Etichete
Nu înseamnă că toate ipotezele sale sînt persuasive pînă la capăt. Multe din strategiile de care se slujeşte reprezintă doar ingenioase perdele de fum. De pildă imensa cantitate de cărţi existente n-ar trebui să fie pentru noi un îndemn la nelectură ci, eventual, la o mai exigentă selecţie. Nimeni nu-şi face lecturile după criterii numerice, forţînd parcurgerea celor trei milioane şi jumătate de volume dintr-o bibliotecă, ci îşi trasează un perimetru al interesului profesional/personal, pe care se străduieşte să-l acopere de bine, de rău. E indiscutabil că obiectul numit “carte” poate fi considerat din numeroase perspective: a autorului care îi concepe structura interioară, a editorului care îi evaluează grosimea, costurile economice şi vandabilitatea, a tehnoredactorului şi a graficianului care îi proiectează aspectul exterior, a tipografului care o multiplică şi o leagă, a bibliotecarului care o înregistrează. Pesemne că cititorul vine la sfîrşit de tot pentru a contopi aceste parcursuri atît de diferite. Dar între unul care se mulţumeşte cu clasificarea romanului în limitele genului epic şi altul care suferă alături de personajele prinse în mreaja cuvintelor, e diferenţa dintre aviatorul care zboară pe deasupra satului şi duhovnicul care-i spovedeşte pe săteni.
Este adevărat că ne putem menţine la un nivel de răcoroasă politeţe, dacă recurgem la strategia divagaţiei în jurul subiectului, sau la aceea a preluării şi recondiţionării opiniilor prestigioase formulate pe seama argumentului nostru. Dar aceste expediente nu ne vor deschide accesul către performanţă în interpretare, ci ne vor ajuta doar, o vreme, să ne păstrăm pe linia de plutire. Pierre Bayard are tot dreptul să enunţe paradoxuri amuzante, pentru a ne frînge prudenţa: “Ne putem întreba care este un cititor mai bun – cel ce citeşte în profunzime o carte fără să o poată situa sau cel ce nu aprofundează nici una, dar se mişcă cu uşurinţă în toate?”. Probabil că soluţia la această falsă dilemă e oferită de a treia cale: a cititorului care citeşte în profunzime o carte şi e capabil apoi să stabilească analogii cu alte lecturi pe care le-a realizat.
Cum să vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit ne oferă un şir de rezolvări ingenioase pentru a depăşi un handicap. Seamănă cu dezbaterea pe marginea eficienţei unui medicament în caz de boală. Dar pînă să disecăm efectele colaterale ale unei pastile curative, sîntem obligaţi să proclamăm superioritatea sănătăţii umane. Şi în loc să elogiem vicleniile care ne pot scuti de calvarul lecturii, trebuie să citim.