Mircea Zaciu (14)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, profesor, trecut, universitate

Liviu Petrescu putea să pară un om ciudat pentru cei care nu-l cunoşteau. Avea o ţinută ţeapănă, protocolară, umbla mereu cu cravată la gît şi încheiat la toţi nasturii. Dar sub formalismul academic pulsa un om cald, dedicat, o persoană inteligentă, care îşi făcuse un scop din sprijinirea studenţilor. Măruntele replici ironice le plasa odată cu străfulgerări ale privirii, care instituiau o atmosferă de bună dispoziţie şi complicitate constructivă. Îşi făcea meseria cu o dăruire generoasă. Cei care eram adunaţi la şedinţa de doctorat îl cunoşteam destul de bine pentru a nu ne lăsa surprinşi de întorsăturile sale de retorică jucăuşă. Profesorul citea, cu intonaţie distinsă, referatul întocmit şi, pe alocuri, pentru a nu pierde pulsul sălii, îşi ridica privirile şi se lansa în scurte improvizaţii.

Aşa s-a întîmplat şi după un mic pasaj sarcastic, cînd s-a întrerupt din lectură şi i s-a adresat siderant auditoriului: vă rog să mă priviţi cu înţelegere şi iubire, fiindcă nu mă veţi mai vedea prea multă vreme printre voi. Toată lumea a îngheţat. S-a aşternut o linişte apăsătoare. După cîteva clipe vorbitorul a reluat zîmbind: ştim cu toţii că doctorandul nostru de azi e un polemist de temut şi va avea cuvîntul în final. Probabil că îmi va desfiinţa tot referatul. Spectatorii s-au descătuşat în zîmbete şi hohote de rîs. Parcă l-au şi aplaudat. Alte incidente semnificative n-au fost. Comisia a decis în unanimitate să propună acordarea titlului ştiinţific de doctor în filologie.

La cîteva săptămîni după aceea, grav bolnav, Liviu Petrescu s-a internat în spitalul din care n-a mai ieşit viu. De-a lungul anilor care au trecut, n-am putut uita insistenţele lui ca susţinerea doctoratului să fie organizată cît mai repede cu putinţă. Anvergura unică a evenimentului i s-a datorat, de asemeni, în exclusivitate. Sînt convins că şi-a premeditat spectacolul de adio, în mijlocul colegilor de elită şi al publicului, vorbind despre subiectul pe care l-a îndrăgit cel mai mult în viaţă: literatura.

Publicitate

Mircea Zaciu (13)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Şedinţa publică de susţinere a devenit un fel de întrunire culturală mondenă, prin anvergura numelor implicate. Trei ziare au inclus articole sau note de prezentare a evenimentului. A început decanul Ion Pop, care a citit un mesaj dezinhibat primit de la Nicolae Manolescu, subiectul cercetării: “Dl. Laszlo Alexandru e un comentator deplin credibil. Informaţia d-sale mă copleşeşte. Ştie despre mine însumi o mulţime de lucruri pe care eu nu le ştiu; şi, dacă le voi fi ştiut pe unele (nu pe toate!), le-am uitat.” Au urmat analizele comisiei formate din profesorii Paul Cornea, Mircea Martin, Liviu Petrescu şi Mircea Zaciu, care au subliniat virtuţile şi servituţile lucrării. Li s-au asociat referenţii Gheorghe Grigurcu, Ovidiu Pecican, Luca Piţu şi Monica Spiridon, ale căror idei principale decanul le-a spicuit în faţa publicului. Cineva a observat cu jumătate de gură că sînt prezenţi acolo, cu opiniile lor, mai toţi criticii importanţi din literatura română contemporană. Altcineva a ricanat dintr-un colţ: “mda, lipseşte doar Eugen Simion”.

În condiţiile date n-am avut posibilitatea să cunosc în prealabil întîmpinările membrilor comisiei. Totul se desfăşura “live”, îmi luam notiţe pe un colţ de masă, pregătit să intru în rolul candidatului care, la final de examen, trebuie să dea răspunsuri convingătoare. Am savurat în special intervenţia lui Liviu Petrescu, pigmentată de mici înţepături cordiale (unele justificate), plasate în matca judecăţii profesionale superlative. “D-l Laszlo Alexandru este, în multe privinţe, un ‘copil teribil’ al criticii şi al cercetării literare româneşti; mereu ofensiv, cîrtitor şi arţăgos, lipsit cu desăvîrşire de inhibiţii, D. Sa a reuşit, într-un interval de timp relativ scurt, să irite multă lume, dar şi să atragă simpatii dintre cele mai sincere. În ceea ce mă priveşte, trebuie să mărturisesc faptul că, deşi nu i-am împărtăşit întotdeauna punctele de vedere, i-am admirat, de fiecare dată, spiritul independent şi retorica devastatoare. Sunt extrem de bucuros că toate aceste calităţi s-au păstrat, nealterate, şi în cadrul cercetării sale doctorale. (…) Privită în ansamblul ei, lucrarea D-lui Laszlo Alexandru mi se pare una dintre cele mai strălucite realizări – în sfera dizertaţiilor doctorale – pe care am avut bucuria de a le cunoaşte, în vremea din urmă; reţinerile sau rezervele formulate pe parcurs trebuiesc privite, probabil, şi ca o expresie a deosebirilor de vîrstă şi de generaţie între doctorand şi coordonatorul ştiinţific al lucrării. Dincolo de acestea, consider că doctorandul a făcut pe deplin proba maturităţii sale şi a unei formaţii ştiinţifice dintre cele mai serioase. D-l Laszlo Alexandru este o personalitate critică aflată într-un moment al marilor sale împliniri, iar teza consacrată activităţii de critic literar a lui Nicolae Manolescu va deveni, nu am nici cea mai mică îndoială, o carte de referinţă în cultura românească de azi.”

Mircea Zaciu (11)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

La scurtă vreme am vorbit din nou la telefon. Liviu Petrescu obţinuse acceptul ca Mircea Zaciu să participe, ca referent, în comisia doctoratului meu. Cu o condiţie clară: să nu pună piciorul în Facultatea de Litere. Era însă de acord să citească teza (care-i fusese recomandată în termeni înflăcăraţi de noul coordonator) şi să întocmească un referat de apreciere, pe care să-l înainteze comisiei în timp oportun. Prin urmare trebuia să iau un alt exemplar şi să i-l duc profesorului Zaciu acasă, cît mai repede.

Un gînd a început să mă bîntuie, între momentul cînd am fixat telefonic întîlnirea cu Zaciu şi acela cînd i-am înmînat, în pragul uşii, lucrarea mea de doctorat. Ştiam că trăim în sud-estul european, unde anumite ceremonialuri gospodăreşti se menţin la mare cinste. Plăcuta obligaţie a unui doctorand e să-i invite apoi pe membrii comisiei la un prînz de gratitudine pentru efortul intelectual depus. Dar faţă de Mircea Zaciu cum trebuia oare să mă revanşez, ştiind deja că nu va participa la festivitatea programată? M-am tot frămîntat, căutînd în minte o soluţie. Şi, cînd am pornit de-acasă, am vîrît o sticlă de ţuică într-o plasă, ca ultimul precupeţ. Pe drum îmi răsfiram în minte viitorul scenariu. Să-i întind plasa, cu tot ce-i înăuntru? Să scot întîi la vedere manuscrisul şi apoi să-l întreb dacă primeşte şi ţuica? Alcoolul clipocea ironic balang-balang, în ritmul paşilor mei, şi îmi venea să intru în pămînt de ruşine, fiindcă niciodată nu mai făcusem aşa ceva.

Ajuns la faţa locului, totul a eşuat în improvizaţie. Am sunat, mi-a deschis, ne-am salutat. Am schimbat două vorbe. I-am încredinţat lucrarea. Mi-a mulţumit. L-am întrebat cînd să vin pentru a-i prelua referatul. Mi-a zis că nu-i nevoie, i-l va transmite direct profesorului Petrescu. Nu prea ştiam ce să mai spun. A văzut că mi s-au terminat replicile. A dat scurt din cap un fel de “la revedere”. Şi atunci i-am întins plasa. M-a privit bănuitor: “ce-i acolo?”. Eu, ca neghiobul: “o sticlă de ţuică”. A izbucnit într-un rîs cristalin. “Ce faci? Umbli cu plocoane?”. Eu, de colo: “aşa se obişnuieşte”. A scuturat din cap rîzînd: “nu, la mine nu se obişnuieşte”. Eu, ca nătîngul: “totuşi…”. El, redevenind serios, cu hotărîre: “nu, ia-ţi ploconul, eu nu accept nimic”. M-a salutat bine dispus şi mi-a închis uşa în nas. Pentru un om care tocmai fusese refuzat, am plecat de-acolo cu multă voioşie. Mircea Zaciu crescuse fulgerător în ochii mei.

Mircea Zaciu (10)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Alţi doi ani statutul meu a fost destul de ciudat. Lucram mai departe, pe cont propriu, la cartea despre N. Manolescu, dar figuram ca doctorand, deşi fără un conducător ştiinţific, fiindcă acesta îşi dăduse demisia. Cînd am considerat că manuscrisul e încheiat, am ridicat privirile în jur pentru a-mi găsi un coordonator. Singurul specialist local, cu publicaţii în domeniul respectiv, era profesorul Liviu Petrescu. I-am solicitat o întîlnire, într-o seară, şi m-am înfiinţat cu manuscrisul gata tipărit şi legat. L-am rugat să-şi asume coordonarea formală a tezei mele, în cadrul şedinţei de susţinere publică, şi totodată i-am formulat condiţia să nu-mi impună nici o modificare la textul final. Cred că s-a uitat la mine ca la un nebun. Dar Liviu Petrescu era un om politicos şi, înainte de orice răspuns, a primit lucrarea la citit.

După cîteva zile m-a sunat el, rugîndu-mă să-l vizitez. Cînd l-am reîntîlnit era febril şi entuziast. Mi-a zis că a parcurs teza cu atenţie şi i se pare genul de cercetare care merită o comisie de zile mari. Îmi cerea să-i accept, ca referenţi principali, alături de el însuşi, pe profesorii Paul Cornea, Mircea Martin şi Mircea Zaciu, a căror colaborare se obliga s-o obţină. I-am răspuns că profesorul Zaciu tocmai ce-a demisionat din funcţie şi-a rupt legăturile cu universitatea. Iar teza mea de doctorat, dacă există, se datorează faptului că i-am neglijat solicitările exprese. Mă îndoiesc că, după ce-a abandonat poziţia de îndrumător, o va accepta pe aceea de referent. Însă profesorul Petrescu era foarte încrezător, m-a asigurat că va face toate diligenţele în vederea constituirii comisiei şi a organizării precipitate a evenimentului. Era suficient să fiu de acord cu iniţiativa sa. Fireşte că am fost.

Mircea Zaciu (6)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, profesor, trecut, universitate

După încă vreo jumătate de an s-a anunţat examen de admitere la doctorat, în specialitatea “literatură română contemporană”, sub coordonarea lui Mircea Zaciu. L-am sunat de mai multe ori acasă, pentru a mă sfătui cu el dacă o nouă candidatură a mea este sau nu oportună. Însă nu-mi răspundea nimeni. Am hotărît să mă înscriu cu acelaşi proiect de cercetare ca şi data trecută, doar bibliografia mai sporise pe parcurs. În ziua colocviului ne aştepta decanul Liviu Petrescu să ne anunţe că profesorul Zaciu a plecat pentru o scurtă perioadă în Germania, îi va ţine el locul. Veniserăm cinci candidaţi pe patru locuri. Eu eram cel mai tînăr şi singurul care nu lucra la o publicaţie culturală. Dar nu mai eram cîtuşi de puţin încrezător, ba chiar aşteptam cu înfrigurare evoluţia lucrurilor. Întrevederea profesională a decurs bine, decanul m-a lăudat pentru progresul înregistrat faţă de data precedentă. Elogiile lui nu erau, fireşte, în măsură să mă reconforteze. Şi-apoi a venit aceeaşi întrebare: luasem deja legătura cu coordonatorul ştiinţific? Am vrut să-i spun că, de zile întregi, nu-mi răspunde nimeni la telefon. Dar apoi mi-am amintit de scena petrecută, cu cîteva luni mai devreme, pe trotuarul îngheţat. L-am asigurat că, deşi n-am apucat să-l văd în ultimul timp, domnul profesor îmi cunoaşte intenţiile de cercetare şi le susţine.

Comisia a constatat, după o scurtă deliberare, că toţi candidaţii s-au prezentat foarte bine la examen. S-a decis admiterea tuturor, utilizîndu-se şi locul rămas disponibil în portofoliul ştiinţific.

Stagiul doctoral presupunea, teoretic, o strînsă legătură între candidat şi coordonatorul său. În fapt eu abia dacă l-am văzut de cîteva ori pe fugă. Odată m-a întrebat dacă n-am o maşină de scris. Foloseam pe-atunci o Olivetti portabilă, de care eram foarte mîndru şi pe care îmi transcriam articolele, pentru a le trimite la diverse redacţii literare unde începusem să colaborez. Profesorul Zaciu m-a chemat la el acasă, cu maşina de scris, să-i dau o mînă de ajutor în redactarea hîrţogăriei oficiale de doctorat. Am lucrat împreună, cot la cot, dar nu l-am întrebat dacă îşi mai aminteşte că, zece ani mai devreme, îl vizitasem ca elev pentru a-i cumpăra cărţile de critică literară din bibliotecă.

Mircea Zaciu (4)

Etichete

amintiri, carti, literatura, Liviu Petrescu, Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, profesor, trecut, universitate

Cunoscînd aceste antecedente, am rămas pe gînduri cînd s-a anunţat, în 1991, că Mircea Zaciu va avea 10 locuri pentru doctoranzi în specialitatea “literatură română contemporană”. Ideea mă tenta. Perioada cu pricina mă atrăgea. Nu cu mult înainte îmi făcusem lucrarea de licenţă despre opera lui Nicolae Breban, sub conducerea lectorului Leon Baconsky. Pentru asta citisem o grămadă de articole şi cărţi de-ale lui N. Manolescu, unde aş fi avut cîte ceva de spus. N-aveam de ales: Zaciu era singurul coordonator de doctorate pentru acel segment profesional. M-am înscris la admitere.

În ziua colocviului ne aştepta decanul Liviu Petrescu să ne anunţe că profesorul Zaciu a plecat pentru o scurtă perioadă în Germania, îi va ţine el locul. Veniserăm şase candidaţi pe patru locuri. Eu eram cel mai tînăr şi singurul fără nici o publicaţie. Eram încrezător pe faptul că stăpîneam domeniul de studiu, deşi putea părea straniu că voiam să elaborez o teză de doctorat (Criticul literar Nicolae Manolescu) despre un autor aflat în viaţă şi în plină activitate. De-a lungul colocviului m-am referit inclusiv la opiniile – pozitive sau negative – exprimate deja în presa culturală de Mircea Zaciu şi Liviu Petrescu, pe marginea criticului de la România literară. Decanul Petrescu mi-a corectat zîmbind cîteva mici naivităţi inerente. Înainte de plecare m-a întrebat dacă luasem legătura cu conducătorul ştiinţific pentru a-i detalia intenţiile mele de cercetare. I-am răspuns că mi-a fost imposibil, din cauza intervalului scurt dintre anunţarea examenului şi organizarea admiterii, dată fiind în plus şi absenţa efectivă a domnului profesor din ţară. Dar, îndată ce el va reveni, voi face desigur acest lucru. Liviu Petrescu m-a condus foarte ceremonios pînă la ieşirea din birou, mi-a strîns mîna cu multă căldură, m-a felicitat surîzător pentru amploarea şi îndrăzneala proiectului, mi-a urat mult succes. A doua zi m-am dus la serviciul de secretariat pentru doctoranzi, curios să aflu cu ce notă fusesem admis. Acolo mi s-a spus, cu evidentă stinghereală, că fusesem respins.

O poveste din trecut

Etichete

amintire, carte, doctorat, Liviu Petrescu, Nicolae Manolescu

Regăsesc printre hîrtiile mele un interviu pe care l-am dat cu ceva ani în urmă. Multe fraze îşi păstrează valabilitatea.

Monografia despre Nicolae Manolescu este o lucrare de referinţă în literatura română. Dar, din cîte am înţeles, a avut şi ea povestea ei. Ar fi interesant să ne-o depănaţi.

Teza mea de doctorat, Criticul literar Nicolae Manolescu, are o poveste lungă, dar spectaculoasă. Ascunde la temelie opt ani de minuţioasă documentare şi redactare, apoi alţi cinci ani de aşteptare pînă la publicare. Între 1990 şi 1992 a fost vorba doar de proiectul unei viitoare cărţi. Apoi am fost admis ca doctorand al profesorului Mircea Zaciu, în absenţa acestuia, plecat pe o perioadă în Germania. La revenirea d-sale în ţară, coordonatorul meu a fost neplăcut surprins de subiectul cercetării mele (care lăsase deja în urmă o etapă de documentare) şi mi-a solicitat ferm să-mi schimb tema de studiu. Am ezitat o vreme, mi-am susţinut examenele şi referatele în vechea formulă, iar apoi am decis să încalc indicaţia conducătorului meu ştiinţific, împingînd înainte munca de unul singur. Profesorul Mircea Zaciu, rupînd relaţiile cu Universitatea “Babeş-Bolyai” în anul 1996, a demisionat din toate funcţiile pe care le deţinea. Alţi doi ani am mers înainte pe cont propriu, fără să ştiu ce va urma. În 1998, după ce am încheiat redactarea tezei, am solicitat sprijinul profesorului Liviu Petrescu. Ştiam că îi forţez mîna: profesorul Petrescu era abilitat pe lucrări de literatură universală şi comparată, nu de literatură română; în plus mai aveam şi pretenţia enormă de a nu mi se impune nici un fel de modificări la textul final! Am fost acceptat cam cu jumătate de gură. Dar îndată ce mi-a citit lucrarea, profesorul Liviu Petrescu m-a copleşit cu entuziasmul şi generozitatea d-sale. A organizat febril o şedinţă publică de zile mari, cu cei mai răsunători specialişti în domeniu. S-au pronunţat elogios în referatele lor Nicolae Manolescu, Paul Cornea, Gheorghe Grigurcu, Mircea Martin, Ovidiu Pecican, Liviu Petrescu, Luca Piţu, Monica Spiridon, Mircea Zaciu. A fost… spectacolul triumfal de adio al stimatului meu profesor Liviu Petrescu, fiindcă atunci ne-a anunţat (dînd o turnură ironică declaraţiei sale) că e ultima dată cînd îl mai vedem printre noi. Nimeni n-a înţeles la ce anume se referea cu adevărat. Însă după numai cîteva luni, urma să se interneze în spitalul din care nu mai ieşea viu. Îi păstrez o fierbinte recunoştinţă peste ani, pentru incredibilul său sacrificiu de a fi participat, grav bolnav, la organizarea şedinţei mele de doctorat. Amintirea dăruirii sale generoase mă întăreşte în momentele mele de dificultate şi mă împinge înainte. Mă îndeamnă să nu renunţ.