secrete ale Securităţii, ne conving că trăiam într-un stat comunist escroc, pentru ale cărui aranjamente delictuoase internaţionale nu mai pot fi date explicaţii decît în sfera penalului.

Poveşti cu savantul (1)

Etichete

colaborator Securitate, cultura, disident, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Ion Iliescu, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez, Radu Ioanid

În ultimul număr al revistei Cultura, un anume Ionuţ Vulpescu sare zgomotos în apărarea memoriei lui Mihai Botez, fost disident al regimului Ceauşescu şi fost ambasador american al regimului Iliescu. Nimeni n-a contestat lupta lui Botez împotriva comunismului ceauşist, aşa cum nimeni n-a contestat cîrdăşia sa cu neo-comunismul iliescist. În ecuaţie au mai apărut şi campaniile de presă despre colaborarea lui M. Botez cu Securitatea, ipoteza că fostul disident spăla banii murdari ai ocultei instituţii prin Statele Unite. S-a publicat apoi volumul Eu, fiul lor (Ed. Polirom, 2010), care sintetizează dosarele întocmite de poliţia politică împotriva lui Dorin Tudoran. În prefaţa semnată de Radu Ioanid, se arată că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin 15 informări datate 1982-1985 provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Dintre aceste informări, opt sînt ‘semnate’ Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una este semnată şi datată olograf, iar restul sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez. De la raport la raport, conştiinţa sursei se degradează treptat, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) dispărînd în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Analiza lui Radu Ioanid a stîrnit de-atunci un imens nor de vorbe-n vînt. Diverse categorii de cetăţeni s-au năpustit să coafeze lucrurile. N-a uimit insistenţa ilustrată de Viorica Oancea, sora lui Mihai Botez. Dar stupefiant s-a dovedit a fi un alt disident anticeauşist, Gabriel Andreescu, omul care a vizitat arhivele doar pentru a-şi umple de carne intenţiile de inocentare a turnătorilor de odinioară (vezi Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Ed. Polirom, 2013). În cacofonia manevrelor cu odgonul, numitul Ionuţ Vulpescu trage tare la vîslă să ajungă din urmă plutonul.