Splendoarea unor nominalizări (2)

Etichete

colaborator Securitate, Nicolae Manolescu, nominalizare, Norman Manea, Premiul Nobel, talent, Uniunea Scriitorilor

După ce principii au judecat propunătorii? E limpede că nu componenta “etică” din conceptul de est-etică a prevalat, cînd au împins la înaintare pe unul care a colaborat cu Securitatea şi pe unul bănuit de subminarea economiei ţării. Chestionat de agenţia de ştiri Mediafax, preşedintele U.S. Nicolae Manolescu a arătat că “principalele criterii care au stat la baza propunerii celor patru scriitori pentru premiul Nobel au fost valoarea lor şi traducerile în limbile străine”. A-ha! Prin urmare categoria “frumosului” a fost extirpată cu bisturiul din preajma conceptelor de “virtute”, “decenţă”, “utilitate publică”, “înţelepciune”, “compasiune faţă de semen”, “nobleţe”, “bunătate” sau “loialitate” şi a fost, în mod exclusivist, proiectată pe tavă sub nasul juriului Nobel.

Însă dacă aşa stau lucrurile, dacă singură valoarea literară le-a ghidat opţiunile, cum se face că pe lista de propuneri a USR a fost inclus şi Norman Manea? Fiindcă în Istoria critică a literaturii române N. Manolescu tocmai de această calitate a prozatorului se îndoia. “Este evident că Manea nu reuşeşte mai ales cînd face literatură. Nu sunt doar intersecţiile şi suprapunerile de planuri temporale, retrospectivele amestecate cu anticipaţiile într-un prezent continuu uneori obositor al naraţiunii, mai este şi metaforizarea dubioasă a unor scene de viaţă ce trebuiau tratate direct. (…) În parte, Întoarcerea huliganului răscumpără o operă prolixă, nehotărîtă între ficţiune şi mărturie, scrisă adesea în limbă de lemn, prezumţioasă şi greu de citit.” Asta să fie şi argumentarea comitetului care a clocit propunerile de Nobel?!

Dacă criteriul etic n-a contat cîtuşi de puţin, iar cel estetic, autoasumat pe faţă, a fost renegat în culise, ce i-a mînat oare în luptă pe propunători? Şusta mică? răsuceala? complicitatea? deculpabilizarea? Asemenea motive mărunte nu propulsează pe nimeni către un premiu mondial de anvergură.

Răspunsul rabinului

Etichete

anecdota, Norman Manea, rabin, raspuns

Anecdotă pescuită dintr-o carte a lui Norman Manea. Bătrînul rabin este întrebat de ce îşi continuă cu neobosită încăpăţînare predicile despre datoria morală a omului, bunătate, cinste şi generozitate, din moment ce e întrutotul convins că nu va reuşi să schimbe pe nici unul dintre cei care-l ascultă. Răspunsul înţeleptului: “ca să nu mă schimb eu însumi!”.

Non idem est si duo dicunt idem

Etichete

complicitati, extremism, intelectuali, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Mircea Eliade, Norman Manea

Într-un interviu recent din România literară (nr. 28/2012), Marta Petreu încearcă o stranie autocoafare explicativă, pentru a justifica valul de critici pe care l-a produs cartea ei falsificatoare despre Mihail Sebastian: “La urma urmelor, eu am făcut cu Sebastian acelaşi lucru pe care l-a făcut Norman Manea cu Eliade, singura diferenţă fiind că eu am scris o carte, iar Norman Manea un articol”.

Nu se pune cîtuşi de puţin problema astfel. Norman Manea şi-a permis, la începutul anilor ‘90, să ridice pentru prima dată vălul de pioşenie de pe trecutul extremist al lui Mircea Eliade. Gestul său echivala cu lansarea analizei despre colaboraţionismul intelectualilor de dreapta, care trebuia discutat, în noile condiţii democratice şi de libertate a cuvîntului din postcomunism, în paralel cu situaţia compromisurilor intelectuale de stînga. Iniţiativa lui Norman Manea a stîrnit ecouri vehemente, de-a lungul a peste un deceniu, mai ales din două direcţii diferite. Dinspre cercurile extremiste, care îşi făcuseră din Mircea Eliade un stindard de legitimare şi care, în subsidiar, agresau totodată originea evreiască a lui N. Manea. Dinspre grupările scriitoriceşti de dreapta, care vedeau în Mircea Eliade o bună oportunitate de afirmare internaţională a literaturii române, ori aveau datorii de recunoştinţă personală faţă de profesorul din Chicago, ori încercau să amîne dezbaterea asupra flancului drept, pentru a o cataliza spre cel stîng.

Cercetarea Martei Petreu despre Diavolul şi ucenicul său a stîrnit, în primul moment, stupoarea celor care nu pricepeau cum pot fi împăcate investigaţia istorico-ideologică, avînd pretenţii universitare, şi limba de la barieră: “Sebastian s-a pomenit făcut zob în presă” , deşi “a ţîşnit în braţele lui Nae”, pe vremea cînd acest “papagal de presă” care “se fandoseşte”, cu toate că era doar un “hamal ideologic”, a scris “tablete împieliţate”, sau cînd “i-a sărit complet ţandăra şi a dat drumul, la mînie, unui text batjocoritor şi nedrept”. Biciuirea aspectului fizic al scriitorului investigat (“plăpîndul Sebastian explodează de supărare”) era combinată cu cele mai veninoase procese de intenţii (“Sebastian a ales ‘casa Cuvîntului’, în a cărei ideologie de extremă dreaptă s-a îmbăiat cu voluptate şi pînă la profundă îmbîcsire”), pigmentate cu stilul romanelor de capă şi spadă (“Cei doi complici” “şi-au spălat rufele politico-etnice în văzul lumii, iar apoi s-au reîmbrăţişat, înveninaţi de dor şi de resentimente”). Nemulţumirea unor comentatori s-a conturat pesemne cu ceva mai multă limpezime, atunci cînd au făcut drumul înapoi la presa interbelică pentru a verifica sursele de inspiraţie ale acestui nou roman al Martei Petreu despre Mihail Sebastian. Şi aşa au constatat numeroasele tehnici de deformare a realităţilor, de la citarea parţială şi pînă la răstălmăcirea frapantă, diabolizarea vehementă, goana după demonstrarea cu orice preţ a preconcepţiilor, prin omiterea faptelor inconvenabile.

Norman Manea, în articolul său incomod, a semnalat problema delicată a scheletului din dulap: un savant român de talie internaţională, al cărui trecut extremist se cuvine asumat în mod onest. Marta Petreu, în cartea ei romanţioasă, s-a oţărît la o victimă a istoriei: un prozator evreu care a fost dat afară din diverse redacţii, al cărui nume a fost interzis, care a fost concentrat în armată pentru a presta abuziv munci fizice, care a subzistat la limita indigenţei, sperînd din toate puterile să prindă sfîrşitul războiului. Primul a strălucit mai apoi în diplomaţia europeană, la o catedră universitară americană. Cel de-al doilea a pierit absurd, la cîteva luni după eliberare, într-un accident de circulaţie. Între Norman Manea şi Marta Petreu nu doar subiectul abordat şi stilul cercetării sapă o prăpastie de netrecut. Dar şi legitimitatea etică.