Tenacitatea luptei pentru democrație

Etichete

Al Doilea Război Mondial, democratie, istorie, lupta, tenacitate, Timothy Snyder

Unul din punctele de vîrf, în demonstrația politologică a lui Timothy Snyder, constă în evocarea tenacității cu care unii predecesori europeni ai noștri au luptat pentru a păstra democrația. În pofida oricărei gîndiri “logice”, a circumstanțelor potrivnice, a evenimentelor ostile, a ispitelor descurajării și a pericolelor uriașe, lupta trebuie purtată – cu încăpățînare și dîrzenie – pînă la victoria binelui.

“După cel de-al Doilea Război Mondial, europenii, americanii și alte popoare au creat mituri despre o vajnică rezistență împotriva lui Hitler. Însă în anii 1930, atitudinea dominantă era una de acomodare și admirație. Pînă în 1940, majoritatea europenilor se împăcase deja cu aparent irezistibila putere a Germaniei naziste. Americani influenți precum Charles Lindbergh s-au opus războiului cu naziștii sub sloganul «America First» («America înainte de toate»). Iar astăzi ni-i amintim și-i admirăm pe cei care au fost considerați excepția, pe cei excentrici sau chiar nebuni la vremea lor – cei care nu s-au schimbat, cînd lumea din jurul lor a făcut-o.

Cu mult timp înainte de al Doilea Război Mondial, foarte multe state europene abandonaseră democrația în favoarea unei forme sau alta de autoritarism de dreapta. În 1922, Italia a devenit primul stat fascist și aliata militară a Germaniei. Ungaria, România și Bulgaria au fost ademenite de Germania, care le-a promis teritorii și legături comerciale. În martie 1938, nici una dintre marile puteri nu a ridicat un deget cînd Germania a anexat Austria. În septembrie 1938, marile puteri – Franța, Italia și Marea Britanie, la acel moment condusă de Neville Chamberlain – chiar au cooperat cu Germania nazistă la împărțirea Cehoslovaciei. În vara lui 1939, Uniunea Sovietică s-a aliat cu Germania nazistă, iar Armata Roșie i s-a alăturat Wehrmacht-ului la invazia Poloniei. Guvernul polonez a ales să lupte, activînd acorduri care au antrenat Marea Britanie și Franța în război. Germania, căreia Uniunea Sovietică îi furniza alimente și combustibil, a invadat și a ocupat rapid Norvegia, Olanda, Belgia și chiar și Franța în primăvara lui 1940. Soldații trupelor expediționare britanice rămași pe continent au fost evacuați de la Dunkerque la sfîrșitul lui mai și începutul lui iunie 1940.

În mai 1940, cînd Winston Churchill a fost ales prim-ministru, Marea Britanie era singură. Britanicii nu cîștigaseră bătălii importante și nu aveau aliați care să conteze. Intraseră în război să susțină Polonia, o cauză ce părea pierdută. Germania nazistă și aliatul ei sovietic dominau continentul. Uniunea Sovietică invadase Finlanda în noiembrie 1939, demarîndu-și atacul prin bombardarea capitalei Helsinki. Exact după venirea lui Churchill la putere, Uniunea Sovietică a ocupat și anexat cele trei state baltice, Estonia, Letonia și Lituania. Statele Unite nu intraseră în război.

Adolf Hitler nu nutrea vreo animozitate deosebită față de englezi sau imperiul lor. De fapt chiar își imagina că lumea avea să fie împărțită în două sfere de influență. Se aștepta ca Churchill să-i accepte termenii după căderea Franței. Însă acesta nu a făcut-o. Le-a declarat chiar francezilor: «Indiferent ce veți face, noi vom continua să luptăm la infinit». (…) Alți politicieni s-ar fi bazat pe susținerea opiniei publice britanice pentru a pune capăt războiului. În schimb, Churchill a luptat, a fost o sursă de inspirație pentru alții și a cîștigat. Forțele Aeriene Regale (inclusiv două escadroane poloneze și cîțiva piloți străini) au ținut piept Luftwaffe. Fără deținerea controlului asupra spațiului aerian, nici măcar Hitler nu-și putea imagina un război amfibiu împotriva Marii Britanii.

Churchill a făcut ceea ce alții nu au reușit. În loc să cedeze anticipat, l-a forțat pe Hitler să-și schimbe planurile. Principala strategie a nemților fusese aceea de a elimina orice rezistență care putea veni dinspre Vest, pentru a invada ulterior (și a trăda astfel) Uniunea Sovietică și a-i coloniza teritoriile apusene. În iunie 1941, în condițiile în care Marea Britanie era încă angrenată în război, Germania și-a atacat aliatul sovietic.

Acum Berlinul trebuia să lupte pe două fronturi, iar Moscova și Londra au intrat dintr-odată într-o alianță neprevăzută. În decembrie 1941, Japonia a bombardat baza navală americană de la Pearl Harbour din Hawaii, iar Statele Unite au intrat la rîndul lor în război. În acel moment, Moscova, Washington și Londra au format o coaliție extraordinară și invincibilă. Împreună, și cu sprijinul multor altor aliați, aceste trei mari puteri au cîștigat al Doilea Război Mondial. Dar dacă Churchill nu ar fi menținut Marea Britanie în război, în 1940, războiul așa cum a fost el nu ar mai fi existat.”

Publicitate

Creștinism luptător (3)

Etichete

Biblia, credinta, Dante, Dumnezeu, infruntare, lupta, mintuire

Observația că lupta ne schimbă sufletul și ne pregătește pentru Paradis nu-i aparține doar Papei Francisc și nu se desprinde numai din pasajul de sfadă dintre Moise și Dumnezeu. Ea este afirmată limpede, în Evanghelii, de către Isus: “Din zilele lui Ioan Botezătorul pînă acum, Împărăția cerurilor se ia cu năvală, și cei ce dau năvală pun mîna pe ea” (Matei 11, 12).  Mîntuirea e rezultatul înfruntării, în care tăria și insistența credinciosului sînt puse la încercare. Isus repetă acest precept în altă parte, ca să fie bine priceput: “Legea și prorocii au ținut pînă la Ioan; de atunci încoace, Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu se propovăduiește: și fiecare, ca să intre în ea, dă năvală” (Luca 16, 16).

Conceptul teologic este preluat și transpus de Dante Alighieri într-un context poetic-filosofic. Situația paradoxală a luptei creaturii cu Creatorul, în vederea mîntuirii, se îmbogățește cu noi nuanțe. Împărăția cerurilor poate fi cucerită doar prin iubirea și speranța creaturilor. Bătălia nu se poartă în sensul pămîntesc, de oprimare a dușmanului. Mărinimia lui Dumnezeu se lasă învinsă de asaltul carității și, primindu-i la sine pe “luptători”, de fapt îi asimilează și-i cucerește. Aluzia făcută de poetul italian, prin sintagma în limba latină, la pasajul biblic este evidentă.

“Regnum coelorum îndură violența venită din caldă iubire și vie speranță, ce-nving voința divină; nu în felul cum om pe om îl împilează, ci o înving fiindcă vrea ea să fie învinsă și, învinsă, învinge cu mărinimia ei” (Paradis XX, v. 94-99). Cele două componente necesare credinței, prin care Dumnezeu trebuie convins (și astfel învins), sînt iubirea fierbinte și speranța puternică. În prezența acestor două sentimente autentice, credința e dovedită și mîntuirea devine posibilă. “Victoria” noastră asupra lui Dumnezeu devine, în realitate, victoria Lui asupra noastră.

Situația aceasta paradoxală este limpede explicitată de Tommaso Di Salvo: “Doctrina pe care se întemeiază afirmația se slujește de un limbaj milităros și războinic, pentru a-l răsturna pe dos: între Dumnezeu și oameni se dezlănțuie o bătălie, se desfășoară un război, în care învinge cel care e mai puternic, care se impune prin violență asupra celuilalt. Iar credincioșii îl pot învinge pe Dumnezeu, folosind armele milostiveniei și ale nădejdii în El. Iar Dumnezeu, cel învins de creaturi, în clipa cînd pe această cale le duce în împărăția sa și le transformă în duhuri fericite, le învinge. Victoria finală este mereu a divinității, care în acest scop acceptă uneori să pară învinsă, ca un general care pe plan tactic pierde cîteva bătălii pentru a cîștiga războiul”.

Caracterul dinamic al relației omului cu Dumnezeu, așa cum se intuiește din pasajele Bibliei, a continuat să fie reafirmat, cu diverse instrumente, de marile spirite de-a lungul timpului.

Creștinism luptător (2)

Etichete

cunoastere, dialog, lupta, Papa Francisc, rugaciune

Măcar unul dintre capitolele cărții, una dintre petalele gîndirii Papei Francisc îi va surprinde pe cunoscătorii superficiali ai creștinismului. Cei obișnuiți să audă numai pildele cu îndemnuri de supușenie vor fi mirați.

Papa insistă pe importanța rugăciunii. E obligatoriu ca ea să fie sinceră, autentică, să includă grijile concrete ale omului, să fie făcută cu un limbaj interior firesc, poate chiar pe un ton familiar. Această “conversație” cu Dumnezeu nu trebuie să evite nuanțele polemice. În timp ce ne rugăm și vorbim cu El, să-i explicăm limpede ce dorim, să ne certăm cu El, dacă vedem că nu ne-am făcut înțeleși. “Rugăciunea trebuie să fie o negociere cu Dumnezeu, în care să aducem argumente”. Să fim insistenți, în modul cel mai convingător: “să vorbim ca ȋn realitate: «Păi, uite, Doamne, eu am problema asta, ȋn familie, cu băiatul meu, cu una, cu alta… Ce se poate face? Dar vezi că nu mă poți lăsa așa!». Asta e rugăciunea!”.

Ceea ce pare o impietate este doar prelungirea unei situații biblice. Moise află în Exodul (32, 7-10) că Domnul s-a hotărît să nimicească poporul ales, care nu-l mai respectă și și-a construit un vițel de aur. Atunci profetul începe să negocieze cu Atotputernicul, pentru a-l îndupleca, îl roagă folosind diverse argumente să își schimbe gîndul. “Această rugăminte – spune Bergoglio – este o adevărată luptă cu Dumnezeu. O luptă a conducătorului pentru a-și salva poporul, care este poporul lui Dumnezeu. Iar Moise vorbește liber ȋn fața lui Dumnezeu și ne ȋnvață cum să ne rugăm, fără teamă, ȋn mod liber, chiar cu insistență. Moise insistă. E curajos.”

Dumnezeu este înduplecat de stăruințele profetului, își amînă pedeapsa. “Francisc se ȋntreabă: «Cine s-a schimbat oare, aici? Dumnezeu s-a schimbat? Eu cred că nu». Cel care s-a schimbat este Moise, «fiindcă credea că Domnul va face asta, credea că Domnul va distruge ȋntregul popor și el caută, ȋn memorie, să-și aducă aminte ce bun a fost Domnul cu poporul Său, cum l-a scos din robia egipteană și i-a promis să-l ajute. Și cu asemenea argumente se străduiește să-L convingă pe Dumnezeu, dar ȋn acest proces el redobîndește memoria poporului său și găsește mila lui Dumnezeu». Așadar Moise, «care se temea, se temea ca Dumnezeu să nu facă una ca asta, la sfîrșit coboară de pe munte cu o mare bucurie ȋn suflet: Dumnezeu e milostiv. Știe să ierte. Revine asupra propriilor Sale hotărîri. Este un Tată». Toate acestea Moise «le-a știut mai mult sau mai puțin limpede, dar ȋn rugăciune le-a regăsit. Asta izbutește să facă rugăciunea cu noi: ne schimbă sufletul»”.

Lupta ne face mai puternici și ne ajută să ne descoperim propriile adevăruri, care poate că erau deja ascunse în noi și nu le bănuiam.