Pastilă creştină

Etichete

crestinism, Giulio Osto, meditatie, Spiritul Sfint

“Spirito Santo, che ci doni il tuo consiglio, benedici ogni grido ed ogni bisbiglio” (Giulio Osto).

Spirite Sfînt, care ne dai sfat de faptă, binecuvîntează orice strigăt şi şoaptă (Giulio Osto).

Rugăciune de sfînt

Etichete

daruire, Ioan Paul al II-lea, iubire, meditatie, ordine, rugaciune, sfint

“O Maria, Vergine del silenzio e Madre della fiducia, allontana lo scoraggiamento, la disperazione e l’accidia, perché possa mettere ordine alla mia vita e impegnarmi ogni giorno a realizzare il progetto d’amore che il tuo Figlio Gesù ha per me” (Giovanni Paolo II).

Oh, Maria, Fecioară a tăcerii şi Maică a încrederii, îndepărtează de mine descurajarea, disperarea şi lenea, ca să-mi pot pune ordine în viaţă şi să mă străduiesc în fiecare zi, pentru a împlini proiectul de iubire pe care Fiul tău Isus îl are pentru mine (Ioan Paul al II-lea).

Publicitate

Greşelile sfinţilor

Etichete

greseli, indreptare, meditatie, sfinti

“Vorrei che si scrivessero i difetti dei santi e quanto essi hanno fatto per correggersi; ciò servirebbe assai più dei loro miracoli e delle loro estasi”. (Aş vrea să se scrie despre defectele sfinţilor şi cît de mult au făcut ei pentru a se corecta; asta ar ajuta infinit mai mult decît miracolele şi extazele lor. – Sfînta Bernadette Soubirous)

Suferinţa şi arta

Etichete

arta, literatura, meditatie, Proust, suferinta

Se ştie că oamenii fericiţi nu creează opere artistice. Ei trăiesc pur şi simplu. Aşa că ar trebui să privim cu mai multă seninătate încercările care ne izbesc în viaţă. Dacă învăţăm să le transformăm creator, ele devin izvor de artă. Fireşte că, pe de altă parte, durerea nu e garanţia că devii mare artist. Mulţi au suferit, puţini au creat ceva notabil. “Înainte de-a subscrie necritic la vreun cult romantic al suferinţei, ar trebui să adăugăm că suferinţa, de una singură, n-a fost niciodată chiar suficientă. Din păcate e mai uşor să-ţi pierzi iubita decît să duci la capăt seria În căutarea timpului pierdut, să experimentezi dorinţe neîmpărtăşite decît să scrii De l’Amour, să fii nepopular în societate decît autorul Naşterii tragediei. Mulţi sifilitici nefericiţi uită să scrie Fleurs du Mal şi preferă să se-mpuşte. Poate că marele avantaj pe care îl are cineva din faptul că suferă este că asta îi deschide posibilităţi pentru cercetarea inteligentă, imaginativă – posibilităţi care pot fi cu uşurinţă, iar de cele mai multe ori chiar ajung, ignorate sau refuzate” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Credinţă şi raţiune

Etichete

credinta, iubire, Joachim Gauck, meditatie, pastor, ratiune, retorica, spirit critic

Joachim Gauck a fost un pastor luteran care mai apoi, timp de zece ani, a condus instituţia ce-a deconspirat arhivele poliţiei secrete germane Stasi, înainte de-a deveni, el însuşi, preşedintele Germaniei. Cartea sa, recent tradusă la Ed. Curtea Veche, Iarnă-n vară, Primăvară-n toamnă. Amintiri, îi trasează parcursul biografic straniu, compus din succesiunea celor trei etape aparent ireconciliabile: activismul religios, implicarea civică şi consacrarea politică.

Multe lucruri ar fi de subliniat în evantaiul unui asemenea destin neobişnuit. Mă opresc, în această însemnare, doar la o meditaţie a tînărului Gauck, abia ieşit de pe băncile şcolii şi preocupat să-şi exercite cu abnegaţie vocaţia sacerdotală. Are astfel prilejul să constate că discursurile “şlefuite”, bombastice, retorice, din înălţimea amvonului, pot unge sufletul predicatorului, dar riscă să rămînă fără efect în faţa publicului de provincie, compus eventual din două bătrîne analfabete, un beţivan, un fierar şi soţia pastorului. E nevoie de vorbe simple, directe, pentru a te adresa oamenilor de toate zilele.

În aceeaşi măsură, constată surprinzător prelatul, spiritul critic împins la exces nu numai că blochează legătura afectivă cu enoriaşii, ci periclitează însăşi devoţiunea. Cele două, credinţa şi raţiunea, se cuvine să se completeze, să coexiste, nicidecum să-şi dispute supremaţia. “Adevărul pe care l-am cunoscut prin întîlnirea cu astfel de oameni a fost un adevăr relaţional care-l depăşea pe cel faptic. Am învăţat că gîndirea critică nu-i cel mai important lucru, nu este adevărul ultim din viaţa mea. Se poate ca gîndirea critică să nu se mulţumească cu asta, dar ea este adesea inferioară forţei care izvorăşte din credinţă şi iubire, pentru că gîndirea critică face calcule, pe cînd credinţa creează încredere în existenţă. Acel Credo quia absurdum, această mărturisire aparent absurdă: ‘Cred, pentru că este lipsit de raţiune’ nu mai este, în cazul acesta, un argument împotriva credinţei, ci descrie o realitate mai complexă decît o imagine a lumii determinată de logică. Credinţa, deci, nu se mai luptă cu raţiunea, ci există alături de aceasta.”

Vorba unui om fericit

Etichete

meditatie, orgoliu, prostie, Vladimir Ghika

“Orgoliul e strălucirea prostiei” (Vladimir Ghika).

Umilinţă

Etichete

credinta, Dumnezeu, meditatie, umilinta

Giuseppe Benedetto Cottolengo: “Cu cît mai puţin mă ocup eu de mine, cu atît mai mult se ocupă Dumnezeu.” (“Meno mi occupo di me, più se ne occupa Dio.”)

Alex (sau despre importanţa limbilor străine)

Etichete

limbi straine, meditatie, Patrizio Trequattrini, proza

Scriitorul Patrizio Trequattrini mi-a făcut surpriza unei interesante proze scurte, care porneşte de la prietenia noastră şi ajunge la o meditaţie de interes public. O aduc la cunoştinţa cititorilor.

De cînd îl cunosc pe Alex am înţeles multe lucruri. Eu aş vrea să fiu ca el, aş vrea să am proprietăţile lui. De-aş avea proprietăţile pe care el le are, dacă aş poseda ceea ce el posedă, aş fi mult mai fericit decît sînt. Fericirea e mereu foarte relativă, ceva impalpabil, întemeiat pe elemente imaginare care apoi, cînd se realizează, nu totdeauna menţin ceea ce promiteau pe cînd încă nu le-ai dobîndit. Totuşi sînt sigur că, de-aş putea să am şi numai jumătate din ceea ce are Alex, aş fi dacă nu omul cel mai fericit, măcar printre cei mai fericiţi. Să nu mă înţelegeţi greşit, să nu vă întrebaţi cît de bogat o fi Alex ăsta. Alex este bogat, dar nu în sensul în care vă gîndiţi voi. Proprietăţile lui nu sînt de natură economică, ci sînt proprietăţi care dau mai multă fericire decît pămînturile, casele, acţiunile la bursă, depozitele în bancă, lingourile de aur sau pietrele preţioase. Alex posedă un intelect fertil. Fertilitatea intelectului său nu e destinată să se diminueze ci, dimpotrivă, să sporească. Alex cunoaşte româna, maghiara, franceza, italiana, engleza, din cîte ştiu eu, şi poate încă vreo cîteva. Închipuiţi-vă că aveţi cinci case. N-ar fi rău, cui nu i-ar plăcea? Cu siguranţă te simţi mai bine decît să n-ai nici una; şi aş spune că te simţi mai bine şi decît cu una singură. E o situaţie economică foarte bună, care te pune la adăpost de orice risc, care îţi permite să nu te mai îngrijorezi în faţa viitorului. Un patrimoniu solid şi sigur, pe care să-ţi întemeiezi o viaţă liniştită şi tihnită. Dar credeţi că această condiţie patrimonială v-ar dărui fericirea? N-aş fi aşa de convins. Mintea voastră ar fi oricum expusă la riscul declinului, fiindcă patrimoniul material n-o influenţează benefic şi nici nu stîrneşte emoţia, care este alimentul vitalităţii. Închipuiţi-vă acum că posedaţi cinci limbi străine în care puteţi locui. Ei bine, eu cred că ţi se dăruieşte mai multă fericire să locuieşti în cinci limbi străine decît în cinci case. Este o condiţie pe care eu o cunoşteam doar în plan teoretic, înainte de a-l întîlni pe Alex. Cu toţii am auzit vorbindu-se sau chiar am cunoscut direct oameni care vorbeau diverse limbi, sau care spun că vorbesc diverse limbi, fără să putem avea totuşi o probă obiectivă sau o idee precisă despre nivelul lor de cunoaştere, fiindcă este vorba despre limbi necunoscute nouă, pe care le-am auzit vorbite de aceste persoane doar în puţine împrejurări, sau într-una singură, sau chiar niciodată. Eu am avut în schimb norocul de-a lucra şi prin urmare de-a trăi alături de Alex, de trei ani încoace, şi de-a fi vorbit aproape în fiecare zi cu el, într-o limbă pe care o cunosc destul de bine, fiindcă e limba mea maternă. În această specială situaţie de viaţă şi de muncă, ideea pe care ţi-o poţi face despre ceea ce înseamnă să cunoşti sau mai bine zis să locuieşti într-o limbă străină este o idee care nu mai e abstractă, ci devine foarte concretă şi obiectivă. Noi, italienii, în marea majoritate a situaţiilor, cunoaştem bine doar limba noastră şi ne descurcăm în alta, dar totuşi fără să o stăpînim cu adevărat, fără să o putem mlădia cu siguranţă şi dezinvoltură în toate situaţiile comunicative posibile, de la cele mai simple la cele mai complexe. Ba chiar cunoaşterea acestei unice limbi străine, deja oricum nesigură, la cei mai mulţi tinde să se diminueze în cursul vieţii şi să slăbească pînă aproape de dispariţie. Efectiv, la sfîrşit, cea mai mare parte dintre noi, italienii, dar s-ar putea spune şi dintre noi, latinii, şi să-i adăugăm de asemeni pe anglo-americani, rămîne închisă între limitele propriei limbi, adică se pomeneşte că posedă o singură casă. Această închidere provoacă frustrare şi disconfort, enervare şi imobilitate expresivă, senzaţie de izolare într-o lume în care se extind inevitabil o mulţime de limbi străine şi extraeuropene. Amplificarea migraţiei popoarelor adesea ne face să ne simţim străini chiar la noi acasă, ne obligă să tragem cu urechea la “diverse limbi, oribile graiuri”, încît universul nostru comunicativ devine tot mai babelic-infernal şi tot mai disperat este efortul nostru de-a înţelege şi de-a ne face înţeleşi. Tot mai adesea noi, cei care trăim segregaţi în închisoarea monolingvismului nostru, nu reuşim să-i înţelegem pe vorbitorii de lîngă noi, şi limba noastră, care nu se mai hrăneşte din izvoarele altor limbi, cu excepţia influenţei stereotipe provenite din globish (global english), riscă să devină tot mai asfixiată. Nu cumva declinul Occidentului trece mai întîi printr-un declin lingvistic? Chinezii învaţă limbile noastre occidentale, dar noi, occidentalii, vom învăţa vreodată chineza? Asta la scară planetară. La scară europenă putem observa că românii învaţă italiana, franceza, spaniola; la fel fac polonezii, bulgarii sau sîrbii; dar italienii vor învăţa oare vreodată româna, bulgara sau poloneza? Să trăim sau să locuim în cel puţin două limbi este un noroc pe care noi doar îl visăm, ceva necunoscut pentru noi, care ne-ar da o dublă cetăţenie reală, chiar dacă nu şi legală, care ne-ar permite să avem o alternativă, să ne exprimăm liber în două declinări diferite. Ne-ar permite să renunţăm în orice clipă la ţara noastră, dacă ţara noastră a devenit prea strîmtă, prea îngust provincială, ne-ar da marea libertate de-a merge în două direcţii şi nu mereu obligaţia de-a urma un singur sens de deplasare. Limbile străine sînt mai grozave decît autostrăzile şi aeroporturile, sînt singurele vehicule care ne dau libertate de mişcare, ne-ar permite să ne deplasăm şi să ne stabilim căminul într-o altă ţară. Dacă în ţara noastră libertatea cuvîntului este anulată, după cum tot mai des se întîmplă, cum ne vom exprima oare, dacă nu vom cunoaşte o altă limbă, cum vom face să ne transmitem protestul la alte urechi, cine ne va asculta şi ne va face publice cuvintele de durere? Excelenta cunoaştere a unei limbi străine (şi nu mă refer la globish, care e o limbă foarte sărăcăcioasă, mai mult sau mai puţin bolborosită în toată lumea şi care te ajută doar să-ţi faci o vacanţă organizată într-un sat turistic) îţi dă mereu de lucru, produce cunoaştere şi oportunităţi, permite o mulţime de întrebuinţări, într-o lume în care revărsările permanente de populaţii, dintr-o regiune în alta, înmulţesc nevoia de comunicare şi de relaţii. Doar cel care e în măsură să vorbească foarte bine sau perfect măcar o limbă străină are mereu oportunităţile de partea sa, îşi păstrează dreptul de cetăţenie într-o lume care deja a şters statele-naţiune pentru a le înlocui cu statele multietnice şi plurilingvistice. Deosebirea dintre cunoaşterea monolingvistică şi cea plurilingvistică este la fel ca şi aceea dintre economia curţilor medievale şi economia comerţului internaţional. Cel ce rămîne la monolingvism e destinat să fie răsturnat de noile tendinţe globale, face parte tot mai mult dintr-o specie de vorbitori destinată extincţiei.

Alex (ossia dell’importanza delle lingue straniere)

Etichete

limbi straine, meditatie, Patrizio Trequattrini, proza

Lo scrittore Patrizio Trequattrini mi ha fatto la sorpresa di un’interessante prosa breve, che parte dalla situazione della nostra amicizia e arriva a una meditazione di pubblico interesse. La metto a disposizione dei lettori.

Conoscere Alex mi ha fatto capire tanto. Io vorrei essere come lui, vorrei avere le sue proprietà. Se avessi le proprietà che ha lui, se possedessi ciò che possiede lui, sarei molto più felice di quel che sono. La felicità è sempre molto relativa, qualcosa di impalpabile, fondata su elementi immaginari che poi quando si realizzano non sempre mantengono ciò che promettevano quando ancora non erano stati acquisiti. Tuttavia sono certo che se io potessi avere anche solo la metà di quello che ha Alex, sarei se non l’uomo più felice almeno tra i più felici. Non mi fraintendete, non domandatevi ma quanto sarà ricco questo Alex. Alex è ricco ma non nel senso che state pensando voi. Le sue proprietà non sono di natura economica, ma sono proprietà che danno più felicità di quanta ne diano terreni, case, titoli azionari, depositi bancari, lingotti o pietre preziose. Alex possiede un intelletto fertile. La fertilità del suo intelletto non è destinata a ridursi ma al contrario ad aumentare. Alex conosce il rumeno, l’ungherese, il francese, l’italiano, l’inglese per quel che ne so io, e forse anche di più. Immaginate di avere cinque case. Non sarebbe male, a chi non piacerebbe? Sicuramente si sta meglio che a non possederne nessuna; e direi anche che si sta meglio che a possederne soltanto una. È una condizione economicamente ottimale, che vi mette al riparo da qualsiasi rischio, che vi consente di non preoccuparvi più del vostro futuro. Un patrimonio solido e sicuro sul quale fondare una vita tranquilla e agiata. Ma credete che questa condizione patrimoniale vi darebbe la felicità? Non ne sarei così sicuro. La vostra mente comunque sarebbe esposta al rischio del declino, perché il patrimonio materiale non influisce beneficamente su di essa né fa scattare l’emozione, che è alimento della vitalità. Immaginate adesso di possedere cinque lingue nelle quali poter abitare. Ebbene io credo che dia più felicità abitare in cinque lingue che in cinque case. È una condizione che io conoscevo solo in linea teorica, prima di incontrare Alex. Tutti abbiamo sentito parlare o anche conosciuto direttamente persone che parlano svariate lingue, o che dicono di parlare svariate lingue, senza tuttavia poter avere un riscontro oggettivo o un’idea precisa di quale sia il livello di conoscenza, perché si tratta di lingue a noi sconosciute, che abbiamo sentito parlare da queste persone soltanto in poche o una sola circostanza o addirittura mai. Io ho avuto invece la fortuna di lavorare e quindi vivere a fianco ad Alex da tre anni a questa parte e di aver parlato quasi tutti i giorni con lui in una lingua che conosco abbastanza bene perché è la mia lingua madre. In questa particolare situazione di vita e di lavoro, l’idea che puoi farti di che cosa significhi conoscere o meglio abitare in una lingua straniera è un’idea che non è più astratta ma diventa molto concreta ed oggettiva. Noi italiani, nella stragrande maggioranza dei casi, conosciamo bene soltanto la nostra lingua e ce la caviamo con un’altra senza tuttavia possederla veramente, senza poterla impiegare con sicurezza e disinvoltura in tutte le situazioni comunicative possibili, dalle più semplici alle più complesse. Anzi, la conoscenza di questa unica lingua straniera, già di per sé incerta, per i più tende a declinare nel corso della vita e ad affievolirsi fin quasi a spegnersi. In sostanza, alla fine, la maggior parte di noi italiani, ma si potrebbe anche dire di noi latini e aggiungervi gli anglo-americani, rimane confinato entro i limiti della propria lingua, cioè si ritrova a possedere una sola casa. Questa chiusura provoca frustrazione e disagio, noia e immobilità espressiva, senso di isolamento in un mondo dove avanza inevitabilmente una molteplicità di lingue straniere ed extraeuropee. L’aumento delle migrazioni dei popoli spesso ci fa sentire estranei anche a casa nostra, ci costringe a prestare orecchio a “diverse lingue, orribili favelle”, tanto che il nostro universo comunicativo diventa sempre più babelico-infernale e sempre più disperato è il nostro sforzo di comprendere e di farci comprendere. Sempre più spesso, noi che viviamo segregati nella prigione del nostro monolinguismo, non riusciamo a capire i parlanti che ci stanno vicino e la nostra lingua che non si alimenta più di linfe provenienti da altre lingue, salvo subire l’influenza stereotipata del globish (global english), rischia di diventare sempre più asfittica. Non sarà che il declino dell’Occidente passa innanzi tutto per un declino linguistico? I cinesi imparano le nostre lingue occidentali ma noi occidentali impareremo mai il cinese? Questo su scala planetaria. Su una scala intereuropea possiamo osservare che i rumeni imparano l’italiano, il francese, lo spagnolo; lo stesso fanno polacchi, bulgari o serbi; ma gli italiani impareranno mai il rumeno, il bulgaro o il polacco? Vivere e abitare in almeno due lingue è una fortuna che noi ci sognamo, qualcosa di sconosciuto per noi, che ci darebbe una doppia cittadinanza reale anche se non legale, che ci permetterebbe di avere un’alternativa, di esprimerci liberamente in due declinazioni diverse. Ci permetterebbe di rinunciare in qualsiasi momento al nostro paese se il nostro paese è diventato troppo stretto, troppo angustamente provinciale, ci darebbe la grande libertà di andare in due direzioni e non sempre l’obbligo di seguire un solo senso di marcia. Le lingue sono meglio delle autostrade e degli aeroporti, sono i soli veicoli che ci danno libertà di movimento, che ci permetterebbero di spostarci e di prendere dimora in un altro paese. Se nel nostro paese la libertà d’espressione viene cancellata, come sempre più sta avvenendo, come ci esprimeremo se non conosceremo un’altra lingua, come faremo a far giungere la nostra protesta ad altre orecchie, chi ascolterà e renderà pubblici i nostri lamenti? Un’ottima conoscenza di una lingua straniera (e non intendo il globish che è una lingua poverissima, più o meno farfugliata in tutto il mondo e che serve solo a fare una vacanza organizzata in un villaggio turistico) dà sempre lavoro, produce conoscenza e opportunità, permette una molteplicità di impieghi in un mondo in cui travasi continui di popolazioni da una regione all’altra moltiplicano la necessità della comunicazione e delle relazioni. Solo chi è in grado di parlare ottimamente se non perfettamente almeno una lingua straniera ha sempre frecce per il proprio arco, conserva il diritto di cittadinanza in un mondo che ormai ha cancellato gli stati-nazione per sostituirli con stati multietnici e plurilinguistici. La differenza tra conoscenza monolinguistica e plurilinguistica è come quella che c’era tra l’economia curtense e l’economia del commercio internazionale. Chi rimane al monolinguismo è destinato ad essere travolto dalle nuove tendenze globali, fa sempre più parte di una specie di parlanti destinata ad estinguersi.