O seară la radio (2)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Continuăm, la “Serile Radio Cluj”, dialogul cu invitatul nostru special de astăzi, profesorul, scriitorul, traducătorul, polemistul Laszlo Alexandru. Domnule profesor, aţi absolvit Literele clujene în 1989, dacă nu mă înşel…

– Aşa este…

– Ce a simţit tînărul Laszlo Alexandru cînd şi-a citit repartiţia?

– Păi, nu. Repartiţia ţi-o alegeai, nu ţi-o citeai. Îţi dădeau nimic şi îţi ziceau: alege!

– Şi de ce aţi ales Moldova?

– Pentru că era primul post din afara Ardealului. Eu am terminat cam al şaselea, cu media 9,59 (am amintiri interesante). Cu media aia nu mai erau posturi în Ardeal. Am ales o catedră lîngă Vatra Dornei, la Cîrlibaba, un sat cu rezonanţe rebreniene. Dar simpatic, satul! Am fost profesor de română acolo. M-am simţit bine, mai puţin atunci cînd căram cu două găleţi apa de la fîntînă, ca să mă spăl în lighean. Ca un clujean get-beget, obişnuit cu vana şi cu apa caldă, asta a fost cam dezagreabil. Dar în rest a fost foarte plăcut, oamenii m-au respectat şi am amintiri foarte luminoase de acolo.

– V-aţi simţit bine la Cîrlibaba.

– Da. Şi copiii s-au lipit imediat sufleteşte de mine şi mi-au confirmat că este vocaţia şi bucuria mea să fac meseria asta.

– Unde stăteaţi? În gazdă?

– Da, stăteam în chirie. Era o familie de bătrîni germani. Compoziţia satului era foarte interesantă. Erau cîţiva germani, pe cale de-a emigra în Occident. Pe urmă erau unii etnici ucraineni. Cei mai mulţi erau români, fireşte. Am găsit şi un bătrîn evreu, care locuia chiar în centru. Cu ăla am avut lungi discuţii. Eu traduceam o carte, a lui Romain Gary, şi aveam nişte chestiuni de terminologie specifică, nu ştiam ce-i aia Barmitzwah şi alte lucruri asemănătoare. L-am rugat pe bătrînul croitor să-mi explice, fiindcă n-aveam din altă parte cum să aflu. Aşa că nu stăteam degeaba la Cîrlibaba, eu scriam, mi-am cărat cu mine maşina de scris. Pe vremea aia nu erau computere şi alte minunăţii, ca azi. Acolo am tradus prima carte din franceză, care apoi s-a publicat în trei ediţii şi s-a adaptat, la Bucureşti, la Nottara, ca piesă de teatru: Romain Gary. Scriam, citeam, predam. Copiii mă iubeau. Eu îi iubeam. A fost o etapă frumoasă.

– Dar ce v-a venit să-l traduceţi neapărat pe Romain Gary?

– A fost pasiunea mea, una din ele. L-am descoperit întîmplător şi am mers pe fir. Am rămas legat de el sufleteşte. Romanul Ai toată viaţa înainte: peste un milion de exemplare vîndute în Franţa. Premiul Goncourt. Filmul a primit Premiul Oscar etc. Dar pe lîngă premii şi tiraje, este o capodoperă. Sînt multe filme sau cărţi premiate, care sînt varză. Dar ăsta e un roman absolut extraordinar.

– Ai toată viaţa înainte, prima ediţie românească a apărut în 1993.

– Tradus la Cîrlibaba, în vîrful muntelui. Cine doreşte, poate să facă şi acolo cultură.

– Am impresia că special v-aţi ales Cîrlibaba, ştiaţi că şi acolo se vorbesc mai multe limbi. Sau aţi nimerit bine.

– Asta deja a fost o nimereală. Calculul a fost să vedem cît de aproape opreşte trenul. În afara Ardealului, următoarea destinaţie, unde trenul oprea aproape, era Cîrlibaba. Adică la 38 de kilometri. Fiindcă în alte părţi trenul oprea mult mai departe de atît.

– N-aţi stat cei trei ani obligatorii, pentru că a venit Revoluţia.

– Eu am ajuns în septembrie 1989 la Cîrlibaba. În decembrie am auzit la Radio “Europa liberă” că a început revolta la Timişoara: împuşcături, urlete de durere. Am decis să mă întorc la Cluj. Oricum se apropia vacanţa. Am venit acasă şi am participat, pot spune chiar am condus, alături de alţii, una din facţiunile revoltei clujene, aceea din Mănăştur către centru. Aceea care s-a desfăşurat în după-masa şi seara de 21 decembrie 1989.

– Deci în 21. Eraţi în Mănăştur, aţi reuşit să adunaţi 1.000 de oameni şi să coborîţi spre centru. Dar aţi fost întîmpinaţi cu gloanţe. Ce s-a întîmplat?

– S-a întîmplat că au murit unii oameni acolo. Şi chiar lîngă mine: o fată de vîrsta mea. Sigur că eu, în secunda aceea, nu ştiam ce urma să se întîmple. Cumpăneşti gravitatea lucrurilor post factum. Dar era multă indignare pentru situaţia în care eram, pentru sărăcie, pentru lipsa de speranţe, pentru lipsa de libertate. Lumea a ieşit absolut spontan. Aşa că eu am mari dubii cînd aud teoriile cu lovitura de stat sau cu alte bazaconii.

– O fi fost pe urmă…

– Pe urmă, sau între timp, sau în alte facţiuni. Pentru că n-a fost totul global şi uniformizat. Dar ce-am trăit eu şi ce-am constatat acolo a fost o revoltă foarte autentică şi care a fost plătită cu viaţa, de unii care erau la cîţiva metri de mine şi aveau vîrsta mea.

– Ştiaţi că vă aşteaptă armata la Fabrica de Bere?

– Da, ştiam asta, fiindcă venea deja lume dinspre oraş şi ne-a avertizat că sînt închise căile de acces spre centru. Tocmai ca să ne protejăm, am pus în faţa mulţimii de oameni care protesta patru camioane, pentru a ne feri de gloanţe. Nu ştiam de acei oameni că sînt soldaţi, că sînt miliţieni, că sînt securişti. Doar atît bănuiam, că nu vom putea trece cu mîinile în buzunar şi fluierînd. Ca să ne protejăm, dar şi ca să avem un element de forţă vizuală, pentru a-i impresiona pe eventualii noştri adversari, am dispus patru camioane în faţa oamenilor, pe carosabil. Astfel am coborît pe lîngă Fabrica de Bere şi, imediat după ce-am făcut la stînga, un pic mai jos, unde e Strada Piezişă, era desfăşurat plutonul de trăgători care ne-a întîmpinat cu foc.

– Ne-ar trebui o altă emisiune pentru acest subiect…

– Da, ăla e un alt subiect. Aici e viaţa… iar dincolo sînt cărţile…

– Ce-a făcut Laszlo Alexandru după Revoluţie? V-aţi întors la Cîrlibaba?

– Bună întrebare. Majoritatea colegilor şi a profesorilor pe care-i cunoşteam a rămas la Cluj, să-şi găsească imediat locuri de muncă. S-au deschis multe oportunităţi. S-a spulberat acel blocaj al posturilor şi tinerii au putut să ocupe catedre în Cluj sau în preajma oraşului. Eu pe vremea aceea eram însurat. Am avut o discuţie cu soţia mea, care de asemeni era profesoară. Discuţia noastră a fost în termeni de responsabilitate – v-o spun cu maximă sinceritate – faţă de copiii pe care i-am găsit acolo, la Cîrlibaba. Ei veneau, în timpul liber, după-masa, băteau la geamul locuinţei noastre, eu le deschideam şi fetiţe cu mîini subţiri îi întindeau soţiei mele un buchet cu flori de cîmp. “Dar, de ce?”, întrebam nedumerit. “Aşa, din simpatie”, îmi răspundeau zîmbind.

– Ce frumos…

– Da, erau fără nici un fel de gînduri ascunse. Dar îi vedeam că erau, din păcate, în ce priveşte învăţătura, cam neglijaţi. Avuseseră parte de profesori nu foarte pregătiţi, unii doar absolvenţi de liceu. Am zis că e de datoria noastră să continuăm ce-am început. Şi ne-am întors absolut de bună voie la catedră acolo, la sfîrşitul lui ianuarie, sau prin februarie. Şcolile au fost închise ceva vreme atunci, cu revoluţia. Ne-am dus efectiv în vîrful muntelui şi am terminat acel an şcolar. I-am ajutat pe mulţi dintre elevii mei să intre la mari licee din Suceava şi Vatra Dornei, unde altfel n-ar fi avut nici o şansă. Pe două dintre fetiţele premiante le-am încurajat ulterior să vină după mine la Cluj. Le-am intermediat transferul la Colegiul “Bariţiu”, le-am găsit cu greu locuri de cazare, la internatul Liceului “Şincai”. Una dintre ele a absolvit clasa a XII-a ca şefă de promoţie în “Bariţiu”. A ales să facă facultatea la Bucureşti şi a devenit medic specialist. Am înţeles că trăieşte în capitală, i-am pierdut urmele de vreo 15 ani.

– Aţi venit la Cluj. Aţi avut o tentativă la Facultatea de Litere?

– Am avut mai multe tentative la Facultatea de Litere, da.

– Nereuşite…

– Nereuşite, da.

– Intrăm în detalii?

– Cum doriţi. Dar pentru asta chiar vă mai trebuie încă o emisiune.

– Cert este că n-aţi reuşit…

– De două ori…

– …deşi vă recomandau anumite calităţi.

– Cred că atunci cînd concuram cu o persoană care publicase o carte, iar eu scrisesem 12, în mod normal, dacă aş fi făcut parte din comisia de evaluare, aş fi ştiut încotro să îndrept balanţa. Se pare că, în unanimitate, comisia a hotărît altceva. Însă acolo nu eram în comisie, aveam rolul de candidat.

– Şi aţi ajuns la liceul unde sînteţi acum, la Colegiul “George Bariţiu”. Ascultătorii noştri ştiu că, prin SMS, ne pot trimite mesaje. Iată, ne-a scris deja un fidel ascultător şi, din cîte constat, un coleg de-al dumneavoastră, domnul Cornel Costea…

– Da, îl salut pe Cornel, e bunul meu fost coleg de geografie.

– “Bună seara stimatului meu coleg Laszlo Alexandru. Ce dialog interesant! Chiar dacă ne cunoaştem de mai bine de 12 ani, aflu acum lucruri în premieră despre Alex”…

– Înseamnă că nu l-am plictisit. Mă bucur să-l salut.

– Haideţi să ajungem şi la cărţi. Aţi debutat cu volumul Între Icar şi Anteu, polemici, la Editura Dacia, 1996. S-a scurs ceva vreme pînă să puteţi debuta editorial.

– Nu neapărat. Eu n-am publicat înainte de 1989, nici n-am vrut. Fiind cenzură, nu doream să-mi asum chingile respective şi să spun numai cît e voie. Ori vorbesc liber, ori ţin pentru mine. Aşadar nu m-am înghesuit să public şi chiar n-am tipărit înainte de ‘89 nimic. Dar după aceea, în 1991, am debutat în presă şi anume exact în România literară. Se pare că uneori prinde bine să nu te istoveşti înainte de vreme: dacă îţi strîngi energiile, ţîşneşti mai convingător. Am mers înainte, cu o colaborare de cîţiva ani buni, la revista respectivă, cu polemici, eseuri şi opinii critice. România literară era pe vremea aceea publicaţia culturală cea mai urmărită, revista etalon a Uniunii Scriitorilor. Asta mi-a dat un oarecare ascendent, aşa că mergînd la Editura Dacia, ei mă ştiau din textele apărute destul de frecvent în presă. Numele meu începuse deja să circule. Şi am debutat la Editura Dacia în 1996.

– Am uitat să le spun ascultătorilor, cu siguranţă vă mai aduceţi aminte că imediat după revenirea în Cluj aţi predat iniţial stenodactilografie şi corespondenţă comercială.

– Sigur că da. Doi ani. Am şi cîţiva foşti elevi, legaţi cu mine pe Facebook, care poate mă ascultă acum şi cărora le-am predat stenodactilografie.

– Unde aţi învăţat? Sau tot singur?

– Am învăţat asta la Liceul “Ady-Şincai”. În comunism, în toate şcolile, se făcea practică. La secţia de mecanică, dădeai cu bomfaierul şi pileai cu pila. În treapta a doua, am studiat din fericire la secţia de filologie-istorie. Partea noastră de practică era aceasta, de stenodactilografie. Am avut un profesor dedicat şi unul dintre modelele mele, Grigore Ilea Dumitru, îndrăgit, iubit de toată lumea. Era profesor de limba germană, dar preda steno. Am fost pasionat de această disciplină. Ca elev am participat la nişte concursuri, ne-a dus domnul profesor Ilea pe la Tîrgu Mureş. Cînd să mă întorc la Cluj din Moldova, italiana încă nu era suficient de dezvoltată, ca predare, iar pe română locurile se umpluseră, în timp ce eram la Cîrlibaba. Dacă n-am venit să dau din coate… Aşa că iarăşi am nimerit în no man’s land, ca profesor de română şi italiană. Nu aveam ce să fac la Cluj. Şi atunci a apărut oportunitatea cu stenodactilografia, unde chiar nu existau specialişti. Fostul meu profesor a înfiinţat o şcoală postliceală, în cadrul liceului “Gheorghe Şincai” şi mi-a cerut sprijinul, ştia că mă pasionează acest domeniu şi m-am bucurat să colaborez cu el. Am stat în cancelarie şi la aceleaşi consilii, cu ceilalţi foşti profesori ai mei, din liceul “Şincai”, vreo trei ani de zile, iar pentru mine la început a fost foarte emoţionant.

– Să revenim la cărţi. Primele volume, Între Icar şi Anteu, Orient Expres, Grîul şi neghina sînt prin excelenţă volume de polemici, dar şi de eseuri. Puteţi trece în revistă polemicile care au avut ecourile cele mai incitante?

– Sînt multe…

– Toate au făcut vîlvă la timpul lor în presă…

– Mai mult sau mai puţin. Aveam avantajul, în prima etapă, că ele au apărut în România literară, o publicaţie foarte citită. Nu atît împotriva cui se îndreptau polemicile mă interesa pe mine, pentru că n-am avut nici menajamente, nici partizanate: să nu-l atac pe cutare sau să-l atac neapărat pe cutare. Ce m-a interesat – şi mă interesează în continuare – este mesajul ideatic pe care îl am de exprimat. Ca să fiu mai precis, cred – şi cu atît mai mult credeam cînd eram tînăr, iar de atunci nu m-am răzgîndit – că există o bază etică în sfera estetică. Scriitorii au o răspundere socială, care vine în plus, pe lîngă talentul pe care fiecare l-a primit sau nu l-a primit. Plecînd de la această premisă, am început să exprim diverse mirări sau uluiri, văzînd că una e teoria, iar în practică asistăm la foarte multe cedări, compromisuri. Mai ales că eu veneam după decembrie 89, cînd mi-am riscat pielea şi am văzut oameni murind. Pe mine nu mă impresionau vorbele acelea în doi peri şi zîmbetele de “lasă-mă să te las” sau “eu te ajut acum şi tu mă ajuţi după aia”. Horia-Roman Patapievici are un text foarte interesant, el, care şi-a riscat la rîndul său viaţa, la Bucureşti, în revoluţie. El spune: un om care s-a întors din moarte nu mai are nimic de pierdut. Cumva cu sentimentul ăsta am început eu să scriu. Cu un ton tranşant, prin care îi chestionam, îi scuturam, îi zgîlţîiam pe scriitori, de ce nu se ridică la o dimensiune etică, pe care o aşteptam de la ei. Eram, dacă vreţi, partizanul eticii în literatura română. Pe vremea aia lumea încă era destul de confuză. Nu prea ştiau ce cu ce se mănîncă. Mă citeau, unii poate erau speriaţi de mine. N-am avut replici, în orice caz, şi nimic argumentat. Dar – revin şi subliniez – nu am avut partizanate. Am constatat ulterior că etica poate fi un bun ciomag: eu sînt în echipa A şi lupt împotriva echipei B. Îi atac pe toţi din echipa B, pe considerente etice, dar uit de aceste criterii, în ce-i priveşte pe toţi cei din echipa A, care îmi sînt colegi de competiţie. Eu n-am făcut asta niciodată.

– Am înţeles. În general polemicile dumneavoastră au fost foarte bine argumentate. Sau n-au recurs la atacuri la persoană.

– Asta cu siguranţă.

– Cum s-a reacţionat la ele?

– Prin tăcere…

– V-aţi pierdut mulţi prieteni?

– Eu nu-i aveam. Cînd n-ai, n-ai ce să pierzi.

– De aici Exerciţii de singurătate. Dar să continuăm cu volumele. A urmat un studiu academic, Criticul literar Nicolae Manolescu…

– E teza mea de doctorat.

– Volumul de dialoguri cu Gheorghe Grigurcu şi Ovidiu Pecican: Vorbind. Alte polemici: Toate pînzele sus!. Apoi: Viceversa. Polemici pro şi contra lui Paul Goma. Aici este un caz interesant. Dumneavoastră l-aţi impus, l-aţi reimpus pe…

– Nu, nu. E mult spus. Paul Goma este o personalitate uriaşă. Eu am fost fascinat de figura lui publică. L-am ajutat, cred că ăsta ar fi termenul mai potrivit.

– După care relaţia cu Paul Goma s-a rupt.

– După care el a hotărît să pornească pe altă cale, adică să schimbe cu 180 de grade azimutul, iar eu nu l-am urmat într-o direcţie antidemocrată, antisemită, antioccidentală. Acolo nu l-am însoţit, pentru că n-am nimic de-a face cu aşa ceva. Admiraţia mea personală, pentru el, era conectată cu admiraţia pentru valorile pe care le slujea. Un scriitor nu este un rege. Este un slujitor al unor idei, al unor valori. Dacă îşi întoarce faţa de la acele valori, îmi rezerv dreptul de-a renunţa la admiraţia mea.

– Şi n-aţi ezitat s-o afirmaţi tranşant. Adică n-aţi tăcut.

– Am scris acea carte, Viceversa, care cuprinde în prima jumătate polemicile în favoarea lui Paul Goma, pe vremea cînd era o voce autoritară în cîmpul democratic. A doua jumătate, de polemici împotriva lui Paul Goma, atunci cînd a devenit antisemit. M-a costat şi un proces la tribunal, pe care Goma l-a pierdut, iar noi toţi, ceilalţi, l-am cîştigat. Dar nu, n-am tăcut, şi cu aceeaşi tărie cu care l-am sprijinit, apoi l-am contestat.

– După care v-aţi retras pe blog… Nu mai avem timp să vorbim pe larg… Au urmat o serie de volume, Viaţa de zi cu zi, Exerciţii de singurătate, Tutti frutti, Uriaşe lucruri mici… Toate sînt însemnări pe blog. Vă pot căuta ascultătorii noştri acolo.

– Sigur că da.

– Inclusiv articolele, studiile despre Dante.

– Despre Dante, despre gramatica limbii italiene, despre alte subiecte de italienistică.

– Despre traduceri iarăşi nu mai avem timp să vorbim.

– Vreo 12 cărţi…

– În schimb vreau să vă întreb dacă mai este căutat Memoratorul de limba italiană.

– Păi tocmai am primit un premiu, acum vreo două săptămîni, pentru ediţia a doua. Îi mulţumesc Bibliotecii Judeţene “Octavian Goga” din Cluj şi juriului care m-a premiat. Este poate una dintre cele mai vîndute cărţi ale mele. Are un caracter didactic, este cursul meu de limba italiană, pe care îl fac de peste 20 de ani.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, cum se întîmplă de fiecare dată, numai timpul nu-şi pierde timpul. Vă mulţumesc pentru prezenţa dumneavoastră la “Serile Radio Cluj”. Vă doresc multă sănătate şi un an plin de realizări.

– Şi eu vă mulţumesc şi vă doresc mult succes în continuare.

– A fost, doamnelor şi domnilor, scriitorul, traducătorul, profesorul Laszlo Alexandru, în direct la “Serile Radio Cluj”. Două minute pînă la buletinul de ştiri. Sînt Dan Moşoiu. Vă mulţumesc pentru atenţie, vă doresc o noapte liniştită.

Publicitate

O seară la radio (1)

Etichete

amintiri, biografie, carti, dialog, literatura, radio, scriitori

Daniel Moşoiu: Doamnelor şi domnilor, vă spun bună seara, bine v-am regăsit. La “Serile Radio Cluj”, ediţia de luni, 16 ianuarie, la început de săptămînă, invitatul nostru special este, aşa cum vă spuneam, scriitorul, traducătorul, polemistul, profesorul Laszlo Alexandru. Domnule Laszlo Alexandru, bună seara, bine aţi revenit la Radio Cluj…

Laszlo Alexandru: Bună seara! Bine v-am regăsit! De cînd n-am mai fost la Radio Cluj…

– N-aţi mai fost… A trecut mult de atunci?

– Nu ştiu, eu am îmbătrînit, dar nu cred că a trecut mult…

– N-a trecut mult şi vă asigur că n-aţi îmbătrînit.

– Mulţumesc. Asta aşteptam să aud…

– Cel puţin aşa scriu elevii dumneavoastră pe Facebook. Domnule Laszlo Alexandru, vă mărturisesc dumneavoastră şi ascultătorilor noştri că nu-mi fac – în afară de documentarea necesară – niciodată un plan al emisiunii, al dialogului…

– Sînteţi spontan…

– Am o schemă în cap, dar nu aştern nimic pe hîrtie. Cu dumneavoastră este foarte greu. Cu ce să începem?

– Păi nu ştiu, şi eu sînt spontan. Ce fac doi oameni spontani, cînd se întîlnesc la radio? Încep să vorbească!

– Amestecăm lucrurile? Sărim de la una la alta? Păstrăm o anumită coerenţă?

– Pînă la urmă, coerenţa sper că va ieşi din tot ce vorbim aici.

– Pentru că sînteţi un polemist redutabil, am să vă rog să ne prezentaţi pe scurt o părere, o opinie, faţă de ceea ce se întîmplă, în momentul de faţă, la Uniunea Scriitorilor din România. E greu? Să le rezum ascultătorilor situaţia actuală. Au fost o serie de excluderi din rîndul Uniunii, un grup de scriitori tineri şi-a înaintat demisiile, au fost şi alţii înainte, ce se întîmplă acolo?

– Am urmărit periferic situaţia. Plec de la ideea că sînt membru al Uniunii Scriitorilor, de vreo doi ani. Am fost primit acolo, după ce am solicitat-o. Fără a face parte din structuri de conducere, fiindcă sînt boboc, din punctul acela de vedere, nu am urmărit îndeaproape deciziile conducerii – cu atît mai puţin să fiu părtaş la luarea lor –, aşadar nu am lucrurile foarte limpezi. Pe de altă parte, îi ştiu din citite şi din auzite, pe foarte puţini în mod personal, pe cei care au rămas nemulţumiţi de acele decizii. Înţeleg că sînt două grupări. Fireşte că în scris, în literatură, cantitatea contează mai puţin, e importantă calitatea. Atunci cînd e vorba de vot, însă, şi de organizaţiile sindicale, cum e Uniunea Scriitorilor, contează şi cantitatea. Din ce-am priceput eu de pe internet, din presă etc. – dar sigur că e un subiect pe care poate n-ar fi bine să insistăm, fiindcă se derulează – au fost 18, sau 20, sau 25 de scriitori, nu ştiu precis cîţi, care au contestat configuraţia şi alegerile dintr-o uniune naţională de scriitori, din care fac parte peste 1.800, sau 2.000, sau 2.500 de persoane. Dar iarăşi s-ar putea să greşesc, fiindcă nu sînt un om al cifrelor, sînt filolog. Oricum, procentul este limpede, sau balanţa, dacă o luăm strict cantitativ, se cam poate bănui încotro înclină. Repet, este vorba de un conflict ţinînd de o asociaţie scriitoricească. Şi acolo, deşi toţi sînt talentaţi şi valoroşi şi nimeni nu poate fi înlocuit, atunci cînd se aleg nişte preşedinţi, nişte organisme de conducere, se numără voturile. Eu aşa am perceput-o. Alţii au continuat să fie nemulţumiţi, unii şi-au dat demisia. În ce mă priveşte, am avut o altă formă de protest, vă spun sincer. Vreo 10 ani nu am dorit să mă înscriu în Uniunea Scriitorilor…

– Chiar voiam să vă întreb… fiindcă aveaţi cărţi multe pînă în 2014…

– Da, chiar mi s-a propus şi nu am dorit să fac parte din Uniunea Scriitorilor. Dintr-un motiv asupra căruia acum nu mai are rost să insist. Însă cu doi ani în urmă, după ce cauza respectivă a dispărut, m-am înscris. La 18 cărţi de autor, cred că nu a fost o uzurpare a drepturilor, aceasta, adeziunea mea la Uniunea Scriitorilor. Aşa că sînt acolo, aştept ca spectatorul în fotoliu desfăşurarea lucrurilor. Îi privesc şi îi citesc pe toţi cu egal interes şi cu egală atenţie.

– Deja e desfăşurarea ostilităţilor. Am încercat să-i contactez, să-i aducem la microfon pe tinerii scriitori clujeni care şi-au înaintat demisia. Au refuzat categoric subiectul…

– Păcat.

– Noi vom continua să urmărim ce se întîmplă acolo.

– În opinia mea, este un conflict de natură sindicală. Nimeni n-a zis “tu eşti talentat! tu nu eşti talentat, pleacă!”. E o problemă care ţine de organizare şi de reprezentare. Or dacă ducem discuţia pe latura aceasta sindicală, contează numărul de voturi. Nu talentul, nu vîrsta, nu reputaţia naţională sau internaţională. Numărăm oameni, numărăm voturi şi totul devine limpede.

– Bine, am epuizat acest subiect. Domnule profesor, sînteţi născut în 4 mai 1966, la Cluj. Sînteţi clujean get-beget. Aici v-aţi născut, aici aţi trăit, n-aţi plecat decît sporadic. Proveniţi – aşa spune în biografia dumneavoastră – dintr-o familie maghiară de muncitori şi ţărani. Cine a dorit să vă dea la o şcoală în limba română? Mama, tata? A fost opţiunea dumneavoastră?

– Nu, eu eram prea mic, nu pricepeam despre ce-i vorba. A fost alegerea ambilor părinţi. A fost o opţiune liberă şi consimţită, care avea la bază un raţionament de natură social-economică. Adică ei s-au gîndit că, dacă voi învăţa limba română, ceea ce se pare că s-a întîmplat, voi avea mai bune variante de afirmare personală. Întrucît provin dintr-o familie maghiară (vorbeam şi vorbim ungureşte acasă), posibilităţile socio-profesionale, inclusiv cele de care nu s-au bucurat părinţii mei – ca simpli muncitori, cum spuneam –, nu mi-ar fi fost favorabile, dacă nu stăpîneam nuanţat, limpede, corect limba română. Va să zică a fost o opţiune strict strategică a părinţilor mei.

– Da. Şi aţi învăţat atît de bine limba română încît îi puteţi da oricînd lecţii oricui.

– Mulţumesc. Cu un doctorat în specialitate, se pare că mă descurc pe româneşte.

– Aţi terminat liceul “Ady-Şincai”, în 1984. Era şi este un liceu renumit. Acum se numeşte altfel. Care ar fi diferenţele dintre “Ady-Şincai” şi “Gheorghe Şincai”?

– Cea mai importantă diferenţă este că, pe vremea cînd se numea “Ady-Şincai”, jucam fotbal în curte cu un coleg de clasă pe care-l chema Boc Emil. Acum Emil Boc nu mai studiază acolo, ci merge să deschidă anul şcolar la “Gheorghe Şincai”, în calitate de primar al Clujului. Sigur că era doar o glumă. Care sînt diferenţele? Nu am chiar ultimele evoluţii de la “Gheorghe Şincai”. Am participat alături de cei mai mulţi colegi ai mei, recent, la aniversarea celor 30 de ani de la absolvirea liceului. Clădirea era bine întreţinută, aşa, la prima vedere. Cum o fi organizată în interior, nu pot şi nu am cum să mă pronunţ. Dar e o şcoală îngrijită, din centru, prestigioasă, din cîte se aude, şi mă bucur că am studiat acolo.

– Aţi învăţat limba română, stăpîniţi limba maghiară, dar încă din prima tinereţe, din adolescenţă, din anii de şcoală, v-aţi îndreptat şi spre alte limbi străine. Franceză, germană, am înţeles, italiană, în mod special…

– Treptat, treptat. Am avut un serial despre ce înseamnă să fii poliglot. Sigur, pornind de la propria mea experienţă, dar şi cu o reflecţie generală asupra altor poligloţi, mari scriitori şi relaţiile lor uneori tensionate, alteori neobişnuite cu ceea ce este conceptul de limbă maternă. Am scris asta pe blog, am publicat-o şi în cărţile mele. E o problemă interesantă şi, cred, de maximă actualitate, acum, cu Uniunea Europeană din ultimii ani, cînd a cunoaşte mai multe limbi străine îţi deschide mai multe porţi. Har Domnului, mai ales noi, în Transilvania, sîntem într-un spaţiu poliglot prin excelenţă, la întîlnirea dintre imperii, ca să zic aşa: marele imperiu occidental, european, care se întinde pînă la noi, marele imperiu răsăritean, care de la noi încolo se desface, şi marele imperiu – fărîmiţat, pînă la un punct – meridional: Turcia, Grecia etc. Va să zică sîntem, geografic vorbind, la o răscruce şi asta ne stimulează să învăţăm (ba chiar ne obligă) diverse limbi străine, ca să înţelegem ce ni se întîmplă. Venind concret la ce m-aţi întrebat, am pornit cu limba germană. Eu am învăţat zece ani germana la şcoală şi, în paralel, franceza am început-o din clasa a V-a. Noi, la liceul “Ady-Şincai”, aveam două propensiuni. Unii eram atraşi de filologie, de literatură, alţii erau înclinaţi spre istorie şi erau clar destinaţi acelui traseu. Eu unul mi-am dat seama că am această pasiune pentru cunoaşterea limbilor străine, din uşurinţa cu care le învăţam, cu care le stăpîneam în diverse contexte. Am perseverat, deşi meseria de profesor era şi – pînă la un punct – este şi azi destul de ingrată, în posibilităţile de-a te angaja pe undeva, cu salarii mici. Dar pasiunea a predominat, în cazul opţiunii mele, şi am mers la Facultatea de Litere, unde am intrat la Română-Franceză. După un an, am dat franceza pe italiană, dar am perseverat pe cont propriu să citesc în franceză, să traduc din franceză, astfel încît nu am făcut schimbul de la una la alta, ci am adăugat una la cealaltă, le-am completat. Tot în facultate fiind, am studiat trei semestre limba latină, cu un excelent profesor, Teodor Boşca, unul dintre cei mai mari poligloţi ai Clujului, despre care am scris apoi în repetate rînduri. Deci am făcut italiana şi ştiam franceza, iar dinainte cît de cît germana, şi engleza intră în noi ca oxigenul în timp ce respirăm, cu tehnica din dotare şi filmele subtitrate, pe care le auzeam direct în original, şi asta a fost de un ajutor enorm pentru a învăţa limba engleză, în ce mă priveşte… M-am dus la nişte cursuri facultative, în timpul şcolarizării universitare. Am făcut patru semestre de spaniolă… patru semestre de portugheză… şi cam atît… Se-adună, pînă la urmă. Şi asta am scris-o în reflecţiile mele: a fi sau a nu fi poliglot. Dacă eşti aşa ceva, nu ştii toate limbile la perfecţie. Ci cunoşti mai multe limbi, sigur că da… (Ce înseamnă mai multe? Să spunem: de la cinci în sus… zic aşa, la prima strigare. Poate mă înşel.) Dar, să fie clar, le cunoşti pe trepte diferite. Poţi să ştii două-trei excelent, vreo trei sau patru la nivel mediu şi încă vreo trei-patru-cinci în care te descurci. Există diverse competenţe: pricepi o limbă, cînd ţi se vorbeşte, sau cînd citeşti un text – şi astea sînt nişte competenţe mai facile, de receptare, înţelegi sau măcar îţi dai seama în ce zonă se învîrte mesajul. Nişte competenţe mai dificile sînt cele de-a te exprima, fie oral, fie în scris. Poţi să fii bun în receptarea mesajului, dar mai puţin bun în producerea lui. În fine, sînt diferite nuanţe; de aici încep apoi dezbaterile. În orice caz, a fi poliglot înseamnă să ai o deschidere în stil evantai, spre mai multe limbi, mai multe familii lingvistice, dar nu la aceeaşi calitate, nu la aceeaşi intensitate, nu la acelaşi nivel de performanţă. Minte cel care zice că ştie zece limbi la perfecţie. Nu, probabil va şti două-trei-patru foarte bine, vreo două binişor, două mediu şi vreo trei slăbuţ. Cam aşa văd eu lucrurile…

– Prin urmare sînteţi asemeni lui Mihai Beniuc, ştiţi şase limbi…

– …şi ruseşte… Nu, întîmplător ruseşte n-am învăţat. Mă născusem şi m-am şcolarizat în etapa de după slăvita Uniune Sovietică. N-a mai fost nevoie să ştiu ruseşte. Dar regret sincer. Pot să fac şi confesiunea asta: am un elev de clasa a IX-a, căruia îi sînt acum diriginte şi care e rrom. E un băiat foarte isteţ şi ambiţios. Merge în timpul liber la ore de limba rromani. Şi i-am zis că mi-ar părea bine să mă înveţe şi pe mine măcar nişte elemente. Să fie clar, eu am curiozităţi, n-am prejudecăţi, în privinţa limbilor străine. M-aş bucura să ştiu cît de multe. Nu mă mir de pensionarii din Occident care, la 80 de ani, se apucă să înveţe sanscrita. Bătrînelele acelea au, aşa, nişte înclinaţii foarte simpatice. Poate că, dacă voi ajunge pînă acolo, la 80 de ani mă voi apuca şi eu de sanscrită.

– Am o curiozitate. În şcoala generală deja vă plăceau ştiinţele umaniste? Româna? Limbile străine? Istoria?

– Da, pot să spun asta. Însă, din amintiri şi, apoi, din experienţa directă la catedră, o afirm destul de apăsat. Opţiunea elevilor este, la început, orientată mai ales de afectivitate. Dacă îţi place profesorul respectiv, înveţi materia de dragul lui. Dacă tu ai propensiuni pentru o anumită disciplină, dar profesorul este scîrbos sau – s-o spun mai delicat – este inabil în calităţile lui profesionale, atunci te va îndepărta; deşi tu eşti chemat către materia respectivă. Prezenţa umană, harul, talentul pedagogic şi efectiv priceperea individului care stă la catedră sînt esenţiale, mai ales la nivel de gimnaziu, dar sînt preponderente şi la nivel de liceu. Asta este fără nici un fel de îndoială.

– Înţeleg că la română aţi avut profesori buni…

– Nu, la română, în gimnaziu, am avut vreo doi profesori chiar foarte slabi. Dar îmi trebuia o limbă care să-mi fie la îndemînă, cu care să mă duc la Filologie, şi aşa s-a nimerit.

– Dar de ce voiaţi neapărat Filologie?

– Pentru că mă consideram talentat la limbi străine. Şi mi-o spuneau alţii. Eu nu puteam să lupt împotriva lor, fiindcă îi credeam. Repet: în ciuda faptului că a fi profesor presupunea riscul de-a face naveta, de-a fi prost plătit, de-a fi undeva la periferia stimei generale (ceea ce e discutabil: uneori profesorii se fac respectaţi, dacă ştiu cum să procedeze şi dacă au pe dinăuntru harul acela care, emanînd, semnalează că este vorba de altcineva decît un individ prost plătit).

– Să adăugăm faptul că, din 1992, sînteţi profesor de limba italiană la Colegiul Naţional “George Bariţiu” din Cluj-Napoca. Revenind: în familia dumneavoastră, acasă, existau cărţi? Le cumpăraţi dumneavoastră? Vă îndemnau părinţii să citiţi?

– Părinţii mei, nefiind intelectuali, nu m-au îndemnat să citesc. Asta pe undeva e rău, fiindcă totdeauna e preferabil să fii într-o familie intelectuală şi să primeşti îndemnuri de prudenţă şi studiu, sau chiar sfaturi de lectură. N-am avut această şansă. La mine în primul rînd a fost handicapul lingvistic, iar în al doilea rînd a fost cel social. Ca atare, nu am primit indicaţii de lectură şi n-am fost supravegheat dacă învăţ sau nu. Şi nici nu învăţam. Am fost cam chiulangiu la şcoală. Stăteam în ultima bancă şi luptam să-mi iasă nota 5. Asta era ambiţia mea. Dar, pe măsură ce am început să citesc lucruri pe care mi le selectam din auzite – în copilărie Winnetou şi Comoara din lacul de argint şi Old Surehand, toată seria Karl May şi mai ştiu eu ce bazaconii, dar care erau interesante, fiindcă dădeau o fluenţă stilistică, deşi nu dădeau profunzime estetică – mi-am descoperit singur drumurile. Şi asta poate mi-a caracterizat şi ulterioarele parcursuri profesionale. Adică se ştie sau, dacă nu, o spun eu foarte limpede, în ce priveşte inclusiv lumea scriitoricească: e vorba de grupuri, de prietenii, de apartenenţe geografice. Noi sîntem scriitori din Cluj, voi sînteţi scriitori din Bucureşti, ceilalţi sînt scriitori din Timişoara. Există criterii de vîrstă, generaţioniste: unii sînt optzecişti (eu nu eram optzecist), alţii sînt douămiişti (eu n-am mai apucat să fiu douămiist, că am debutat înainte). Am nimerit mereu în no man’s land. Nu m-a sfătuit nimeni ce să citesc, nu m-a sfătuit nimeni ce limbi străine să învăţ, nu m-a sfătuit nimeni la ce grupuri să ader. Am scris o carte – şi mă bucur că i-am găsit un titlu care cred că mă reprezintă – Exerciţii de singurătate. Poate părea arogant, dar nu e decît o realitate care este acum exprimată.

– Deci aţi făcut totul prin forţe proprii, singur v-aţi organizat lecturile, singur v-aţi ales drumul în viaţă.

– Singur mi-am cumpărat toate cărţile! Fiecare carte pe care o am în bibliotecă – şi cuprinde deja cîteva mii de exemplare, pe trei rînduri în adîncime, dispuse de la parchet şi pînă la tavanul încăperii – ştiu fiecare de unde am cumpărat-o, cînd am cumpărat-o, cu ce scop am cumpărat-o şi de multe ori nu chiar cu cîţi lei, dar dacă a fost scumpă, dacă a meritat banii. Oricum, le-am folosit pe toate. O carte, de la o anumită specializare încolo, se poate folosi. Tot aşa, dacă mă duc la un lăcătuş şi-i zic: vai, aveţi şapteşpe şurubelniţe, pe toate le-aţi folosit?! Dom’le, le am aici, dacă o să am nevoie de ele, întind mîna şi gata. Cărţile, pentru un filolog, sau pentru un scriitor, sînt instrumente. Toate acele instrumente le-am utilizat. Şi ştiu foarte bine despre fiecare carte unde am găsit-o, dacă mi-a fost greu s-o procur, ce raţionamente m-au împins s-o cumpăr şi dacă m-a decepţionat sau nu, după ce-am răsfoit-o. E o aventură interesantă asta: să-ţi construieşti o bibliotecă!

– Am o întrebare delicată: v-aţi simţit cumva dezavantajat de faptul că eraţi şi sînteţi etnic maghiar? În anii aceia de formare…

– Păi, vă spun foarte sincer, nu cred că etnia pentru mine a fost un handicap. Mulţumită faptului că, tocmai, stăpînesc foarte bine limba română, aveam toată energia şi nonconformismul de-a le spune altora în obraz, cînd nu-mi convenea ceva. Însă m-am confruntat cu diverse obstacole – sau n-am reuşit să depăşesc (să fie clar!) numeroase obstacole – nu din motive etnice, ci din motive ţinînd de această solitudine, pe care nu cred că mi-am impus-o, ci care mi s-a dat. Adică dacă vrei să avansezi în societate, în carieră, în privilegii, e bine să aderi la nişte grupuri de influenţă, la nişte instituţii, care te propulsează şi pe care tu le aperi, după aceea, indiferent ce se întîmplă acolo. Devii nu zic sclavul lor, dar apartenentul lor şi această fidelitate este apoi recompensată. Eu n-am făcut asemenea pariuri, nici măcar cu propria mea instituţie, unde lucrez de peste 20 de ani. Cînd erau lucruri care nu-mi conveneau, în cadrul Colegiului Naţional “George Bariţiu” unde sînt profesor, în anii precedenţi şi în mandatele anterioare de direcţiune, nu m-am sfiit să le spun cu voce tare şi chiar în afara şcolii. Ceea ce nu este cazul în aceşti ultimi ani, o subliniez cu toată sinceritatea, cînd lucrurile merg foarte bine, din multe puncte de vedere, incomparabil cu ce-a fost înainte. Aşadar, dacă am avut probleme de înfruntat şi dificultăţi de depăşit, acestea nu s-au datorat apartenenţei mele etnice, ci firii mele incomode şi au fost rezultatul unor represalii care mi s-au administrat, sau al unor rivalităţi profesionale care au fost tranşate fără mănuşi, cu un grobianism care nu odată m-a stupefiat.

– Domnule profesor Laszlo Alexandru, vă propun să luăm o pauză muzicală, după care vom relua dialogul nostru.

Amintire în vis

Etichete

Alain Paruit, Cirlibaba, Europa libera, Jurnalul fericirii, N. Steinhardt, radio, Virgil Ierunca, vis

Vocea groasă şi cam fonfăită a lui Virgil Ierunca, anunţînd sec: “Povestea vorbei”. Şi după o scurtă pauză: “Pagini uitate, pagini cenzurate, pagini exilate”. Flautul demarează o temă gravă, care alunecă pe neobservate într-o răsucire ironică, pentru a se desprinde în acorduri sprinţare, balante. În cîteva clipe intră glasul adînc al lui Alain Paruit. E la cota cea mai joasă a diapazonului. Articulează perfect fiecare literă a cuvintelor şi inflexiunile lui aristocrate unesc patetismul cu flegmatismul persiflator. Citeşte un fragment din Jurnalul fericirii al lui Steinhardt.

“Paharul? Desigur că ştiu. Desigur că l-am spart. (Un gest stîngaci şi cît de ruşinat m-am simţit. A, cioburile nu aduc noroc decît pe nemţeşte.) Dar singura mea datorie acum e să fiu calm, isteţ şi încăpăţînat. Dur. Tare de cap. Ursuz. Laconic. Îmbufnat. / Soluţia a treia. Nici nu recunosc că l-am spart, nici nu mă las pradă ameţelii. Nici tu prostia fricii, nici tu vraja buimăcirii. Ci altceva: minciuna. Minciuna liniştită şi pricepută. / Asta-mi rămîne, asta e calea a treia; să fiu ţăran deştept şi mahalagiu viclean. Calm şi dîrz. La înălţimea lor. A ei şi a lor. Nu mai sus. Nu-mi aduc aminte, punct şi gata. Şi nu ştiu. Şi tac. Şi amuţesc. Nu recunosc. Nu cedez. Nu ştiu, dom’le. Nu-mi aduc aminte de nimic. Ca un ţap logodit. Nici în pat, nici sub pat. Nici în car, nici în căruţă. Ca fasolea în ziua de Paşti.”

Sînt la Cîrlibaba. E primăvara lui 1990. Radioul e jos, lîngă pat. Antena e întinsă, caută undele Europei libere. Trebuie să am grijă, nu cumva s-o agăţ cu poala hainei şi s-o rup. Dar nu dau încet sonorul, nu, n-am de ce să mă feresc. Ceauşescu a murit, sîntem în libertate. Se aude iar flautul, într-un scherzoso obsedant. Şi mă trezesc în toiul nopţii. Nu mai reuşesc să adorm pînă dimineaţa.

De obicei eu nu visez. Vorba aia: sînt prea ocupat să dorm. Din ce cunosc, visele sînt imagini răzleţe, care vin peste tine cînd nu te aştepţi. După ce te trezeşti, n-ai decît să le pui cap la cap, să pricepi ce-au vrut. Pînă acuma n-am ştiut că poţi visa doar sunete. Că, în regimul oniric, se pot reface cu atîta precizie amintiri sonore de odinioară. Citatul din Steinhardt fireşte că l-am căutat mai apoi, de dragul acurateţii, în paginile cărţii. Dar sensul pasajelor era exact acesta.

Habar n-am ce-a vrut să fie. Ştiu doar că am rămas cu o angoasă vătuită, care mi-a alungat complet somnul.

Biblioteca radio

Etichete

emisiune, internet, radio, tutti frutti

Marţi şi joi, de la ora 20, se difuzează pe internet prima emisiune radio „Tutti frutti” realizată de elevii coordonaţi de mine. Din cuprins:

Cartea pe care o citesc
Interviu cu prof. dr. Laszlo Alexandru
Realizator: Maria Luissa Maino
Succese!
Interviu cu Andreea Vişan
Realizator: Pop Mihaela
Tinere talente… talente în devenire
Interpretează: Diana Meheş – voce
Cătălin Pop – chitară
Cinema
Realizator: Alina Capotă
În lumea teatrului: scenetă de I.L. Caragiale
Interpretează: Maria Luissa Maino & Mirela-Alexandra Mocan
Prezentatoare: Mirela-Alexandra Mocan

Tutti frutti (4)

Etichete

interviu, proiecte, radio, tutti frutti

M.L.M.: Despre Exerciţii de singurătate: ce v-a inspirat să scrieţi cartea?

L.A.: Exerciţii de singurătate, volumul care s-a tipărit acum vreo săptămînă şi va fi lansat la tîrgul Gaudeamus de la Bucureşti, este un jurnal public de lectură pentru 2011. Am început să ţin aceste însemnări cu un an mai înainte şi-a ieşit o primă carte. Am un blog pe care postez diverse comentarii polemice, meditaţii culturale, citate prestigioase. Însemnările din 2010 au dat o carte: Viaţa de zi cu zi. Am continuat cu însemnările din 2011, acest volum, care tocmai a apărut la Editura Herg Benet din Bucureşti. E deja aproape finalizat şi succesivul jurnal, pe 2012. Sînt răspunsuri rapide la sfidările cotidiene, o reacţie şi polemică, şi descriptivă, dar şi analitică, pentru că sînt numeroase pagini despre Dante Alighieri şi lirica italiană din Evul Mediu. Ele sînt alăturate unor meditaţii legate de viaţa culturală contemporană, de cărţi pe care le-am citit recent, de filme pe care le-am văzut şi sînt în dezbatere publică. Albert Camus, acelaşi autor preferat al meu din adolescenţă, are o proză despre un artist care lasă în urmă, pe pînză, un singur cuvînt. Asta este moştenirea sa culturală cea mai importantă. Lumea se năpusteşte să vadă ce-a vrut să spună pictorul cu limbă de moarte. Dar nu se înţelege foarte bine dacă acel cuvînt e solitar sau solidar. Poate că este marea dilemă a artistului. Dacă trebuie să fii solitar pentru a scrie (fiindcă e clar că într-o vitrină sau în mijlocul mulţimii nu te poţi exprima pe hîrtie), sau dacă trebuie să fii solidar. Cele două concepte pînă la urmă nu sînt tocmai antonime. Le văd ca pe o situaţie complementară. Trebuie să te ştii izola, pentru a putea să te identifici cu ceilalţi. Solitar/solidar, această glisare, jocul în jurul unei singure litere, este de fapt o meditaţie existenţială despre meseria scriitorului. El trebuie să lucreze singur, dar pentru ceilalţi. Dacă scrie numai pentru el, eşuează. Aşadar şi Exerciţiile de singurătate sînt pentru a fi citite de ceilalţi.

M.L.M.: Ce proiecte aveţi pentru viitor?

L.A.: Proiectele mele ţin de dorinţa de a-mi păstra autenticitatea. Din acest punct de vedere nu cred că există ameninţări consistente. Doresc apoi să-mi fac datoria ca profesor, cu aceeaşi abnegaţie şi dăruire cu care am făcut-o de 20 de ani încoace. Chiar dacă poate n-o să mai am încă 20 de ani la dispoziţie. Mai mult ca sigur nu. Important e să-mi spun cu toată onestitatea punctul de vedere, indiferent dacă supăr pe unii sau pe alţii. Să am încredere în mine însumi şi să nu mint. Asta cred că mi-a reuşit pînă acum. Iar dacă ce-a fost mai mult a trecut, cu siguranţă voi izbuti şi în continuare.

M.L.M.: Mulţumim foarte mult!

L.A.: Vă doresc mult succes în această emisiune pe care o pilotez cu tot dragul şi încerc să vă ajut să descoperiţi o meserie zbuciumată şi stresantă, dar extrem de gratificantă. Poate să dea satisfacţii enorme şi vă veţi convinge de asta cu timpul.

M.L.M.: Vă mulţumim!

Tutti frutti (3)

Etichete

interviu, proiecte, radio, realizari, tutti frutti

M.L.M.: În ce măsură proiectele din tinereţe s-au realizat la maturitate? A existat o consecvenţă între ce v-aţi propus şi ce-aţi realizat?

L.A.: Consecvenţă există în atitudine. Eram, cum ziceam şi adineaori, un mare spirit rebel. Ne aflam în perioada dictaturii comuniste, cînd a fi răzvrătit era un lux care se plătea destul de scump. Şi totuşi am făcut cîteva gesturi. Chiar spre final, în 1988, cînd eram student. Nu aş vrea să mă mîndresc cu lucruri pe care le-am scris deja, deci nu acum le dezvălui. Dar am organizat cu colegii mei o revoltă, care a dus pînă la Comitetul Central al P.C.R., în ‘88. Denunţam nişte abuzuri ale activiştilor comunişti de-aici, de la Cluj. Pe urmă am participat, în decembrie ‘89, la revoluţie. Am văzut o tînără fată împuşcată la cîţiva metri în stînga mea, la Fabrica de Bere. Noi coboram cu vreo mie de demonstranţi spre centrul oraşului, în seara de 21 decembrie, pentru a protesta împotriva comunismului. Un tipograf a fost ucis, mai în spate, şi această fată, Luminiţa Mişan, cam de vîrsta mea, a fost împuşcată lîngă mine. Deci eram un spirit rebel, cred că sînt şi acum. Poate că de asta am oarecare succes la elevii mei, pentru că se pot identifica uneori, în izbucnirile lor adolescentine, cu adolescentul care mă străduiesc să rămîn cîteodată. Dincolo de asta, maturitatea aduce şi ideea, sau măcar tentativa închegării unor lucruri temeinice. Cred că activitatea mea ca profesor încearcă să fie astfel, prin sutele de elevi pe care i-am lăsat în urmă şi din care mulţi lucrează în disciplina numită limba italiană, pe care eu o predau. Mulţi îşi cîştigă pîinea de zi cu zi, la diverse firme private din ţară sau din străinătate, unii au ajuns chiar să le conducă. Asta nu mai e rebeliune sau teribilism, ci un gest foarte substanţial: să ajuţi pe cineva să-şi cîştige existenţa din ceea ce îl înveţi. Sper că în scrisul meu aduc o geană de lumină în viaţa culturală, chiar dacă sînt detestat de mulţi confraţi scriitori, pentru că uneori tonul meu este mai tranşant sau mai caustic. Dar mă străduiesc şi acolo să spun lucrurilor pe nume şi să clarific nişte împrejurări. Aşadar cred că e o împletire, o consecvenţă între ceea ce am fost şi mă străduiesc să rămîn şi ceea ce încerc, la maturitate, să construiesc şi să încheg într-un mod mai consistent.

Tutti frutti (2)

Etichete

Camus, carte, Dante, Divina Comedie, interviu, radio, Strainul

M.L.M.: Dumneavoastră sînteţi şi scriitor, şi profesor. În ce măsură cele două depind reciproc? Sau e vorba de două activităţi distincte?

L.A.: Ca scriitor, deja, activitatea mea se bifurcă. Pe de o parte sînt un autor polemic, care se pronunţă asupra literaturii române contemporane, asupra realităţilor în care trăim, şi îmi exprim foarte apăsat dezacordul, îmi iau distanţele faţă de anumite puncte de vedere, le critic pe baza lecturilor, a datelor de care dispun, a situaţiilor pe care le cunosc. Pe de altă parte sînt italienist. Voi îmi cunoaşteţi latura aceasta pedagogică, şi anume gramatica practică a limbii italiene, pe care am tipărit-o, dicţionarele. Dar am început să public şi despre Dante. Am o carte de dialoguri cu bunul meu prieten Ovidiu Pecican. Acum lucrăm la volumul al doilea, din care am publicat deja un capitol. Urmează altele. Mai am şi o carte proprie, de interpretări despre Dante, asta ar fi a treia, pe care sper s-o văd apărută. Ei bine, în direcţia de italienistică lucrurile merg împletite, pe aceeaşi potecă. Vă predau vouă despre Dante şi, uneori, lucrurile pe care le descopăr împreună cu voi, după ce mai meditez la ele, ajung într-un eseu. Să-ţi dau un exemplu. În actuala clasă a XI-a am o elevă drăguţă, cu părul foarte lung. Ea se plictisea la orele nu numai ale mele, sper. În timp ce le explicam, anul trecut, despre Dante, ea îşi smucea capul, zîmbind, aşa, a glumă, îşi azvîrlea părul într-o parte şi-n alta. Mi-am adus aminte de această situaţie, pentru că Dante are o poezie, în care se plînge de o femeie pe care o iubeşte foarte mult, pe nume Pietra, şi care îi spune “nu” din cap. Prin refuzul pe care i-l exprimă, lui i s-a părut că-l biciuieşte cu pletele. N-am priceput povestea, mi se părea doar un subterfugiu. Pe urmă mi-am amintit de această elevă graţioasă a mea şi colegă a voastră. Am alăturat cele două situaţii. Şi am dat o interpretare metaforei cu femeia care spune “nu” din cap şi îşi clatină fruntea, iar pletele îl biciuiesc pe poetul care suspină degeaba. E o scenă poetică minunată, dar n-aş fi înţeles că poate pleca de la o realitate, dacă nu vedeam efectiv situaţia. Iată că metafora domnişoarei care biciuieşte cu pletele m-a ajutat să-ţi răspund şi la întrebarea privind legătura dintre activitatea mea de profesor şi cea de comentator al poeziei danteşti.

M.L.M.: Care este cartea pe care o iubiţi cel mai mult?

L.A.: Te referi la o carte a mea, sau la o carte pe care am citit-o în general?

M.L.M.: O carte pe care aţi citit-o în general.

L.A.: Cea mai importantă, în optica mea şi a celor mai mulţi cititori din lume, sau în orice caz din Europa, este clar Biblia. Ea e cartea fundamentală a oamenilor credincioşi, a iubitorilor de literatură, a iubitorilor de geografie, de istorie sau de poezie. Găseşti totul în Biblie. Dacă mă întrebi despre o carte de literatură, atunci sigur că este aceea cu care vă plictisesc mereu la şcoală, adică Divina Comedie a lui Dante. Despre ea discutăm cîte un an de zile şi n-aş avea răgazul să explic aici de ce. E cartea mea de suflet, lectura mea de căpătîi, care m-a ajutat să mă găsesc, să mă formez, cu care pot să defilez în orice circumstanţă. Acum cîţiva ani, la o întîlnire a bibliotecarilor şcolari, care s-a organizat tocmai în colegiul nostru, am fost invitat să-mi lansez o apariţie editorială recentă. Şi apoi doamnele bibliotecare mi-au pus aceeaşi întrebare despre cartea preferată. Am nominalizat Divina Comedie. Următoarea întrebare a fost: de ce? Pe moment, am explorat în adîncul minţii şi-al amintirii şi-am explicat aşa. L-am descoperit pe Dante în vremea studenţiei. Aveam în jur de 22 sau 23 de ani. În perioada precedentă, la liceu, fusesem un spirit foarte rebel. Şi acum mai sînt. Dar atunci rebeliunea mea era legată de existenţialismul care era la modă, scriitorii francezi Albert Camus, Jean-Paul Sartre şi aşa mai departe. Eu juram pe Albert Camus. Cartea cea mai iubită era L’Etranger (Străinul). În liceu eram mereu după mine cu L’Etranger, care vorbeşte despre un răzvrătit care nu crede în nimic, nici în Dumnezeu, nici în religie, nici în societatea care e nedreaptă, un om care nu prea vede alte soluţii decît revolta individuală. Eu eram un fel de Meursault, protagonistul lui Albert Camus. Cînd am ajuns însă la facultate şi am început să citesc Dante, am văzut că este altceva. Este deja etapa marilor construcţii. Este limanul întemeierilor, al sistemului care se înalţă. Nu e suficient să demolezi, trebuie să ridici, să construieşti, să pui ceva în loc. E ceva profund, mult mai serios. Şi ceea ce m-a impresionat la Dante a fost credinţa lui foarte sinceră şi fierbinte. Dante este un spirit religios. De la agnosticismul lui Albert Camus, revoltat, am văzut că poţi să fii un mare răzvrătit, chiar fiind credincios. Asta am descoperit la Dante! Pentru mine a fost un mare pas înainte pe plan existenţial, felul în care mă ajuta să văd lumea şi viaţa. Am încheiat o anumită etapă, a unui tip de lectură, şi am venit către un alt fel de lectură şi o altă carte, pe care încă n-am depăşit-o. Şi nici nu văd cum aş putea vreodată să las în urmă Divina Comedie, ca preocupare, către ceva mai amplu, mai profund sau mai de anvergură.

Tutti frutti (1)

Etichete

debut, interviu, Ion Barbu, Nicolae Manolescu, radio, Romania literara, tutti frutti

Joaca din ultimele săptămîni se cheamă emisiunea radiofonică “Tutti frutti”, pe care tocmai o pregătesc elevii coordonaţi de mine şi care se va difuza curînd, cu frecvenţă lunară, la un post local. Propunerea lor, care m-a luat oarecum prin surprindere, a fost să le dau un scurt interviu. Au rezultat cele ce urmează.

Mirela Mocan: Nu ştiu dacă voi, dragi ascultători, aţi avut ocazia să aveţi profesori cu aripi de prieten. Dar eu mă simt onorată să mă număr printre elevii domnului profesor Laszlo Alexandru. Aş putea să vă spun că dînsul a scris 15 cărţi, are nenumărate articole şi numeroase premii obţinute la olimpiade împreună cu elevii lui. Aş putea să vă spun ceea ce am reţinut dintr-o lecţie care ne-a fost predată în clasa a X-a. Era vorba despre Dante. Ne-a spus că femeia este un dar trimis de Dumnezeu pentru a-i arăta bărbatului o parte din frumuseţea din cer. Dar o lăsăm pe colega mea, Luissa, împreună cu invitatul ei, domnul profesor Laszlo, să vă spună mai multe despre povestea dînsului.

Maria Luissa Maino: Cum aţi debutat?

Laszlo Alexandru: Încercam să mă exprim. Aşa cum fac cu voi, zi de zi, la catedră. Îmi caut posibilităţile sau căile cele mai potrivite de a-mi comunica nişte idei, gînduri. La fel a fost şi cu scrisul, o comunicare pentru un public mai larg. Sigur că se face distincţia, în mediile profesioniste, între debutul în presă şi ceea ce se cheamă debutul editorial. Debutul meu în presă a fost o poveste foarte drăguţă, simpatică. Poate fi interesantă pentru elevii de liceu care sînteţi voi. Eu eram un mare amator – sînt şi acum – al revistelor literare, pe care le citeam încă din liceu, ca să nu mai vorbesc de vremea studenţiei. Nu scăpam revista preferată, care pe atunci era România literară. Era un brand, maxim ca strălucire, în lumea culturală contemporană. Acolo, la un moment dat, a apărut o interpretare a lui Nicolae Manolescu, care era cel mai prestigios cronicar al literaturii române postbelice, am putea spune. El a publicat în 1991 un comentariu la o poezie a lui Ion Barbu.

“Din ceas, dedus adîncul acestei calme creste,
Intrată prin oglindă în mîntuit azur,
Tăind pe înecarea cirezilor agreste,
În grupurile apei, un joc secund, mai pur.”

Interpretarea lui Manolescu era legată de virgula de la începutul primului vers: “din ceas, dedus”. Dacă se plasează acolo virgula, atunci care anume este înţelesul? Pe mine m-a pus pe gînduri, fiindcă pricepusem deja totul ca şi cum virgula respectivă era dublată de alta, după “dedus”. (Ca o paranteză, nu s-a păstrat manuscrisul original al poeziei. De la o ediţie la alta diferă transcrierile, cu o virgulă, cu două, cu nici una.) Prin urmare, intrigat de lectura aceea, i-am scris o scrisoare particulară unde-i ziceam: stimate domnule Manolescu, sînt un tînăr profesor (sau cum mă voi fi prezentat). Am citit comentariul Dvs. din revistă şi, à propos de afirmaţiile pe marginea poeziei lui Ion Barbu, unde susţineţi că trebuie să fie o virgulă, eu mai văd încă una, care dă alt sens decît cel pe care-l daţi Dvs. Şi i-am desfăşurat lectura mea, cu sensurile care apar dacă acceptăm şi a doua virgulă. Am intitulat acea misivă a mea, absolut particulară: Pornind de la o virgulă… Şi i-am trimis-o prin poştă, pe adresa redacţiei, aşa cum era ea pe copertă. Spre uimirea mea, după vreo două sau trei săptămîni, în colţul unei pagini a apărut un articol cu numele meu şi cu titlul Pornind de la o virgulă… A rămas totul exact aşa, inclusiv pasajele în care îl criticam pe Manolescu, deşi el era directorul revistei, ar fi putut să elimine sau să înfrumuseţeze pe alocuri. Dar nu. Acea epistolă către N. Manolescu, în cele mai mici nuanţe ale sale, a devenit articol în România literară. Şi astfel am debutat ca scriitor, fără să vreau, dar totuşi în cea mai cunoscută revistă culturală a vremii, cu o interpretare la o poezie celebră de Ion Barbu.

Criza cărţii

Etichete

carte, criza, cultura, dezbatere, emisiune, radio

Tocmai m-am întors de la emisiunea “Faţă în faţă”, moderată la Radio Cluj de Cristian Ivaneş. Tema discuţiei din studio a pornit de la criza cărţii, de la sondajul de opinie care arată că peste 50% dintre români n-au deschis nici o carte în ultimul an.

Am încercat să înseninez atmosfera arătînd, printre altele, că probabil cartea e pe cale să-şi piardă, în zilele noastre, poziţia de monopol în activitatea de transmitere a informaţiei. Dar să nu fim excesiv îngrijoraţi: demodarea aceasta nu echivalează cu dispariţia culturii. Cartea e doar un un instrument purtător de mesaj, o punte de legătură, nicidecum conceptul însuşi. Cel mai erudit spirit al Evului Mediu, Dante, n-a citit nici o carte, fiindcă tiparul s-a inventat ceva mai tîrziu. Asta nu l-a împiedicat să devină acela care a fost.

Nu trebuie, prin urmare, să confundăm criza unei tehnici tradiţionale de comunicare cu deprecierea înseşi ideii de cultură.