Mihai Botez – portret în zigzag (1)

Etichete

ambasador, arhive, colaboratori, diplomatie, disident, documente, Mihai Botez, Nicolae Breban, Radu Ioanid, Securitate

Pentru oamenii familiarizați cu viața publică din vremea lui Ceaușescu, traiectoria urmată de Mihai Botez a fost presărată de-un șir de miracole. Cu o formație științifică de matematician, încununată de-un doctorat încă din tinerețe, convertit apoi spre sociologie și viitorologie (I.D. Sîrbu: “Eu cînd spun Futurologie, o spun ca înjurătură”), protejat de ministrul comunist Malița, lăsat să meargă de două ori cu bursă de studii în SUA, la Woodrow Wilson Center (în 1976 și 1987), și la un congres de specialitate din Madrid (octombrie 1985), Botez se afirma totodată ca un critic perseverent al ceaușismului, în etapa strîngerii șurubului. Dădea interviuri nestingherit și i se prezentau sinteze critice la Europa liberă, în La Nouvelle Alternative, în L’Express, conversa în România cu corespondentul lui Washington Post, frecventa ambasadele occidentale, unde se întreținea cu specialiștii acreditați. Era îndepărtat din conducerea unui institut de cercetări, dar era lăsat să se voiajeze la capitaliști. Așa o fandare largă nu se mai văzuse de pe vremea lui Nicolae Breban, care critica de la Paris socialismul, în timp ce era, la București, membru în Comitetul Central al PCR. Bine-bine, Breban era prieten cu tovarășul general Pleșiță, pe care-l ținea zelos la curent cu noutățile ce apăreau în lume (“Ei, servim cultura şi ţara!”) – dar Botez cui îi raporta oare?

Unde mai pui că, după decembrie 1989, într-o fulgurantă revenire din exilul său american, militantul pentru democrație era s-ajungă prim-ministru fesenist! Și-apoi, cît ai clipi din ochi, adversarul comunistului Ceaușescu a țîșnit pe firmament ca ambasador al socialistului Iliescu (la New York și Washington). O asemenea evoluție mirobolantă la scena deschisă avea, mai mult ca sigur, vînjoase rădăcini prin culise. Multă lume se întreba, curioasă, de unde vine briza care agită zmeul la înălțime? Radu Ioanid și-a propus să facă lumină, publicînd o carte de 442 pagini, cu documente de primă sursă despre Mihai Botez, preluate din Arhiva Direcției Securității Statului (DSS) și Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), Radio “Free Europe” (RFE-CEU), Serviciul de Imigrare și Naturalizare american (INS), Departamentul de Stat de la Washington (SD), FBI, Reagan Library, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al României și Clinton Library. Dacă atîtea instituții serioase și-au ațintit privirile asupra unui singur om, este limpede că aveam de-a face cu un pion important în schimbul de idei și informații, peste zidul ridicat de războiul rece.

Publicitate

Splendoarea unor nominalizări (1)

Etichete

colaborator Securitate, Nicolae Breban, nominalizare, Premiul Nobel, suspect, Uniunea Scriitorilor, Varujan Vosganian

Dintr-un comunicat de presă din zilele trecute aflăm că, în şedinţa sa din 24 ianuarie 2014, Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor a făcut o serie de propuneri pentru Premiul Nobel: Nicolae Breban, Mircea Cărtărescu, Norman Manea, Varujan Vosganian. Splendoarea acestor nominalizări merită reliefată în trecere.

Viaţa publică a fost agitată în ultimii ani de informaţia că CNSAS l-a trimis în judecată pe autorul Buneivestiri pentru activităţi de sprijinire a poliţiei politice comuniste. De fapt în august 2012 Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea şi a constatat prin sentinţa sa că Nicolae Breban a fost colaborator al Securităţii, deoarece “în mod evident (…) a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, recunoscute şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, prejudiciind grav statutul persoanelor urmărite”. În fulminantul editorial Cum ne asumăm prezentul (din România literară, nr. 18/2011), Nicolae Manolescu se dezlănţuia memorabil împotriva scriitorului: “E, se pare, mai simplu să arunci răul în spatele timpurilor decît să-ţi asumi răspunderea faptelor tale. Timpurile, tulburi sau nu, nu-l scutesc însă pe Nicolae Breban de laşităţile trecute şi nici de neonestitatea prezentă. (…) Nu-mi face nici o plăcere să dezvălui astfel de lucruri. M-a obligat scrisoarea lui Nicolae Breban, nedemnă de pana unui mare romancier, dar perfect ilustrativă pentru un om moralmente grav bolnav. Colegii lui din Consiliu şi eu însumi i-am întins o mînă după ce am luat cunoştinţă fără nici o bucurie de dosarul lui de la CNSAS. A socotit că e potrivit să scuipe pe mîna care îi fusese întinsă fără nici un gînd ascuns şi cu cele mai bune intenţii. De aici înainte, va rămîne singur, cu ruşinea lui.” Singurătatea ruşinoasă pe care i-o prevestea N. Manolescu lui N. Breban s-a materializat, la scurtă vreme, într-o nominalizare zgomotoasă.

În regulamentul de selectare a candidaţilor pentru prestigioasa recompensă, la capitolul “Who is eligible for the Nobel Prize in Literature?” scrie limpede: “No one can nominate himself or herself”. E bine de ştiut că Varujan Vosganian face parte din Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor, care tocmai l-a propus la Premiul Nobel pe… Varujan Vosganian. Să fie acesta un conflict de interese? Nu cred, fiindcă nu Varujan l-a selectat pe Vosganian, ci comitetul şi-a nominalizat prim-vicepreşedintele. Delicios artificiu. Întîmplător e vorba de aceeaşi persoană care, acum cîteva luni, era vizată de solicitarea procurorilor privind ridicarea imunităţii parlamentare: în calitate de ministru, ar fi subminat economia naţională. Senatul României l-a protejat deocamdată de mersul anchetei. Dar îşi închipuie oare cineva, cu capul pe umeri, că e viabilă candidatura internaţională a unui autor, pe care apasă o atît de gravă suspiciune penală? După miniştri şi parlamentari condamnaţi, ne zbatem să exportăm scriitori suspectaţi? Tristă originalitate.

Învăţăminte după îmbulzeală (4)

Etichete

colaborator Securitate, complicitati, Dan Voiculescu, dezbatere, disident, Nicolae Breban, Paul Goma

Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda? Care-i deosebirea morală dintre Nicolae Breban, colaborator al Securităţii cu decizie de la instanţă, şi Dan Voiculescu, alt colaborator al Securităţii cu decizie de la instanţă? Doar banii din buzunar? Nu era să-l nedreptăţească Goma pe unul, în favoarea celuilalt. Aşa că s-a lăsat publicat şi elogiat, cînd la unul, cînd la celălalt, ca un adevărat “reper moral de prim ordin”, cum bine i-a spus-o Grigurcu de la obraz.

Calitatea plastilinoasă a admiratorilor antisemitului Goma s-a văzut şi în comentariile de pe blogul meu. Unul îl spală pe negaţionist zicînd că prozatorul de fapt “n-a spus nicăieri că ar aproba Holocaustul”. De parcă, după ce i-a negat complet existenţa, ar mai fi putut să-i aprobe efectele! Alta justifică “antisemitismul românesc” prin componenţa C.C. al P.C.R. în anii de după al doilea război mondial. De parcă uciderea sistematică a unei categorii de populaţie, în anii ‘40, prin politica oficială a mareşalului Antonescu, poate fi explicitată prin adeziunea cîtorva evrei la comunism, în anii ‘50!

Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Ăsta e publicul lui Paul Goma din prezent. Nu cititorii curioşi de copilăria basarabeană descrisă în romanul Din calidor, de aventurile miliţieneşti din Culorile curcubeului, de atrocităţile carcerale din Patimile după Piteşti. La degustarea aberaţiilor puse actualmente pe hîrtie de Goma se înghesuie escadroanele de frustraţi şi sărăciţi ai noilor nevoi sociale, oamenii care îşi caută pretextele şi scuzele în aceiaşi ţapi ispăşitori ai intoleranţei. Partizanul de odinioară al drepturilor omului a devenit ofensatorul tuturor celor ce nu-i aprobă extremismele. Indicatorul estetic al dezerţiunii morale stă într-un detaliu elocvent: ultimele lui invective sînt deja lipsite de orice aluzie comică reconfortantă, tonifiantă, care odinioară gîlgîia printre rînduri pînă şi-n cele mai teribile cărţi ale sale. Acum au rămas doar ocara uscată, calomnia încăpăţînată, ultragierea năbădăioasă. Pentru un adevărat scriitor, aşa ceva e mult prea puţin.

Învăţăminte după îmbulzeală (3)

Etichete

colaborator Securitate, complicitati, dezbatere, disident, Nicolae Breban, Paul Goma, proces

Poziţia lui Paul Goma s-a modificat radical, în cele două etape postdecembriste, uneori în legătură cu aceeaşi problemă sau aceeaşi persoană. Iată-l la începutul anilor ‘90 tunînd şi fulgerînd împotriva lui Nicolae Breban, căruia îi trimite pamfletul Capra şi Căprarul (în vol. Scrisori întredeschise, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru, 1995, p. 484-501). Scriitorul parizian îi reproşa romancierului bucureştean “tovărăşia cu Burtică”, “prietenia cu Pleşiţă”, “tăcerea înţeleaptă păstrată (…) aproape două decenii asupra distrugerilor pricinuite României şi românilor de regimul comunist”, “repetatele tentative de a ‘sparge’ exilul”. În legătură cu această ultimă problemă, Goma se dezlănţuia irepresibil: “Să nu conteze pe mine că am să intru în jocul lui cizmos; în subtilităţile-i obeznicole cu care şi-a recrutat aplauditori şi admiratriţe – dintre eternele fesenine. Eu îi comunic: Da, tovarăşu’ Breban: aşa e! Uniunea Scriitorilor pusă la cale dimpreună cu scriitorul Brie, cu Românul Ţepeneag: comunistă, băi frate! Ca pe mînă, tovărăşele drag! Securistă mie-n sută, şogore al lui Măgureanu…” (29 iunie 1991).

Mai trec două decenii bune, opinia publică află că la Curtea de Apel Bucureşti se discută sesizarea prin care CNSAS l-a declarat colaborator al Securităţii pe Nicolae Breban. Mînia lui Paul Goma împotriva agenţilor de influenţă s-a dezumflat ca prin minune. Iată-l pe fostul disident semnînd o ultra-penibilă Declaraţie, în care ne spune că pe vremea cînd el, Goma, era persecutat, Breban l-a vizitat acasă, a coborît în pivniţa plină de var şi păianjeni, i-a scos de-acolo un rînd de aşternuturi. Asta demonstrează că, în cadrul procesului, “Probele acuzării nu sînt probe. (…) Dacă Nicolae Breban va fi judecat după acele probe se va comite o nedreptate flagrantă” (28 aprilie 2013).

Însă judecătorul de la Curtea de Apel a uitat să ţină seama de învăţăturile lui Paul Goma către sistemul judiciar din România şi, studiind documentele de la dosar, a constatat “în mod evident că, prin activităţile desfăşurate, Nicolae Breban a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, recunoscute şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, prejudiciind grav statutul persoanelor urmărite”. Breban nu s-a ales cu mare brînză din avocăţismele lui Goma, în schimb acesta din urmă şi-a cîştigat dreptul la hectare de elogii pentru talentul literar, prin revista Contemporanul – ideea brebană. O mînă spală pe alta, şi amîndouă spală obrazul. Atunci cînd el mai există.

Copite de la Gabriel Andreescu (4)

Etichete

arhive, colaboratori, comunism, Gabriel Andreescu, imagine, Nicolae Breban, scriitori, Securitate

Mergînd la arhive pentru a vedea cu ochii săi complicitatea scriitorilor cu Securitatea, Gabriel Andreescu diluează culpabilităţile prin reinterpretarea actelor. Am descris deja, în mod amănunţit, felul cum procedează el cînd vine vorba despre Nicolae Breban (vezi Nedumeriri, în vol. Exerciţii de singurătate. Însemnări pe blog din perioada 6-16 decembrie 2011, p. 254-264). Apărătorul turnătorilor sare cu bună ştiinţă pasaje incendiare, consemnate de înregistrările telefonice, le rezumă tendenţios şi diminutiv pe celelalte, le înşiră trunchiat pe altele. Apoi se miră sarcastic: “Avînd în vedere disproporţia dintre cerinţele legii specifice şi ‘fapte’, este de-a dreptul ciudat că departamentul juridic al CNSAS a putut lansa un asemenea dosar”. Ce grozav era dacă-şi informa pînă la capăt cititorii că, în august 2012, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea CNSAS şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii, pentru Nicolae Breban.

Dacă Editura Polirom din Iaşi ar fi vut să fie pe deplin onestă cu cititorii ei, ar fi trebuit să includă pe pagina de gardă o banderolă, pe care să scrie apăsat: numeroase ipoteze ale acestei cărţi au fost deja contrazise prin sentinţe judecătoreşti, investigaţii jurnalistice independente şi scrieri memorialistice ale altor disidenţi anticomunişti, care şi-au consultat propriile dosare informative.

Un iepure şchiop: Gabriel Andreescu (3)

Etichete

disident, Gabriel Andreescu, Nicolae Breban, Securitate, Timpul, turnatori

Scriitorii care au cochetat cu penumbrele ceauşiste se transformă – sub pana fostului disident – în tigrii luptei pentru demnitate. “Dosarele unor cărturari – Ştefan Augustin Doinaş, Adrian Marino, Constantin Noica, Nicolae Balotă, printre alţii – sînt mărturie a tenacităţii de care au avut nevoie ca să învingă obstacolele din calea realizării profesionale. Paradoxal, nu am văzut documentat în nici un alt caz genul de înfruntare concretă cu autorităţile publice, o adevărată luptă corp la corp, cum s-a întîmplat la apariţia romanului Bunavestire. Este o simplă constatare. E de la sine înţeles, nu mă refer la categoria autorilor Paul Goma, Dorin Tudoran sau Dan Petrescu, care ‘au ieşit din sistem’ intrînd în disidenţă, punînd opera lor în slujba unor valori umane mai generale”.

Cîtă ciudăţenie de gîndire la acest arbitru al demnităţii sub ceauşism! El îndepărtează adevăratele modele de referinţă în domeniu, pentru a preamări duplicitatea. De parcă ne-ar povesti că racul, broasca şi o ştiucă sînt campioni la alergare, asta desigur dacă nu luăm în considerare antilopa.

Gabriel Andreescu are pesemne impresia că poate să deformeze, cu dezinvoltură, adevărurile cele mai frapante, să interpreteze în răspăr documentele fostei Securităţi, să dilueze tendenţios sentinţele judecătoreşti, să inocenteze imperturbabil complicităţile din trecut. N-are decît să se legene cu această iluzie. Totul e să nu se mire cînd lumea îi va plasa credibilitatea judecăţilor publice la nivelul unei cepe degerate.

Un iepure şchiop: Gabriel Andreescu (2)

Etichete

disident, Gabriel Andreescu, Nicolae Breban, Securitate, Timpul, turnatori

O luptă de răstălmăcire a faptelor a purtat Gabriel Andreescu, atunci cînd s-a vorbit despre colaborarea lui N. Breban cu Securitatea. Nu, nu şi nu! Aşa ceva e peste poate! Într-un serial întins pe trei episoade, în revista Timpul de la Iaşi, Andreescu ne povestea surescitat cum a puricat el, personal, arhivele şi n-a văzut nimic reprobabil. Şi totuşi Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii i-a solicitat instanţei, prin acţiunea din 01.04.2011, să pronunţe o hotărîre privitoare la N. Breban, în sensul aspectelor dezvăluite de documente. Atunci Andreescu, mare specialist în adevăruri oculte, s-a apucat să căineze lipsa de profesionalism a oamenilor ce voiau un strop de lumină: “Avînd în vedere disproporţia dintre cerinţele legii specifice şi ‘fapte’, este de-a dreptul ciudat că departamentul juridic al CNSAS a putut lansa un asemenea dosar”.

Au mai trecut cîteva luni şi iată că, în august 2012, se află că, prin decizia magistraţilor, Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea CNSAS şi a constatat calitatea de colaborator al Securităţii, pentru Nicolae Breban. Ce noroc că, imediat mai apoi, se tipăreşte numărul pe septembrie al revistei Timpul din Iaşi! Astfel are şi infatigabilul Gabriel Andreescu unde să preamărească lupta lui Breban împotriva comunismului, pe fundalul “rezistenţei prin cultură”!

Sara pe deal Buciu răsună cu jale (1)

Etichete

Contemporanul, critica literara, D. Tepeneag, Ion Bogdan Lefter, Laszlo Alexandru, Marian Victor Buciu, Mihai Vakulovski, monografie, Nicolae Breban, Nicolae Manolescu

Marian Victor Buciu a scris pînă acuma vreo 3 (trei!) cărţi despre Nicolae Breban, plus 1 (una!) despre D. Ţepeneag. Prolificitatea l-a ajutat să propăşească în cariera universitară, dar nu i-a adus mare brînză ca imagine de profesionist. Cînd a fost să mai urce cîte o treaptă, cel care l-a şicanat prin comisiile ministeriale, ba fiindcă nu i-a văzut publicaţiile, ba fiindcă nu i le-a apreciat la justa valoare, a fost – din mărturiile catedraticului din Craiova – Nicolae Manolescu. O asemenea situaţie nu putea rămîne fără urmări. Abundentul condeier şi-a înşfăcat armamentul din dotare. Pe unde-au trecut trei volume despre Breban, încăpea şi unul despre Nicolae Manolescu. (Pre)istoria criticului (Buc., Ed. Contemporanul, 2011).

Problema lui Buciu era că – în precedenţa ambiţiilor lui tomnatice – au mai fost şi alţii care au umblat prin zona aia. Ce era de făcut? Noul comentator a dres busuiocul din mers. Pe unul l-a cotonogit, pe altul l-a ciuntit, pe al treilea l-a ignorat. Monografia Nicolae Manolescu, apărută la Braşov în 2000, e executată sumar, fiindcă autorul său, Mihai Vakulovski, “are admiraţia coristică a criticii idolatre”; “manolescofilul este totemic şi tabuizant pînă la anularea ultimului dram de discernămînt critic”; “pueril, în joaca sa cititoare, încurcă operele şi reperele, semănînd arbitrariul”; “notaţiile lui sunt adesea hilare. Scrie cu o spontaneitate superficială, dusă pînă la un fel de delir. Dezacordul între subiect şi predicat îi trădează dificultăţile de expresie” (p. 24). Îi las colegului Mihai Vakulovski neştirbită satisfacţia de-a se lămuri cu cobreslaşul craiovean care-mparte coate-n jur pentru a-şi face loc mai în faţă.

Cu ocazia Tîrgului Internaţional Gaudeamus din 2009, Editura Paralela 45 a lansat un pachet de patru volume oarecum înrudite: Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi, Nicolae Manolescu – 70 (culegere jubiliară de analize), Ion Bogdan Lefter, Nicolae Manolescu: de la cronica literară la “Istoria critică…” şi Laszlo Alexandru, Criticul literar Nicolae Manolescu, ediţia a doua, revăzută şi adăugită. Monograful lui Breban de la Contemporanul îşi dă adevărata măsură în selecţia bibliografică tendenţioasă: le comentează insistent pe primele două, în schimb le ignoră impenitent pe următoarele două. Marian Victor Buciu este ori diletant, ori naiv: în loc să descrie lumea fenomenală, se leagănă în impresia că aceasta o va lua pe urmele descrierilor sale.