Copiii după moarte (1)

Etichete

copii, Dante, Infern, Limb, poezie, suflete, teologie

Printre aspectele cele mai impresionante din Divina Comedie se află modul în care Dante contopeşte meditaţia raţională şi fantezia artistică: felul în care pune laolaltă ştiinţa şi poezia. Un exemplu concludent îl găsim oprindu-ne pe scurt la situaţia copiilor văzuţi de-a lungul expediţiei în lumea de-apoi.

Limbul este un spaţiu ciudat, la marginea Infernului, care cuprinde spiritele marilor filosofi, scriitori, medici şi înţelepţi ai Antichităţii. Ei au trăit în afara dreptei credinţe şi n-au cunoscut botezul, care e poarta spre mîntuire. Osînda lor e doar de natură spirituală, stau şi oftează după lumina divină ce le e refuzată pentru totdeauna: “sanza speme vivemo in disio” (fără speranţă trăim cu dorinţa). Aici, după ce eroul principal s-a oprit să asculte, nu se auzeau deloc plînsete, ci doar suspine care făceau să tremure bezna eternă. Asta se întîmpla din cauza durerii lipsite de tortură fizică, pe care o resimţeau mulţimile ce erau multe şi mari, de copii şi de femei şi de bărbaţi:

25. “Quivi, secondo che per ascoltare,
non avea pianto mai che di sospiri
che l’aura etterna facevan tremare;

28. ciò avvenia di duol sanza martiri,
ch’avean le turbe, ch’eran molte e grandi,
d’infanti e di femmine e di viri.”

Potrivit exigenţelor creştine, lipsa botezului blochează oricui drumul spre mîntuire. Copiii morţi înainte de vreme n-au comis păcate individuale, dar n-au avut oportunitatea de-a se spăla de păcatul originar. Salvarea le e refuzată dintr-o cauzalitate teologică, dar ispăşirea le e atenuată într-o zonă de suferinţă limitată.

Publicitate

Poeţi cu cojones

Etichete

Andrei Dosa, Dan Sociu, ICR, poeti, poezie, premiu, protest

Acum vreo săptămînă Dan Sociu a fost desemnat cîştigător al Premiului de Poezie distribuit de Institutul Cultural Român. Spre surpriza protipendadei, autorul a refuzat onorificenţa şi 3.000 lei, cu o argumentaţie de zile mari: “mi-ar fi prins bine banii, dar nu pot să iau un premiu de la icr-ul ăsta şi de la ministerul ăsta al culturii, ţine de un guvern prea scîrbos, care nu respectă contractele cu noi, e compus din mincinoşi patologici, a încălcat (le-a răsturnat) toate promisiunile (şi doctrina social-democrată), a bătut şi a hărţuit ţărani şi protestatari, dispreţuieşte săracii, e arogant şi unsuros, crede că poate face ce vrea din legi şi altele, după cum le ştim”.

Institutul s-a reorientat în viteză, ca să nu rămînă cu premiul pe stoc, şi l-a scos din buzunar pe Andrei Dósa. Numai că, să vezi şi să nu crezi, neo-premiatul le-a servit o tiflă reîncălzită: “nu observ nici o îmbunătățire în ceea ce privește activitatea și strategiile Ministerului Culturii, respectiv a ICR. Așadar refuz premiul, dar aș vrea ca banii să fie donați lui Grigore Leșe, Ștefan Hrușcă sau altor cantautori, fanfare, ansambluri folclorice sau trupe de călușari”.

Din depărtarea unui Cluj social-democrat-liberal-naţional îmburghezit şi blazat, aş vrea să le transmit lui Dan Sociu şi Andrei Dósa că îşi binemerită calitatea de poet şi îi asigur de sincera mea admiraţie.

Raţiune şi imaginaţie

Etichete

Dante, imaginatie, invatare, Jorge Luis Borges, Peter Neagoe, poezie, ratiune

Găsesc undeva aceste simpatice instrucţiuni de învăţare a unei limbi străine, oferite de Jorge Luís Borges: “La Geneva am învăţat singur limba germană, căci voiam să-l citesc pe Schopenhauer în original. Şi am descoperit o metodă foarte plăcută. V-o recomand tuturor, în caz că nu vorbiţi germana. Procedeul este următorul: puneţi mîna pe un exemplar din Buch der Lieder a lui Heine – asta nu e greu de făcut – şi pe un dicţionar german-englez şi începeţi să citiţi. La început o să vă fie greu, dar după două sau trei luni o să descoperiţi că citiţi cele mai frumoase versuri din lume, poate neînţelegîndu-le, însă simţindu-le, ceea ce este mult mai bine din moment ce poezia nu se adresează raţiunii, ci imaginaţiei”.

O metodă asemănătoare a fost utilizată cu succes de românul Peter Neagoe. Emigrat la începutul secolului XX în America, s-a pomenit într-o cultură a cărei limbă n-o stăpînea. Era, însă, propulsat de dorinţa nestăvilită de-a deveni scriitor. Aşa că s-a închis în casă, timp de peste un an, cu un imens dicţionar academic al limbii engleze, pe care l-a învăţat din scoarţă în scoarţă! Cînd a trecut apoi să scrie, i-a uluit pe toţi cu stilul său suplu, diversificat. Lecţia lui Peter Neagoe am preluat-o, după absolvirea facultăţii, cînd am fost pus în situaţia de-a preda limba italiană, pe care încă n-o stăpîneam la nivelul pe care mi l-aş fi dorit. M-am înhămat la compilarea unui dicţionar român-italian şi italian-român, de-a lungul a vreo doi ani de strădanii. În urma acestei activităţi pot spune că mi-am eliminat inhibiţiile ca italienist. (Mă uit înapoi cu oarecare amuzament: rezultatul eforturilor mele autopedagogice a fost deja publicat în trei ediţii diferite.)

Acestea fiind zise, mă despart însă de Borges atunci cînd recomandă degustarea poeziei nu prin raţiune, ci prin imaginaţie. Metoda e absolut inutilizabilă în cazul Divinei Comedii. Textul poetic medieval impune cunoaşterea prealabilă a conţinuturilor la care se face referire. El constituie un parcurs înverşunat de învăţare: istorică, politologică, geografică, filosofică, teologică, astrologică, morală. Iar după ce percepi mizele de anvergură enciclopedică ale mesajului dantesc, poţi reveni la suprafaţa capodoperei sale, pentru a-i degusta virtuţile poetice. Dar – la Dante cel puţin – nu poţi admira ceva înainte de-a cunoaşte. Imaginaţia vine abia pe urmele raţiunii.

“Il gran rifiuto” (6)

Etichete

Benedict al XVI-lea, Celestino al V-lea, Dante, datorie, demisie, Evul Mediu, ignavi, misiune, Papa, poezie

Pînă la urmă timpul nu le-a rînduit cum a vrut Bonifaciu, dar nici cum le-a scris Dante. Bietul Celestino a fost scos din “groapa foarte adîncă” după moarte şi canonizat, la 5 mai 1313, de Papa Clement al V-lea. Situaţia probabil că l-a indignat, la vremea sa, pe autorul Divinei Comedii, care oricum nu-şi făcea iluzii nici cu Clement, plasat deja în a treia bolgie din cercul al optulea, deasupra altor papi simoniaci, ca un “pastor sanza legge” (păstor nelegiuit).

Trupul lui Celestino a fost apoi îngropat într-o biserică de lîngă Ferentino, iar în 1317 a fost mutat în bazilica din L’Aquila, unde fusese încoronat ca papă. Cîteva secole mai tîrziu rămăşiţele lui pămînteşti au fost furate (la 18 aprilie 1988), dar au fost găsite după două zile. Cutremurul din 2009 a prăbuşit bolta bazilicii din L’Aquila şi-a vîrît sub pămînt chivotul cu moaştele. Celestino a fost dezgropat cu pompierii şi poliţia.

Şi poate că imaginea lui Benedict al XVI-lea, care a venit să se reculeagă lîngă mumia lui Celestino al V-lea – trecut după moarte prin peripeţii la fel de numeroase ca-n timpul vieţii – spune mai multe decît orice comentariu. Autorul “marelui refuz” din Evul Mediu stătea acum faţă în faţă cu autorul “marii demisii” din secolul XXI. Veacurile care au trecut între cele două gesturi, la fel de răsunătoare, n-au reuşit să dilueze cu nimic intensitatea conotaţiei lor morale.

“Il gran rifiuto” (5)

Etichete

Celestino al V-lea, Dante, datorie, demisie, Evul Mediu, ignavi, misiune, Papa, poezie

Toată Divina Comedie reprezintă un insectar de nume celebre sau banale, imortalizate pe o treaptă a damnării, pentru a ilustra viziunea ontologică a poetului. De la împăraţi şi papi, la sfinţi, războinici, prinţese, meşteşugari şi artişti, aproape nimeni nu e uitat din pomelnic. Îndată ce protagonistul pătrunde în vreunul din cercurile infernale, îşi alege un partener de discuţie, care îi trece în revistă pe toţi cei prezenţi, fie că e vorba de oameni cu o biografie istoric atestată, de personaje literare, mitologice sau fabuloase. O singură excepţie de la ritual se produce, aici, în cercul laşilor. Existenţa lor, de-o mişelie aşa de josnică, nu merită măcar pomenită. Numele lor sînt aşadar trecute sub tăcere. Aluzia dispreţuitoare devine instrument expresiv: după ce-am recunoscut acolo pe cîţiva, am văzut şi-am cunoscut umbra celui ce-a făcut, din laşitate, marele refuz.

58. “Poscia ch’io v’ebbi alcun riconosciuto,
vidi e conobbi l’ombra di colui
che fece per viltade il gran rifiuto.”

Opinia cea mai răspîndită pune identitatea laşului ce-a făcut marele refuz pe seama Papei Celestino al V-lea. În reprezentarea lui Dante, întreaga sfinţenie a personajului istoric e anulată de trista sa demisie. Individul plasat de accidentul istoriei într-un rol crucial, de decizie, trebuie să-şi asume cu orice preţ demnitatea poziţiei şi să acţioneze pentru instaurarea binelui. Dezerţiunea de la datoria publică nu prezervă nicidecum sfinţenia personală.

În deplină consonanţă cu convingerile poetului vin imaginile artistice, de-o duritate impresionantă, printre cele mai elocvente din toată capodopera dantescă. Îndată am priceput şi am fost sigur că aceasta era secta celor ticăloşi, de Dumnezeu dispreţuiţi şi de duşmanii săi. Aceşti nemernici, care niciodată n-au fost vii, erau despuiaţi şi foarte stimulaţi de muşte imense şi viespi care erau pe-acolo. Ele le brăzdau chipul de sînge, care, amestecat cu lacrimi, la picioarele lor, de viermi scîrboşi era cules.

61. “Incontanente intesi e certo fui
che questa era la setta d’i cattivi,
a Dio spiacenti e a’ nemici sui.

64. Questi sciaurati, che mai non fur vivi,
erano ignudi e stimolati molto
da mosconi e da vespe ch’eran ivi.

67. Elle rigavan lor di sangue il volto,
che, mischiato di lagrime, a’ lor piedi
da fastidiosi vermi era ricolto.”

“Il gran rifiuto” (4)

Etichete

Celestino al V-lea, Dante, datorie, demisie, Evul Mediu, ignavi, misiune, Papa, poezie

Iar Dante i-a plătit-o încă şi mai aspru. În cîntul III, îndată după poarta Infernului, el îi plasează pe laşi (gli ignavi), acea categorie de păcătoşi care “au trăit fără infamie şi fără laudă”. Au refuzat să facă binele, fără a comite răul. Ei sînt împreună cu îngerii care, în marea rebeliune, n-au fost nici de partea lui Lucifer, nici de cea a lui Dumnezeu, aşteptînd viclean să vadă cine-i mai puternic, pentru a se coaliza cu învingătorul. Toţi aceştia sînt izgoniţi din ceruri, pentru a nu le sluţi, dar nici adîncimea infernului nu-i primeşte, căci diavolii n-ar avea nici o glorie de pe urma lor.

34. “Ed elli a me: ‘Questo misero modo
tegnon l’anime triste di coloro
che visser sanza ‘nfamia e sanza lodo.

37. Mischiate sono a quel cattivo coro
de li angeli che non furon ribelli
né fur fedeli a Dio, ma per sé fuoro.

40. Caccianli i ciel per non esser men belli,
né lo profondo inferno li riceve,
ch’alcuna gloria i rei avrebber d’elli’.”

Aceştia n-au nici o speranţă de moarte, iar viaţa lor oarbă e atît de joasă, încît sînt invidioşi pe orice altă soartă. Faima lor lumea n-o permite; mila şi dreptatea (divină) îi dispreţuiesc; să nu mai vorbim despre ei (sau: să nu ne mai gîndim la ei), ci doar priveşte şi treci mai departe.

46. “‘Questi non hanno speranza di morte,
e la lor cieca vita è tanto bassa,
che ‘nvidïosi son d’ogne altra sorte.

49. Fama di loro il mondo esser non lassa;
misericordia e giustizia li sdegna:
non ragioniam di lor, ma guarda e passa’.”

“Il gran rifiuto” (3)

Etichete

Celestino al V-lea, datorie, demisie, Evul Mediu, Jacopone da Todi, misiune, Papa, poezie

Demisia unui papă nu e un gest individual. Lasă urme adînci în destinele multor contemporani. Aşa s-a întîmplat cînd Celestino al V-lea s-a dat la o parte şi i-a deschis drumul lui Bonifaciu al VIII-lea. Acesta s-a răfuit cu cei doi mari poeţi ai vremii sale, Jacopone da Todi (azvîrlit în temniţă pe cinci ani) şi Dante Alighieri (constrîns la douăzeci de ani de exil, pînă la moarte).

Poetul din Todi i-a adresat un avertisment limpede pustnicului ajuns în fruntea bucatelor. L-a prevenit că îl aşteaptă o încercare mai anevoioasă decît foamea şi setea asumate în sihăstrie. “Que farai, Pier da Morrone? / Èi venuto al paragone. // Vederimo êl lavorato / che en cell’ài contemplato. / S’el mondo de te è ’ngannato, / séquita maledezzone. // La tua fama alta è salita, / en molte parte n’è gita; / se te sozz’a la finita / a bon’ sirai confusione. // Como segno a ssaietta, / tutto lo monno a te affitta; / se non ten’ belancia ritta, / a dDeo ne va appellazione.”

Ce-o să te faci, Pier da Morron?
Dat-ai acum de greu pe tron.

Te vom vedea punînd în fapt
ce în chilii ai contemplat.
Dar omul de-l laşi înşelat
primeşti ocară de poltron.

Faima ta-n ceruri s-a suit,
în multe părţi s-a răspîndit;
de te pătezi chiar la sfîrşit
omul cinstit e creditor.

Săgeată bine ţintită
lumea-n tine-i bizuită;
de nu ţii dreapta neclintită
Domnului se plînge în cor.

Spre finalul poeziei sînt explicate şi greutăţile pe care le are de înfruntat preasfîntul papă: “L’Ordene cardenalato / posto s’è en basso stato, / ciascheun so parentato / d’ariccar à entenzione! // Guàrdate da prebendate, / che sempre i trovarà’ affamate; / e tant’è sua seccetate / che non se ’n va per potasone! // Guàrdate da baratteri, / ch’el ner per bianco ’l fo vedere; / se non te ’n sai bene scrimire, / cantarai mala canzone”.

Întregul Ordin cardinal
a ajuns în ultimul hal,
cu rudele ce dau năval’
să facă avere repejor!

Tu de pleşcari să te fereşti,
mereu flămînzi o să-i găseşti;
şi însetaţi ca în poveşti,
încît să-i saturi nu-i uşor!

De hoţomani să te fereşti,
ca negru-n alb să nu-l feşteşti;
dacă nu ştii să te păzeşti,
vei termina îngrozitor.

Iată o poezie ca o profeţie…

Dante luat în tărbacă (2)

Etichete

Cecco Angiolieri, Dante, Evul Mediu, parodie, poezie

În versuri memorabile s-a plîns de zgîrcenia tatălui său, care-l ţinea din scurt şi nu-i dădea bani de beţivăneală. A cîntat-o în sonete hazlii pe iubita sa Becchina, un contramodel al femeii din “dolce stil novo”. Senzualitatea şi convivialitatea fac casă bună în lirica lui Cecco. Din cele vreo sută douăzeci de sonete care ni s-au păstrat, în trei dintre ele îl pomeneşte direct pe Dante, ca pe un ipotetic prieten. Numai că autorul Divinei Comedii îi trece existenţa sub tăcere, nu-i face onoarea nici unei aluzii, printre sutele de personaje pe care le-a zugrăvit.

Cecco Angiolieri se răfuieşte cu el într-un exerciţiu de scrimă. Dante Alighier, dacă eu sînt mare fanfaron, şi tu eşti în coasta mea; dacă eu prînzesc cu vreunul, şi tu cinezi cu el; dacă eu muşc carnea grasă, şi tu sugi slănina; dacă eu clevetesc, şi tu ponegreşti; dacă eu mă pricep la vorbit, şi tu îţi dai frîu liber; dacă eu fac pe boierul, şi tu domn te ţii; dacă eu sînt izgonit la Roma, şi tu în Lombardia. Aşa că, slavă Domnului, nu-l poate sfădi vreunul pe altul: ceasul rău ori nesăbuinţa ne-mping la asta. Şi dacă de-aşa ceva mai vrei să vorbeşti, Dante, răspunde, că eu de vlagă te-oi stoarce; fiindcă eu mi-s ţepuşa, iar tu eşti boul.

Dante Alighier, s’i’ so buon begolardo,
tu mi tien’ bene la lancia a le reni,
s’io desno con altrui, e tu vi ceni;
s’io mordo ‘l grasso, tu ne sughi ‘l lardo;

s’io cimo ‘l panno, e tu vi freghi ‘l cardo:
s’io so discorso, e tu poco t’affreni;
s’io gentileggio, e tu misser t’avveni;
s’io so’ fatto romano, e tu lombardo.

Sì che, laudato Iddio, rimproverare
poco può l’uno a l’altro di noi due:
sventura o poco senno ce ‘l fa fare.

E se di tal materia vo’ dir piùe,
Dante, risponde, ch’i’ t’avrò a stancare;
ch’io so’ lo pungiglion, e tu se’ ’l bue.

Pentru fermitatea şi lentoarea atitudinii sale, pînă şi Sfîntul Toma din Aquino a fost numit în glumă, de contemporanii săi, “marele bou mut al Siciliei” (il gran bove muto di Sicilia). A-l considera pe maiestuosul şi de neclintitul Dante ca pe “un bou” e doar pe jumătate ironic. Altminteri caracterizarea e foarte precisă. Dar că Cecco Angiolieri reprezenta “ţepuşa” care-l sîcîia cu răutăţile sale sarcastice pe cel ce trăgea la jugul marii literaturi, asta e mai presus de orice îndoială.

Dante luat în tărbacă (1)

Etichete

Cecco Angiolieri, Dante, Evul Mediu, parodie, poezie

Cecco Angiolieri a fost printre cei mai suculenţi poeţi satirici. Se cunosc puţine lucruri sigure despre biografia sa, în afară de naşterea la Siena, în jurul anului 1260, şi de conduita personală dezordonată, care i-a atras numeroase sancţiuni în societate. Unii zic că a fost fiu de bancher, alţii vorbesc de bunicul lui înstărit. Cu toţii pomenesc de documentul prin care, după o viaţă de huzur şi benchetuială, Cecco îşi vindea o vie pentru şapte sute de lire. Cînd a murit, cei cinci copii ai lui au semnat o declaraţie de renunţare la moştenire, din cauza datoriilor excesive care o împovărau.

Artistul avea limbă ascuţită şi talent cu carul. Într-un celebru sonet îşi închipuia că, de-ar fi foc, ar arde lumea, de-ar fi vînt, ar bate-o cu furtună, de-ar fi apă, ar îneca-o, de-ar fi Dumnezeu, ar azvîrli-o în adîncuri; de-ar fi Papă, tare bine s-ar distra, căci pe toţi creştinii i-ar trage pe sfoară; de-ar fi Împărat, la toţi le-ar tăia capul. De-ar fi moarte, s-ar duce la taică-său, de-ar fi viaţă, ar fugi de el, şi tot aşa ar face şi cu maică-sa. De-ar fi Cecco, aşa cum este şi-a fost, şi-ar lua muierile tinere şi jucăuşe, iar pe cele şchioape şi bătrîne le-ar lăsa la alţii.

S’i’ fosse foco, ardere’ il mondo;
s’i’ fosse vento, lo tempestarei;
s’i’ fosse acqua, i’ l’annegherei;
s’i’ fosse Dio, mandereil’en profondo;

s’i’ fosse papa, serei allor giocondo,
ché tutti cristiani imbrigarei;
s’i’ fosse ‘mperator, sa’ che farei?
a tutti tagliarei lo capo a tondo.

S’i’ fosse morte, andarei da mi’ padre;
s’i’ fosse vita, fuggirei da lui:
similemente faria da mi’ madre,

S’i’ fosse Cecco, com’i’ sono e fui,
torrei le donne giovani e leggiadre:
le zoppe e vecchie lasserei altrui.

Declaraţie de dragoste

Etichete

declaratie de dragoste, engleza, ironie, poezie, romana

Circulă pe internet o poezioară ciudată. E limpede că a fost compusă la distracţie, dar totodată reflectă şi năravurile anglicizante ale unor internauţi. Mai mult decît un simptom literar, textul ilustrează un simptom lingvistic.

I love you atît de tare
Încît I believe că mor,
You are so încîntătoare
Oh, my dear, cît te-ador.

When I go la braţ cu tine
Mă simt very măgulit
Că are looking toţi la mine
Oh, I’m so, so fericit.

All ar fi atît de bine
But you see, nu-i chiar aşa,
Căci I tell ce simt în mine
Dar tu smile şi smile întruna
And I think că spun trăznăi.
Please don’t face pe nebuna
Şi mai look în ochii mei.

Understand? I love you dragă
Cum the hell să-ţi mai vorbesc
You are totul pentru mine
And I want să te-ntîlnesc.

But is difficult, vezi bine
Căci your mother is pe fază
Şi din five în five minute
Carefully te controlează.