Un dialog pe internet

Etichete

activitate profesionala, initiativa, invatamint, italiana, italienistica, Marian Papahagi, premiu

xxx: Bună ziua, it’s not my business, dar am fost coleg de an cu Marian Papahagi și mă interesează personal: care au fost motivele pentru care nu a fost de acord cu proiectul celor 2 doamne? Politețea/lipsa ei e altceva, probabil cu toții avem și zile în care suntem depășiți de ce ni se întîmplă, dar un refuz are nevoie de o motivație și m-ar interesa care a fost ea? Mulțumesc.

L.A.: Bună ziua. Profesorul Marian Papahagi avea ambiţia de-a controla tot ce mişcă pe italiană, preferabil în România, dar în mod absolut în zona Clujului. Le-a zis-o limpede celor două doamne că înfiinţarea unei secţii bilingve, de italiană, la nivel preuniversitar, iese din zona interesului său, a posibilităţii sale de influenţă. În plus duce la “diluarea” profesională a predării italienei. Prin urmare este absolut împotriva unei asemenea eventualităţi. Ba chiar o va bloca în mod efectiv, în virtutea prerogativelor sale de ministru adjunct.

O părere personală e o părere personală. Poate fi corectă sau nu. Dar în succesivii 10 ani, pînă la decesul său, Marian Papahagi a făcut paşi concreţi în subminarea secţiei care se înfiinţase în pofida voinţei sale. Pe mine – ca profesor de italiană – m-a respins de la două burse de studiu în Italia. M-a picat la examenul pentru postul de asistent universitar. Mi-a blocat două cărţi traduse (şi predate spre publicare la Editura Echinox pe care o conducea). A trecut şi dincolo de o simplă răfuială personală, către un conflict instituţional. Majoritatea elevilor proveniţi de la “Bariţiu” au fost picaţi la examenul de admitere, prin schimbarea inopinată a structurii subiectelor. Cei cîţiva care treceau de furcile caudine erau respinşi mai apoi de la bursele de studiu, în timpul şcolarizării lor universitare. Ar mai fi şi alte detalii – dar sînt prea numeroase pentru a le mai înşira aici fără o anumită repulsie…

xxx: Mulțumesc, iată o latură a lui Marian de care nu am știut și încă o dovadă că sunt un naiv incurabil.

L.A.: E un subiect foarte urît mirositor. Însă ca dovadă că aşa au stat lucrurile, unii dintre foştii mei elevi de acum 20 de ani, care au trecut prin supliciile pe care tocmai vi le-am schiţat, vin acum să-mi dea “like” sau mesaje aprobatoare.

xxx: Mă afectează fiindcă o situație similară am întîlnit-o şi în legătură cu fostul meu profesor de fonetică, xxx xxx, pe care eu îl divinizam, ca să aflu după aceea… ei bine, lucruri pe care aș fi preferat să nu le aflu.

L.A.: Pe vremea cînd i-am fost student, Marian Papahagi s-a comportat absolut impecabil. Ne împrumuta cărţi în limba italiană întregii grupe (eu, ca singurul băiat şi oarecum vecin, mergeam cu sacoşa să le iau de acasă de la el). Era plin de umor, căldură sufletească şi solicitudine.

Îndată ce am absolvit, s-a răsucit 180 de grade şi a devenit de-o ostilitate şi agresivitate incredibile. Nu doar faţă de noi, ca persoane, ci faţă de toate proiectele profesionale pe care i le prezentam. Iniţial le aproba, le prelua spre executare în structurile controlate de el, iar apoi le temporiza la nesfîrşit pentru a le bloca.

În urma conflictelor repetate, fosta mea soţie şi-a dat demisia atît de la catedra universitară patronată de Marian Papahagi, cît şi de la doctoratul pe care îl începuse cu el. Motivul principal al demisiilor sale? Faptul că Profesorul se răzbuna pe noi, lovind în elevii noştri. Puteam duce înainte un conflict între persoane, dar pedepsirea unor copii inocenţi a fost peste posibilitatea noastră de înţelegere.

xxx: Regretabil. Toată viața mea am crezut că eșecul meu fundamental a fost că am ratat postul de asistent la catedra de engleză în ‘70. Între timp am ajuns, vai!, de cîte ori, să nu regret deloc acea neșansă… Doar că asta nu mă bucură deloc.

L.A.: În prezent, ca rezultat al contraselecţiei tenace, studiul limbii italiene agonizează la nivel universitar. Strategia lor e să dea cîte un “tun” de imagine (cum a fost povestea cu decorarea lui Vargas Llosa, sau cu premiile anuale de italienistică). Apoi stau şi vegetează în umbra micii manevre publice. Ce m-a deranjat acum, punctual, a fost iniţiativa lor de a-i folosi – din nou – pe elevii mei în ipostaza de “carne de tun” pentru manipulările lor de imagine publică.

xxx: Aproape un thriller didactic… poate merita mai mult decît o notă pe blog? un roman?

L.A.: E un subiect prea dureros… Şi apoi sînt eu însumi italienist. Interesul meu nu e să omor puţinul care mai există. Dar nici să fiu luat prizonier, prin complicitatea tacită, nu pot fi de acord.

xxx: Şi eu am zis adesea – tot ce nu mă omoară mă întărește…

L.A.: Da…

xxx: Am căutat la ubb filo, dar e cam criptică pagina – cine e acum la italienistică? cu scuze pt. curiozitate…

L.A.: Informaticienii care folosesc instrumente încropite, care nu sînt atestate de o firmă autorizată şi pentru care nu plătesc copyright, numesc aceste bricolaje produse “no name”. Asta explică şi caracterul labirintic al paginii lor de site…

xxx:: No name doesn’t have to be no sense.

L.A.: În informatică nu. Dar aici vorbim despre filologi…

Publicitate

Pe marginea unui premiu de italienistică

Etichete

"George Baritiu", initiativa, invatamint, italiana, italienistica, Marian Papahagi, premiu

La începutul anilor ‘90, un grup restrîns de profesoare a avut iniţiativa de-a înfiinţa o secţie bilingvă, română-italiană, în cadrul liceului “G. Bariţiu” din Cluj. Erau primii ani de după revoluţie, ideile apăreau din senin şi erau implementate cu destulă uşurinţă. Totuşi strategia impunea atragerea unor partizani influenţi în jurul proiectului. Directoarea de-atunci a şcolii, Maria Dumbrăvan, şi profesoara de italiană Ana Covaciu s-au înscris în audienţă la Marian Papahagi. Fost absolvent de “Bariţiu”, italienist de prestigiu şi ministru adjunct al Învăţămîntului la acea vreme, personajul întrunea toate premisele pentru a deveni promotorul unei asemenea evoluţii instituţionale.

Demnitarul le-a fixat o anumită oră de primire, după care le-a lăsat pe cele două doamne să aştepte copios în anticameră. O oră? două ore? memoria mea n-o spune. Într-un final le-a întîmpinat grăbit şi, fără a le permite să-şi expună ideea în detaliu, le-a tăiat orice replică. Le-a perorat frenetic de ce consideră această propunere total inacceptabilă, nu o încurajează defel şi chiar o va bloca, dacă va ajunge pe masa lui de lucru. Stupoarea femeilor a fost consistentă şi descurajatoare. Din fericire mandatul vice-ministerial al fostului bariţist nu s-a prelungit mai mult decît era necesar pentru soluţionarea altor tipuri de probleme. Îndată mai apoi, insistenţele administrative au fost reluate, secţia a fost înfiinţată şi şi-a intrat pe deplin în atribuţii. De peste 20 de ani şi-a creat o consistentă bază materială, a legat numeroase colaborări naţionale şi internaţionale, a format sute de italienişti pentru sectorul privat, i-a găzduit pe studenţii universitari în practica lor pedagogică.

Ironia sorţii face ca elevii mei de-acum să fie convocaţi, răspoimîine, la ediţia a VI-a de decernare a premiului de italienistică Marian Papahagi. Prezenţa lor e atît de indispensabilă încît au fost chiar mobilizaţi, cu clasa şi-un profesor, pentru a crea impresia de public într-o sală mult prea mare pentru o festivitate aşa de mică. Scriu aceste rînduri pentru ei, pentru elevii mei. Să ştie foarte limpede că, dacă azi ei au şansa de-a studia limba italiană, asta se întîmplă împotriva voinţei italienistului la a cărui celebrare au fost trimişi să asiste.

Mircea Zaciu (15)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Marian Papahagi, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

Pe Mircea Zaciu l-am mai revăzut o singură dată după susţinerea doctoratului. L-am rugat să mă primească într-o scurtă vizită de “concluzii”, prin octombrie sau noiembrie 1998. Cu acea ocazie am scos toate cărţile pe masă. I-am relatat şirul de abuzuri la care fusesem supus din partea bunului său prieten şi colaborator Marian Papahagi: două volume traduse de mine şi blocate de el, un post universitar de la care fusesem abuziv respins, elevii mei care sînt pedepsiţi şi persecutaţi cînd devin studenţi italienişti la facultatea de litere, pentru simplul motiv că le-am fost profesor etc. I-am întins textul dactilografiat care consemna o parte din “drăgălăşeniile” – pe stilul cotului în gură – de care am avut parte fără să mă ştiu vinovat cu ceva. L-am avertizat că, aşa cum îl vede, urmează a fi publicat într-o revistă literară din Bucureşti. L-am rugat să-mi facă o singură favoare: să-l citească. Nici măcar nu era nevoie să-mi spună ce părere are.

Cu mine de faţă, şi-a azvîrlit privirea pe prima pagină şi-a tresărit. “Ia te uită: ce titlu i-ai pus?”. Cu ceva timp înainte citisem indignat Pro memoria, cronologia ce rememora lanţul de piedici aruncate de sistemul comunist în calea publicării Dicţionarului Scriitorilor Români, coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu. Autorii rezumaseră acolo gama amplă de minciuni, înşelăciuni şi autoritarism cu care se confruntaseră, în dorinţa lor legitimă de a-şi exercita onest meseria. Mi s-a părut că Pro memoria e titlul cel mai potrivit, care să stea în fruntea propriei mele cronologii privind minciunile, înşelăciunile şi autoritarismul pe care una dintre victimele abuzurilor comuniste dinainte de ‘89 mi le servea mie cu nonşalanţă după ‘89.

Nu mă consider îndrituit, nici măcar la 15 ani de la acea întîlnire, să fac publice cuvintele de simpatie la adresa mea şi de regret la adresa situaţiei create, pe care mi le-a adresat Mircea Zaciu. Ne-am despărţit în termeni, aş zice, cordiali. Era ca fluturarea unei batiste albe, de pe puntea vaporului care se îndepărtează de la ţărm. În martie 2000 am aflat cu tristeţe că s-a stins din viaţă.

Între doi profesori

Etichete

amintiri, Jurnal, Marian Papahagi, Tudor Ionescu

De la regretatul Tudor Ionescu am deprins, în anii studiilor universitare, elementele fundamentale ale meseriei de traducător. De la regretatul Marian Papahagi am aflat, în timpul facultăţii, aspecte importante ale limbii italiene, lucruri esenţiale despre Dante, primii paşi în limba portugheză. Ambii au trecut de-atunci în lumea umbrelor. E cu atît mai interesant să am la dispoziţie un pasaj în care unul dintre ei (T.I.) şi-l aminteşte pe celălalt (M.P.).

“La Mezzo cîntă, de o vreme, ceva portughezi sau brazilieni, nu am avut curiozitatea să mă uit; prefer să ascult, să aud, să-i las să zică ei ce au de zis. Ciudată limbă portugheza asta: am impresia că merge numai cîntată; vorbită, aş zice că seamănă cu o limbă ‘în formare’ sau în blîndă şi constantă ‘descompunere’, tinzînd către un fel de murmur aproape monoton, unison, spre un lung geamăt de adio, trist şi împăcat. Marian, tu ce ai zice? Nu ai fi de acord, aşa-i? Măgar am fost că nu am insistat cu prezenţa la orele tale! Cînd a fost asta? Acum vreo treizeci de ani, aşa-i? Deja demult a fost şi plecarea ta; ţi-ai cam căutat-o şi tu puţin, nu-i drept? Poate că nu e foarte frumos, dar nu pot să nu-mi aduc aminte cum în zilele Crăciunului din ‘89 tîrîiai, împreună cu Emil Ciplea, portretele lui Ceauşescu pe coridoarele facultăţii, cum ai ‘descoperit’ tunelul spre Securitate şi încăperea secretă cu hărţi şi alte documente a bietelor ofiţerese! Nu mi-a plăcut deloc. Nu am apreciat deloc. Nici o clipă nu am crezut că poţi fi aşa de naiv sau de tăntălău. Urmăreai cu totul altceva, mizînd pe naivitatea şi pe tîmpenia noastră. Poate că unii au şi fost sau erau. Eu nu. Şi, ca mine, sunt convins că au mai fost. Dar ţi-a ieşit. Te-ai întrebat vreodată cum de? Cred că nu, deoarece nu asta te interesa, ci rezultatul. Dar, vezi? Rezultatul acela, la rîndul lui, a dus la un alt rezultat. Deh, aşa e ‘viaţa’!” (Fragmente de jurnal, în Steaua, nr. 9/2006, p. 43).

Disertaţie

Etichete

Marian Papahagi, Queneau, traducere, Universitatea Bucuresti, Zazie in metrou

Găsesc întîmplător pe internet că activitatea mea de traducător va constitui subiectul unei disertaţii de masterat, în sesiunea iunie 2012 / februarie 2013, la Departamentul de Limba şi Literatura Franceză al Universităţii din Bucureşti. Alina Bisoc va studia “Prouesses langagières, défis pour le traducteur: Raymond Queneau, Zazie dans le métro / trad. Laszlo Alexandru, Zazie în metrou” (sub coordonarea lect. dr. Lidia Cotea).

Smucită situaţie! Iată o carte care m-a torturat vreo doi ani pînă am tradus-o. A cărei tipărire în limba română a fost blocată de Marian Papahagi, cînd mi-a arestat manuscrisul şi copyright-ul (antamat de mine cu Ed. Gallimard) sub cheie în propriul lui sertar, vreo patru ani de zile. A cărei editare a fost promisă şi apoi dezisă de Dan Petrescu la Nemira. A cărei apariţie efectivă, la Ed. Paralela 45, a survenit doar la 10 ani de la finalizarea muncii de traducere!

După ce-a rupt cercul de vrajă blestemată, volumul a ţîşnit impetuos. Pe lîngă altele, tipărite în cîte două ediţii, cartea asta e singura cu numele meu care a cunoscut aşa repede trei ediţii, în 2001, 2004 şi 2008. Iar acum a devenit subiect de analiză academică. Oare ce-ar fi avut de zis Marian Papahagi? (Şi nu mă refer la eventualele manevre aulice de culise pentru eliminarea subiectului respectiv de pe lista de examen.)