Cum vede Noe lumea?

Etichete

Alain De Botton, Biblia, imaginatie, imagine, Marcel Proust, Noe, privire

Cel mai compătimit personaj biblic al lui Proust, în prima copilărie, a fost Noe. Ce tristeţe să stai încuiat cu zilele într-o arcă şi să nu vezi în jurul tău decît apele! Mai tîrziu, cînd tînărul s-a confruntat cu perioade lungi de boală, care l-au obligat să nu iasă din încăperea lui, a înţeles că de fapt Noe a fost un om fericit. Lumea poate fi mult mai bine văzută şi înţeleasă nu atunci cînd o priveşti, ci atunci cînd imaginile exterioare, percepute de ochii tăi, sînt ulterior îmbogăţite de creierul tău, care le interpretează.

“După ce ne-am uitat la un munte, dacă ne închidem pleoapele şi ne concentrăm pe scena dinăuntru, sîntem călăuziţi spre cele mai importante detalii, masa de informaţii vizuale e interpretată, iar trăsăturile frapante ale muntelui sînt identificate: piscurile sale de granit, zimţii săi de gheaţă, ceaţa care pluteşte deasupra liniei copacilor; detalii pe care mai înainte probabil că le-am văzut, dar nu neapărat le-am observat.

Deşi Noe avea şase sute de ani cînd Dumnezeu a scufundat lumea sub ape şi ar fi avut destulă vreme să se uite împrejur, faptul că toate erau acolo, mereu în cîmpul său vizual, nu l-ar fi îndemnat să recreeze lucrurile pe dinăuntru. Ce sens avea să examineze îndeaproape un tufiş, cu ochii minţii, cînd avea o mare varietate fizică de tufişuri la îndemînă?

Ce mult s-au schimbat lucrurile după două săptămîni petrecute în Arcă, atunci cînd, meditînd cu nostalgie la vechile împrejurimi şi neputînd să le mai vadă, Noe a început desigur să se concentreze pe amintirea tufişurilor, a copacilor şi a munţilor şi astfel, pentru prima dată în viaţa lui de şase sute de ani, a început să le vadă cum trebuie.

Asta înseamnă că dacă avem ceva prezent fizic alături de noi, ne găsim departe de circumstanţele ideale pentru a-l remarca. Prezenţa poate fi, de fapt, tocmai elementul care ne încurajează să ignorăm sau să neglijăm, fiindcă simţim că ne-am îndeplinit obligaţia prin simplul contact vizual” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Publicitate

Sentimente duale

Etichete

afectiune, Alain De Botton, birfa, complexitate, contradictie, discretie, filosofie, Marcel Proust, sentimente

Omul e o fiinţă complexă şi tot astfel îi sînt şi sentimentele. E o falsificare să împărţim lumea în alb sau negru, după cum nu trebuie să ne facem impresia că ne raportăm într-un fel unic la un om: pe cutare îl iubim, pe cutare îl urîm. Marcel Proust a avut clarviziunea filosofică şi îndemînarea artistică de-a pune în evidenţă această complexitate a fiinţei umane. “Pare să existe o distanţă între ceea ce alţii vor să audă de la noi, pentru a se convinge că îi simpatizăm, şi amploarea gîndurilor negative pe care ştim că le avem la adresa lor şi totuşi să-i simpatizăm. Ştim că e posibil să credem despre cineva că e îngrozitor de prozaic şi totodată receptiv, înclinat spre infatuare şi totodată fermecător, suferind de halenă şi totodată genial. Dar susceptibilitatea celorlalţi înseamnă că partea negativă a ecuaţiei poate fi rareori exprimată fără a periclita prietenia. De obicei credem că bîrfele despre noi au fost inspirate de o răutate cu mult mai mare (sau mai critică) decît răutatea pe care noi înşine o resimţim faţă de ultima persoană pe care tocmai am bîrfit-o, o persoană ale cărei obiceiuri le putem batjocori, fără ca asta să altereze în vreun fel afecţiunea noastră la adresa ei” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Sănătos sau bolnav?

Etichete

destin, diferente, familie, frati, Marcel Proust, Robert Proust

E greu de imaginat diferenţă mai mare decît aceea dintre fraţii Robert şi Marcel Proust. Primul era un medic întreprinzător, hotărît, masiv şi vioi. Al doilea era un scriitor cu spirit artistic, fragil, introvertit şi analitic. “Aşa că cine ţi-ai fi dorit să fii, Robert sau Marcel? Avantajele de-a fi primul dintre ei pot fi cu uşurinţă demonstrate: o imensă energie fizică, aptitudini pentru tenis şi canotaj, îndemînare de chirurg (Robert a fost celebrat pentru prostatectomiile sale, o operaţie cunoscută de atunci înainte, în cercurile medicale franţuzeşti, ca proustatectomie), succes financiar, tată al unei fetiţe minunate, Suzy (pe care unchiul Marcel o adora şi o răsfăţa, cît pe ce să-i cumpere o pasăre flamingo, atunci cînd ea şi-a exprimat o dorinţă momentană de-a avea una, în copilărie). Iar Marcel? Fără energie fizică, nu se pricepea la tenis sau canotaj, n-a făcut bani, n-a avut copii, nu s-a bucurat de respect pînă tîrziu în viaţă, iar apoi s-a simţit prea bolnav pentru a deriva vreo plăcere din asta (iubitor de analogii desprinse din starea de boală, s-a comparat pe sine însuşi cu un om care suferă de o febră prea mare pentru a se delecta cu un sufleu perfect)” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Nu “ce” spunem, ci “cum” spunem

Etichete

Alain De Botton, arta, autenticitate, expresie, Flaubert, Marcel Proust, Shakespeare, stil, subiect, Tolstoi

Are dreptate Alain De Botton să remarce că, în construirea unei opere de artă autentice, nu e neapărat important “ce” spunem, ci mai ales “cum” spunem. Nimic mai banal decît următoarele anunţuri: 1) “Sfîrşit tragic pentru doi îndrăgostiţi din Verona: după ce-a crezut din greşeală că iubita lui a murit, un tînăr şi-a luat viaţa. După ce-a descoperit moartea iubitului ei, tînăra s-a sinucis de asemeni”. 2) “O tînără mamă s-a aruncat în faţa trenului şi a murit în Rusia după certuri în familie”. 3) “O tînără mamă a luat arsenic şi a murit într-un oraş de provincie din Franţa după certuri în familie”. Şi totuşi personaje ca Romeo şi Julieta, Anna Karenina sau Emma Bovary îi impresionează, de cîteva secole, pe cititorii care le împărtăşesc frămîntările sufleteşti şi le compătimesc drama.

“De aici vine observaţia lui Proust că măreţia operelor artistice n-are nimic de-a face cu aparenta calitate a subiectelor lor, şi are totul a face cu tratarea subsecventă a acelor subiecte. Tot de-aici pretenţiile lui adiacente că totul este, în mod potenţial, un subiect fertil pentru artă şi că putem face importante descoperiri într-o reclamă la săpun, la fel ca şi în Cugetările lui Pascal” (How Proust Can Change Your Life).

Sancta simplicitas

Etichete

cititoare, literatura, Marcel Proust, neghiobie, rezumat, simplitate

“Proust a fost obligat să plătească el însuşi publicarea operelor sale. Dar acuzaţia de verbozitate n-a fost trecătoare. La sfîrşitul anului 1921, cînd lucrarea lui era deja amplu elogiată, Proust a primit o scrisoare de la o americancă tînără, care spunea că are douăzeci şi şapte de ani, trăieşte la Roma şi este extrem de frumoasă. Ea mai explica de asemeni că şi-a petrecut ultimii trei ani exclusiv citind cartea lui Proust. Totuşi exista o problemă: ‘Eu nu înţeleg nimic, dar absolut nimic. Dragă domnule Marcel Proust, vă rog să nu mai pozaţi atîta şi să coborîţi cu picioarele pe pămînt. Spuneţi-mi în două rînduri ce anume voiaţi să ziceţi’” (Alain De Botton, How Proust Can Change Your Life).

Decalaj

Etichete

decalaj, I.D. Sirbu, iubire, Marcel Proust, scris, sperante, timp, tirziu

Sentimentul de “prea tîrziu” se datorează, în cele mai multe împrejurări, decalajului din viaţa noastră. Ne hrănim cu speranţa că faptele şi sentimentele în care ne investim vor fi apreciate de către destinatari şi vom fi răsplătiţi după merit. Însă lumea exterioară îşi are propriile ei ritmuri, pe care izbutim uneori să le influenţăm, dar fără a le putea determina. A constatat-o I.D. Sîrbu, într-o scrisoare din 1982, pe cînd îşi evalua propria carieră de scriitor: “Doamne, ce ridicol mă simt! Lucrez la cel de-al cincilea volum de proză, din păcate nici cel terminat în 1957 nu a apărut încă (dar va apărea, şi sper ca şi critica atunci să mă privească mai atent). Adevărul este că discutăm nu de la înălţimea operelor publicate, ci de la înălţimea celor scrise sau în curs de scriere. De aici, infatuarea, megalotristeţea, pustietatea…”.

Scriitorul cenzurat şi subapreciat de contemporani încă se alină, îndreptîndu-şi gîndurile spre posteritate. Dar omul îndrăgostit zadarnic alunecă în blazare. Decalajul în timp, dintre iubirea pe care o oferi şi cea pe care eventual o primeşti, a fost magistral analizat de Marcel Proust. “Travaliul cauzal, care produce în cele din urmă aproape toate efectele posibile şi, în consecinţă, şi pe cele mai puţin prevăzute, este uneori lent, ba chiar şi mai lent încă din pricina dorinţei noastre – care, căutînd să-l accelereze, îl împiedică, dimpotrivă –, a existenţei noastre înseşi, şi nu-şi atinge scopul decît atunci cînd am încetat să mai dorim, şi uneori să trăim. Swann nu ştia asta din propria-i experienţă, şi oare, în viaţa-i – ca o prefigurare a ceea ce urma să se întîmple după moartea sa – această căsătorie cu o Odette pe care o iubise cu patimă nu era oare ca o fericire după un deces – căci nu-i plăcuse de la bun început şi se căsătorise cu ea cînd nu o mai iubea, cînd fiinţa care, în Swann, dorise atît de mult şi cu atîta deznădejde să trăiască toată viaţa împreună cu Odette, cînd fiinţa aceasta murise?”

Radiografie

Etichete

fraza, Marcel Proust, radiografie, stil

Una dintre delicioasele “specialităţi” oferite de proza lui Marcel Proust e legată de construcţia frazei. Iată-l de pildă în Le côté de Guermantes cum amînă strategic scadenţa ironică a semnificaţiei. Se învîrte graţios prin cîteva sfere de sens, valsează, piruetează, şi abia în final izbeşte cu poanta neaşteptată: “Cineva care are obiceiul de a zîmbi în oglindă la vederea chipului său şi al bustului său frumos, dacă i se arată radiografia lor, va avea în faţa acestei grămezi de oase, indicate ca fiind o imagine a sa, aceeaşi bănuială că e vorba de o eroare ca şi vizitatorul unei expoziţii care, în dreptul unui portret de femeie tînără, citeşte în catalog: ‘Dromader culcat’”.

(“Quelqu’un qui a l’habitude de sourire dans la glace à sa belle figure et à son beau torse, si on lui montre leur radiographie, aura devant ce chapelet osseux, indiqué comme étant une image de lui-même, le même soupçon d’une erreur que le visiteur d’une exposition qui, devant un portrait de jeune femme, lit dans le catalogue: «Dromadaire couché»”.)

Teoria nelecturii (5)

Etichete

carti, Gide, Leon Daudet, Marcel Proust, nelectura, Paul Valery, Pierre Bayard, teorie

Un maestru al nelecturii pare să fi fost Paul Valéry. El oricum predicase despărţirea biografiei auctoriale de conţinutul operei. A mers mai departe de-atît, cînd a scris şi-a expus dezinvolt despre cărţi pe care nu le-a citit! Iată-l pronunţîndu-se la moartea celui mai semnificativ prozator din vremea sa. “Deşi cunosc abia un singur volum din marea operă a lui Proust şi deşi arta însăşi a romancierului e aproape de neconceput pentru mine, ştiu totuşi foarte bine, datorită puţinului pe care am avut răgazul să-l citesc din În căutarea timpului pierdut ce pierdere excepţională au suferit Literele de curînd; şi nu doar Literele, ci mai ales această societate secretă pe care o compun, în fiecare epocă, cei care îi dau adevărata ei valoare”. Prestigiul vorbitorului îi atenuează neprofesionalismul, punîndu-l pe seama cochetăriei.

Dar dacă Paul Valéry nu l-a citit pe Marcel Proust, de unde ştia oare la moartea aceluia că a pierit un spirit de excepţie? Prin intermediari, căci ideile noastre protocolare pot fi împrumutate din opiniile de autoritate ale momentului. “De altfel, mi-ar fi fost de ajuns, în cazul în care n-aş fi citit nici un rînd din această vastă operă, faptul că spirite atît de diferite ca Gide şi Léon Daudet sînt de acord asupra importanţei sale pentru a fi la adăpost de orice îndoială; o întîlnire atît de rară nu poate avea loc decît în proximitatea certitudinii. Trebuie să fim liniştiţi: cînd cei doi spun acelaşi lucru, înseamnă că aşa este.”

Nebunie creatoare

Etichete

Marcel Proust, nebunie, normalitate, toleranta

“Vous connaisszez l’histoire de cet homme qui croyait tenir dans une bouteille la princesse de la Chine. C’était une folie. On l’en guérit. Mais dès qu’il ne fut plus fou, il devint bête. Il y a des maux dont il ne faut pas chercher à guérir parce qu’il nous protègent seuls contre de plus graves. Un de mes cousins avait une maladie de l’estomac, il ne pouvait rien digérer. Les plus savants spécialistes de l’estomac le soignèrent sans résultat. Je l’amenai à un certain médecin. (…) Celui-ci devina aussitôt que la maladie était nerveuse, il persuada son malade, lui ordona de manger sans crainte ce qu’il voudrait et qui fut toujours bien toléré. Mais mon cousin avait aussi de la néphrite. Ce que l’estomac digéra parfaitement, le rein finit par ne plus vouloir l’éliminer, et mon cousin, au lieu de vivre vieux avec une maladie d’estomac imaginaire que le forçait à suivre un régime, mourut à quarante ans, l’estomac guéri mais le rein perdu.” (Marcel Proust)

(Ştiţi povestea omului care credea că o are într-o sticlă pe prinţesa Chinei. Era o nebunie. Ceilalţi l-au vindecat de ea. Dar îndată ce n-a mai fost nebun, a devenit prostănac. Există boli de care nu trebuie să încercăm să ne vindecăm, fiindcă doar ele ne apără de alte lucruri mai grave. Unul dintre verişorii mei avea o boală de stomac, nu putea să digere nimic. Cei mai savanţi specialişti în probleme de stomac l-au îngrijit fără rezultat. L-am dus la un medic oarecare. (…) Acesta a ghicit îndată că boala e pe bază nervoasă, l-a convins pe bolnav, i-a poruncit să mănînce fără frică orice vrea fiindcă a fost mereu bine acceptat. Dar vărul meu avea şi nefrită. Ceea ce stomacul a digerat perfect, rinichiul a sfîrşit prin a nu mai vrea să elimine, iar vărul meu, în loc să trăiască pînă la bătrîneţe cu o boală de stomac imaginară, care îl obliga să ţină regim, a murit la patruzeci de ani, cu stomacul vindecat, dar cu rinichiul pierdut.)