Zacuscă (8)

Etichete

biografie, Daniel Cristea-Enache, dialoguri, literatura, nationalism, Nicolae Manolescu, portret

Cartea de dialoguri dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache rămîne semnificativă pentru numeroasele detalii biografice și de evoluție profesională ale unui critic literar de prim rang din perioada contemporană. Ea îi explicitează o serie de opțiuni biografice, ghidate de evaluările valorice. Vine să confirme pe alocuri luciditatea de odinioară, care încă mai pîlpîie sub straturile de nebănuită asprime și neașteptată causticitate. “Naționalismul este principala prejudecată a epocii noastre. Capul naționaliștilor a fost dintotdeauna plin de idei preconcepute. Naționalismul, ca orice ideologie, e un produs intelectual de lux. Poporul nu e naționalist, el, ci victimă a intelectualilor care îl flatează vorbindu-i despre calitățile lui identitare. Cum nu poate aprecia el însuși dacă aceste calități sînt reale, și le însușește necritic și aruncă oprobriul asupra celor care cutează să i le pună la îndoială. În politică, naționalismul e totdeauna un populism. Iresponsabil, ca orice doctrină nesprijinită pe realitate. Pletora de partide naționaliste de azi de la noi nu are nici cea mai mică întemeiere pe realitate sau pe istorie. Liderii lor sînt analfabeți politic. Ostateci ai unei primare dorințe de putere.” Atunci cînd vîrful de lance al discursului se îndreaptă spre direcții sensibile pentru mitologia colectivă, demontată cu nonșalanță rațională, găsim paginile de virtuozitate ale volumului: “Se pare că nu vom scăpa niciodată de rîia naționalismului. Mi-am spus o vreme că avem norocul unor lideri mediocri ai ideii cu pricina. În interbelic, liderii se numeau Eliade, Cioran, Nae Ionescu, Noica, oameni învățați și cu putere de convingere. Astăzi nu e niciunul care să aibă cu adevărat anvergură intelectuală. Dar, în stare latentă, naționalismul persistă în gîndirea și comportamentul multora, oameni politici, istorici, scriitori, artiști.”

Genul “minor” al dialogului spontan, disprețuit de critica hautaine la rînd cu celelalte surate ale literaturii non-fictive (epistolarul, diaristica, memorialistica), vine să-și ia revanșa, prin această carte care se citește cu ușurință și folos.

Publicitate

Despre statul naţional poliglot (1)

Etichete

Chisinau, conferinta, Europa, istorie, nationalism, poliglot, stat, Uniunea Europeana

Profesorul Michael Metzeltin, de la Academia Austriacă de Ştiinţe din Viena, este un om subţire, atît fizic, prin aspectul distins şi rafinat, cît şi spiritual, prin aerul ştiinţific dezinvolt şi echilibrat. Membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al cîtorva universităţi din România, el a venit la Chişinău să ne prezinte o prelegere despre “Discursul naţional-statal european”. Încă de la început vorbitorul a subliniat specializarea sa în domeniul filologiei romanice, prin care stăpîneşte şi studiază mai toate limbile continentului european; a amintit originea sa elveţiană, motiv pentru care ţine la mare cinste diversitatea şi poliglotismul.

Conferinţa academicianului Metzeltin a fost deliberat construită pe cîteva axiome explozive, ce au atras imediat atenţia publicului. Trebuie stabilită o distincţie limpede între limbă şi naţionalitate, o confuzie răspîndită abia cu începere din secolul al XIX-lea. Să vorbeşti o anumită limbă nu presupune să aparţii unei anumite naţionalităţi. Lingvistica se studiază comparativ; naţionalitatea are o sumă de trăsături specifice, care o fac să fie diversificată. Uniunea Europeană, aşa cum s-a format pînă azi, este un conglomerat de state naţionale. Astfel se explică numeroasele conflicte care se manifestă între centralismul impus de la Bruxelles şi reacţiile locale de separaţie (vezi Catalonia). Dar viitorul – ne asigură Michael Metzeltin – va fi al statelor naţionale; prin urmare sîntem datori să studiem istoria formării lor.

Statul naţional este o invenţie europeană, în contextul în care – potrivit definiţiei lui Aristotel – statul reprezintă legătura comunitară care deserveşte binele comunităţii. Există state ce s-au format pe intervale lungi, cum este Elveţia, a cărei constituire a durat 700 de ani, şi altele, ca Italia sau România, care s-au înfiinţat rapid, printr-un efort conştient şi deliberat. În linii generale, statele naţionale sînt constructe mentale ale liberalismului din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ele s-au alcătuit pentru a asigura administrarea în mod centralist, dar democratic.

Elita statului este datoare să-i formeze pe cetăţeni, să-i educe, pentru a-i ridica la nivelul unei misiuni istorice. Pe baza studierii experienţelor fenomenale, poate fi stabilit un model inductiv în formarea statelor naţionale. Procesul include următoarele componente: 1) conştientizarea; 2) teritorializarea; 3) istoricizarea; 4) standardizarea unei limbi naţionale; 5) canonizarea unor texte; 6) instituţionalizarea; 7) medializarea; 8) globalizarea. Academicianul Metzeltin a luat apoi fiecare element pe rînd, descriindu-l succint şi exemplificîndu-l prin fapte din istoria românească a secolului al XIX-lea.

Naţionalismul unui aeroport internaţional

Etichete

aeroport, Avram Iancu, Cluj, Decebal, nationalism, neghiobie

Botezarea ca “Avram Iancu” a aeroportului internaţional din Cluj a lăsat perplexă multă lume. Eu unul zic că mai bine-i şedea ca “Decebalus per Scorilo”. Ăsta da nume adînc înfipt în spiritualitatea neamului, strîns legat de zborul în cosmos. Negocierile politice de rebotezare se cuvin grabnic reluate. Fibra naţională a dacilor liberi urlă după dreptate.

Naţionalism cu îndulcitori (3)

Etichete

interbelic, istoria, Lucian Boia, nationalism, specialist

Ştiu, Lucian Boia se teme întruna să nu cadă în păcatul de-a proiecta perspectiva de-acum asupra faptelor de-atunci. El îşi scufundă mintea în contextele de altădată: “în ceea ce priveşte relaţia cu minoritarii, sigur, astăzi gîndim altfel. Nu este ‘corect politic’ să gîndim în termenii anilor ‘30. Dar generaţia de atunci gîndea în termenii clasici ai ideologiei naţionale, în logica inventării naţiunii”. Scrupulul uşor condescendent al istoricului nu-şi are, aici, rostul. Oamenii bătuţi pe străzi, magazinele jefuite şi incendiate, crimele politice comise cu sînge rece nu pot fi scuzate. Nici prin optica de-acum, nici prin cea de-atunci. Nu există, în asemenea materie, evoluţie posibilă de la gîndirea naţionalistă la cea “corectă politic”. Porunca a şasea, “să nu ucizi”, era valabilă odinioară, la fel ca-n prezent.

Un singur specialist, acelaşi instrument de lucru – două rezultate opuse. Cum e posibil? În efortul său de-a ne determina să reconstruim fidel contextul mental al perioadelor trecute, Lucian Boia îl demitizează pe ostaşul Mihai Viteazul, insensibil în 1600 la valorile naţionalismului. Dar acelaşi Lucian Boia, prelungindu-şi metoda “restituţionistă”, schiţează absolvirea tinerilor părtaşi la legionarism, pe motiv că asta era atmosfera epocii. E capabilă una şi aceeaşi metodă de cercetare, asemeni lăncii lui Ahile, cu un capăt să rănească şi cu celălalt să vindece? Istoricul bucureştean ne dovedeşte că se poate.

Naţionalism cu îndulcitori (2)

Etichete

interbelic, istoria, Lucian Boia, nationalism, specialist

Discuţia scrobită despre definiţia clasică a conceptului de naţiune îşi poate avea, desigur, farmecul său obsolet. Însă ideile sociale nu plutesc aşa, pe undeva, într-un halou imponderabil. Ele sînt transplantate în realitatea cotidiană, îşi caută valabilitatea în viaţă. Or unde a condus exacerbarea “ideologiei naţionale fabricate pe parcursul secolului XIX şi cu prelungire în secolul XX”? În anii ‘30, cînd Mircea Eliade avea revelaţia gîndurilor măreţe, ele provocaseră deja numeroase gesturi de violenţă, împinseseră deja la asasinatul public: prefectul de poliţie Manciu pierise de glonţul lui Zelea Codreanu în 1924.

Tinerilor surescitaţi le era foarte limpede că opţiunile lor ideatice duc la segregare, samavolnicie, brutalităţi şi crimă, după cum o consemnează mărturiile unui contemporan. “Lungă discuţie politică cu Mircea, la el acasă. Imposibil de rezumat. A fost liric, nebulos, plin de exclamaţii, interjecţii, apostrofe… Din toate astea nu aleg decît declaraţia lui – în sfîrşit leală – că iubeşte Garda, speră în ea şi aşteaptă victoria ei. Ioan Vodă cel Cumplit, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, Bălcescu, Eminescu, Hajdeu – cu toţii au fost la timpul lor gardişti. Mircea îi cita de-a valma… / Altminteri n-aş putea spune că n-a fost amuzant. După opinia lui, studenţii care l-au ciopîrţit cu cuţitele pe Traian Bratu, aseară la Iaşi, nu sunt gardişti, ci ori… comunişti, ori naţional-ţărănişti. Textual. În ce-l priveşte pe Gogu Rădulescu (domnu Gogu, cum spune Mircea ironic), studentul liberal care a fost bătut cu frînghii ude la sediul gardist – foarte bine i s-a făcut. Aşa li se cuvine trădătorilor. El – Mircea Eliade – nu s-ar fi mulţumit numai cu atîta, ci i-ar fi scos şi ochii. Toţi cei care nu sunt gardişti, toţi cei care fac altă politică decît cea gardistă sunt trădători de neam şi merită aceeaşi soartă. / S-ar putea să recitesc cîndva aceste rînduri şi să nu-mi vină a crede că ele rezumă cuvintele lui Mircea. De aceea e bine să spun încă o dată că n-am făcut decît să redau întocmai vorbele lui. Asta, ca nu cumva să le uit. Şi poate că într-o zi lucrurile vor fi destul de liniştite – pentru ca să-i pot ceti această pagină lui Mircea şi să-l văd roşind de ruşine. / Să nu uit, de asemeni, explicaţia pentru care el aderă cu atîta inimă la Gardă: / – Eu totdeauna am crezut în primatul spiritual. / Nu e nici farsor, nici dement. Este numai naiv. Dar există naivităţi aşa de catastrofale!” (vezi Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Bucureşti, Ed. Humanitas, 1996, p. 115; însemnări de marţi, 2 martie 1937).

Între inflamările junelui Eliade, care i-ar fi scos şi ochii trădătorului Gogu, şi interpretarea de dată recentă a lui Lucian Boia, conform căruia tinerii interbelici “se simt eliberaţi de complexe culturale şi perfect încadraţi în civilizaţia modernă”, se cască prăpastia răstălmăcirii. Prestigiosul cercetător, dacă tot îşi propune să facă drumul îndărăt pentru a restabili spiritul vremii, ar fi fost obligat să restituie integral contextele. Aseptizarea vieţii pătimaşe, obnubilarea intereselor social-financiare ale antisemitismelor, edificarea unui discurs de ideologie “pură” nu sînt în măsură să-i lămurească pe cititorii de-acum în legătură cu ce anume s-a întîmplat atunci. Şi, mai ales, nu clarifică motivaţiile tulburi ale gesturilor reprobabile.

Naţionalism cu îndulcitori (1)

Etichete

interbelic, istoria, Lucian Boia, nationalism, specialist

Lucian Boia s-a ilustrat mai ales prin insistenţa cu care ne îndeamnă să nu transplantăm în trecut obsesiile şi evaluările noastre din prezent. Pentru a-i cunoaşte pe cei de demult, trebuie să facem efortul de-a coborî pînă la ei, se cuvine să le înţelegem valorile şi modul de raţionament. E falsificator să-i judecăm pe cei de odinioară cu instrumentele noastre de-acum. O teorie de-un bun-simţ aşa izbitor era greu să nu fie îmbrăţişată spontan. Mda, simplu de spus. Dar unde se ajungea astfel? Descopeream uimiţi, cu cîţiva ani în urmă, din principala carte a lui Lucian Boia, că bunăoară un Mihai Viteazul nici pomeneală să fi fost marele patriot zugrăvit prin manualele de istorie, omul care a unificat provinciile româneşti din neţărmurit devotament pentru ţărişoară. În realitate el a fost doar un condotier ceva mai răsărit, în căutare de expediţii militare profitabile, complet lipsit de ideea naţională (care nu exista şi nu acţiona la 1600).

Cheia de lectură profesionistă, rece şi dezinhibată a specialistului, odată constituită şi consolidată, ne conducea spre adevăruri uluitoare. Era în măsură să reconfigureze ansamblul de receptare a trecutului, dintr-o perspectivă mai fidelă, “din interior”. Azvîrlea în desuetudine manevrele ideologizante, ale retuşurilor tendenţioase.

Cercetătorul nu se dezminte nici în ultima sa carte, ori în interviul tocmai pomenit. El clamează aceeaşi exigenţă a asumării contextelor ideatice de odinioară, în vederea corectei judecăţi a evenimentelor şi a personajelor. Iată cum ne explică impactul naţionalismului asupra faimoasei perioade interbelice: “Pe de o parte, este o generaţie eliberată de complexe intelectuale şi culturale. Este singura generaţie care a depăşit complexele prezente în cultura românească timp de un secol şi mai bine, odată cu începuturile modernizării. Societatea românească a trebuit inevitabil să imite modelul occidental. Atunci, în mod obiectiv, românii s-au aflat într-o situaţie de inferioritate, de dependenţă faţă de cultura occidentală. În bună măsură au fost imitatori. Nici nu puteau să nu fie. Or, acum, în anii ‘30, deja cultura română ajunsese la maturitate şi tinerii se simt în aceeaşi măsură foarte români şi foarte europeni. Se simt eliberaţi de complexe culturale şi perfect încadraţi în civilizaţia modernă. Nu se mai simt în postura de ‘învăţăcei’, ci egali cu oricine. Sunt şi impregnaţi de ideologie românească, chiar în forme extreme, dar în acelaşi timp pot să fie şi cosmopoliţi. Este cazul lui Mircea Eliade, un exponent perfect al ideologiei românismului, dar şi un perfect cosmopolit. Şi nu este singurul. / Pe de altă parte, în ceea ce priveşte relaţia cu minoritarii, sigur, astăzi gîndim altfel. Nu este ‘corect politic’ să gîndim în termenii anilor ‘30. Dar generaţia de atunci gîndea în termenii clasici ai ideologiei naţionale, în logica inventării naţiunii. Iar aceasta presupune, impune o anumită coeziune lingvistică, culturală, ideologică. Deci, o naţiune, de felul ei, trebuie să fie coerentă şi unitară, pentru că altfel nu mai este naţiune, în sensul deplin al termenului. Asta este ideologia naţională fabricată pe parcursul secolului XIX şi cu prelungire în secolul XX. Putem să spunem că ne place sau nu ne place. Iar dacă ne place definiţia clasică a naţiunii, atunci naţiunea română trebuie să fie o naţiune a românilor, nu o naţiune combinată cu tot felul de minorităţi care se întîmplă să domine chiar anumite sectoare.”