Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (5)

Etichete

antisemitism, Cuvintul, interbelic, istorie literara, Marta Petreu, Mihail Sebastian, nazism, ziarist

Sebastian şi nazismul

O soluţie pentru clarificarea dezbaterii este să refacem, cu adevărat, drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvîntul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta Petreu ne transmite, în mod surprinzător, că Mihail Sebastian avea o accentuată predispoziţie totalitară şi s-a mlădiat pe manevrele oculte ale şefului său, Nae Ionescu. Tînărul scriitor s-a disociat doar în mod formal de hitlerism, fiindcă era un regim lipsit de “ironie”, care intervenea în “viaţa particulară” a oamenilor, mai fiind şi antisemit(32). Monografa ne asigură hotărîtă că “punctul lui de vedere, copiat la indigo de la Nae, este al unui filosof care priveşte «fatalităţile universului» de sus, de la înţelegerea istoriei ca «alternanţă de creaţie şi distrugere». El descrie fenomenele şi le acceptă pentru simplul fapt că ele există”(33). Lansată în confecţionarea abuzivă a unui portret de publicist extremist, romanciera se vedea stînjenită de ponderea semnificativă a textelor antihitleriste ale lui M. Sebastian, din epocă, şi a ales să le diminueze amploarea, să le răstălmăcească mesajul, sau să le ascundă pur şi simplu existenţa în peisaj. Activitatea antinazistă a gazetarului din acea perioadă a fost, în realitate, dintre cele mai ample şi insistente. Ziaristul interbelic era perfect conectat la evenimentele vremurilor sale şi le percepea cu mare acuitate gravitatea. A încercat, prin forţa ironică a stilului şi sagacitatea observaţiilor sale, să tragă un semnal de alarmă către publicul cititor. Dictatura instaurată de Adolf Hitler a fost batjocorită cu cele mai diverse argumente şi pentru cele mai precise motive. Fanatismul nazist al populaţiei civile germane, care urma să-şi primească pedeapsa odată cu mersul istoriei, a fost biciuit la scenă deschisă.

“Ziarul hitlerist Hanauer Anzeiger, care apare în orăşelul Hanau din Hessa, publică la rubrica anunţurilor următoarele rînduri, reproduse fără comentarii de o revistă pariziană: «Wilhelm şi Elfriede Gruber Schaefer au onoarea să anunţe naşterea robustului lor hitlerist Heinrich-Gerhard Gruber». / Este fără îndoială un exemplu de zel politic, despre care se poate spune că e cel puţin excesiv. Să faci amor cu programul partidului în mînă şi să alternezi cuvintele tandre cu declaraţiile de principiu, astfel încît, după nouă luni, să dai naştere unui mic ideolog – iată un record demn de remarcat. Politica se ia la întrecere cu biologia şi nu m-aş mira s-o învingă. Astfel grija tinerelor femei însărcinate nu va mai fi de aici înainte să ştie dacă pruncul ce-l poartă în pîntece este băiat sau fată, ci pur şi simplu dacă este conservator sau revoluţionar. / Vom auzi într-o zi la Capşa un scurt dialog care ar fi făcut altădată fericirea bunului nostru Caragiale. / – A născut nevastă-mea azi noapte. / – Felicitările mele. Ce? / – Un naţional liberal de nuanţă ducistă. / (Căci vedeţi, la noi, determinarea sexului… politic are să fie mult mai dificilă, din cauza diversităţii de programe. În schimb, paternitatea are să fie mai lesne de stabilit. Fiindcă dacă d-ta eşti, să zicem, ţărănist şi nevasta are să-ţi nască un averescan, trădarea va fi dovedită.) / Gluma însă merită să fie oprită aici, pentru un comentariu mai grav. Într-adevăr, nu e revelator micul anunţ din Hanauer Anzeiger? El explică, dacă te gîndeşti bine, o parte bună din misterul german actual. El ne face să bănuim cîtă farsă, cîtă naivitate, ce amestec de prostie şi ingenuitate intră în complexul hitlerismului triumfător. Un sentiment general de disperare desigur, dar mai ales o vastă acumulare de mici vanităţi, mici răbufneli, mici visuri eroice, mici vocaţii de general ratat. În această învălmăşeală este simbolică naşterea lui Heinrich-Gerhard Gruber, care n-a apucat să fie copil şi a devenit deodată hitlerist.”(34)

Unele afirmaţii, de mare încărcătură premonitorie, tipărite negru pe alb de Mihail Sebastian în primăvara lui 1932, sînt în măsură să uluiască: “Într-o zi, Heinrich-Gerhard, vei muri strivit pe asfalt într-o încăierare de stradă sau vei sîngera în noroi, într-un nou război mondial – şi se vor găsi oameni care să nu înţeleagă nici atunci că moartea ta nu se datoreşte gloanţelor duşmane, ci imbecilităţii omeneşti de azi şi de totdeauna.”(35)

Apariţia lui Hitler şi a guvernării sale autoritare se datorează unui dezastru nu doar în plan politic, ci şi în cel social-economic, care a împins la soluţii instinctive de refugiu, amplificînd anarhia şi decăderea de ansamblu a moravurilor: “Ordonanţa guvernului Papen, prin care regulamentează în Germania dansul, înotul, sărutul şi costumul de bae, seamănă grozav cu măsurile de acelaşi fel, luate de Mussolini în Italia, mai demult. Este în firea oricărui regim opresiv să intervină în viaţa particulară a oamenilor şi să o «moralizeze». Un dram de ironie le-a lipsit totdeauna dictatorilor. (…) Da, oricît de paradoxal ar părea acest lucru, cred că hitlerismul şi nudismul sînt două simptome ale aceluiaşi proces istoric. Nudismul, cu proporţiile impresionante pe care le-a luat în Germania, vine din necesitatea obscură de a se libera, de a se rupe de forţele apăsătoare ale marasmului zilnic, necesitatea de a lua lucrurile de la capăt, de la început, în lumină, în soare, în uitare. Este un efort tragic şi în acelaşi timp pastoral. Pervers dacă vreţi, ca manifestare, dar pur şi trist ca resort. / Nu acelaşi dor de uitare şi începere de viaţă nouă a dat în ordine politică momentul lui Hitler? Noi, din afară, putem judeca desigur cu severitate şi ironie mascarada acestui isteric blond. Şi el poate fi realmente un caraghios. Nu mai puţin complexul sufletesc care i-a dat naştere este profund, răscolitor şi capital.”(36)

Iluzia de arianism şi puritanism al rasei este o aberaţie, atîta timp cît umblă vorba că însuşi Führerul are origini necurate, care sînt comentate sarcastic în coloanele Cuvîntului: “Doctorul Fritz Gerlich a scris şi a publicat un studiu foarte serios şi ştiinţific în care dovedeşte că «frumosul Adolf», cum i se zice familiar, este din punctul de vedere al rassei, un tip alpin-mongol. Descoperirea este cutremurătoare, căci după dogmele hitlerismului, neamţul autentic, neamţul pur sînge, neamţul 100%, trebuie să fie neapărat şi exclusiv un tip nordic-germanic. Înţelegeţi catastrofa – nu-i aşa? – şi băgaţi de seamă cum această simplă schimbare de termeni poate să destrame dintr-o dată întreg edificiul naţional-socialist, lăsîndu-l fără bază antropologică. / Doctorul Gerlich a adus în sprijinul constatării sale o serie de fotografii ale lui Hitler, măsurîndu-i craniul şi studiindu-i conturul.”(37)

Hitler este persiflat fiindcă îşi încalcă principiile de puritate rasistă, atunci cînd ia cu împrumut patru milioane de mărci de la un bancher evreu. Totodată acesta din urmă este reprobat sardonic, fiindcă îşi investeşte banii în baraca şubredă a hitlerismului: “Între Adolf Hitler şi Marcu Wellenberg, cel care se păcăleşte, şi se păcăleşte cumplit, nu este Adolf, ci Marcu. Nu fiindcă încurajează o operă de distrugere a propriului său neam. Doamne fereşte! Ci pentru că face o proastă afacere. / Ca bancher şi ca ovrei, ar fi trebuit să ştie că baraca hitleristă merge prost şi că în nici un caz o ipotecă asupra ei, chiar de rangul întîi, nu va putea niciodată acoperi patru milioane de mărci sănătoase. Ei bine, cînd un strateg ca Adolf Hitler izbuteşte să ducă în aşa hal de nas pe un zaraf ca Marcu Wellenberg, însemnează că principiul rassist repurtează una din cele mai straşnice victorii ale sale şi că, în versiune modernă, Siegfried îl ucide încă o dată pe balaur, Siegfried chemîndu-se însă de astă dată Adolf, iar balaurul Marcu.”(38)

Heinrich Mann, intelectualul demn, vertical şi independent – care tocmai a fost destituit din fruntea Academiei Germane şi a fost alungat de o dictatură obtuză –, stîrneşte admiraţia vibrantă a lui Mihail Sebastian: “Nu mai departe decît ieri, hitlerismul a sărbătorit una din primele lui mari izbînzi: scriitorul Heinrich Mann a fost alungat de la prezidenţa Academiei germane. Spiritul pur, tradiţia prusacă 100 la sută, instinctul naţional îşi recapătă astfel drepturile integrale în artă. / Heinrich Mann este într-adevăr un personagiu subversiv. Poate nu prin cărţile sale – romane, poezii, eseuri şi studii critice – cărora Adolf Hitler n-a avut probabil timp să le citească titlurile, dar cu siguranţă prin atitudinea sa socială, prin eleganţa şi prin sobrietatea sa de scriitor. Din capul locului şi principial, un om care, în loc să strige prin berăriile bavareze Heil Hitler!, se ascunde prin bibliotecă şi se ocupă cu cărţi este un individ suspect. Dacă n-ar fi decît motivul ăsta şi încă ar fi de ajuns. / Pentru Heinrich Mann, cazul se agravează cu alte elemente de-a dreptul criminale. Acest domn a făcut cîteva acte de trădare patentă. A fost la Paris. A vorbit acolo despre pace. A pretins în cîteva conferinţe (ţinute – oroare! – în franţuzeşte) că există un spirit european, că acest spirit este mai creator, mai politic şi mai realist decît toate doctrinele şovine din lume. A susţinut în fine că problema franco-germană nu este la urma urmelor insolubilă şi că în limpezirea ei tunurile nu sunt de strictă necesitate. Aceste infamii, Heinrich Mann le-a spus critic şi sobru, cu foarte multe rezerve faţă de politica franceză, dar de asemeni cu multă dojană pentru sistemele politicei germane. Ori nu este tolerabil ca un om să vorbească în anul 1933 cu atîta libertate de spirit, cu atîta degajare, călcînd peste prejudecăţi, peste minciuni şi peste locuri comune, trecînd sub controlul conştiinţei sale toate gogoriţele patetice care circulă prin lume şi încercînd să-şi fixeze în avalanşa acestor declamaţii unanime, un post de observaţie calm şi lucid. Cine este acest cutezător şi în ce calitate îşi rezervă asemenea drepturi? Un intelectual? Ce e aia? Ce uniformă poartă? Ce număr de ordine? Şi ce parolă?”(39)

În altă intervenţie de mare impact civic, din aceeaşi perioadă, Mihail Sebastian se miră că ipocrizia bolşevică şi cea nazistă, cot la cot, pretind a lupta “împotriva duşmanilor civilizaţiei”. E vorba, totuşi, de o scandaloasă substituire de roluri, ce trebuie penalizată. “Hitlerismul este prin structură adversarul civilizaţiei. Nu din obscurantism (ceea ce ar fi o obiecţie democrată) şi nici din cruzime (ceea ce ar fi o copilărie), ci din necesitate. Din necesitate revoluţionară. Orice revoluţie este anti-culturală – şi nu e greu de înţeles pentru ce. / O cultură însemnează o serie de valori, o ierarhie de valori, un sistem şi un spirit. O revoluţie nu poate porni decît de la răsturnarea acestora. / Cînd 10 ani de zile, Europa a strigat că bolşevismul este o barbarie, Europa nu greşea. Bolşevismul era o barbarie în raport cu civilizaţia şi cultura europeană. Exact în acelaşi raport este şi hitlerismul o barbarie. El este obligat de legile sale de viaţă să lupte, să conteste şi să anuleze toate valorile actuale de civilizaţie şi de cultură. / De altminteri, o face făţiş şi fără ipocrizie”(40).

Gazetarul, aflat pe marginea prăpastiei unui nou război mondial, arăta o uimitoare luciditate în denunţarea dictaturilor de stînga şi de dreapta, a demagogiei ce marca viaţa diplomaţiei internaţionale: “O fotografie din ceea ce se cheamă «culisele» conferinţei de la Londra îl arăta zilele trecute pe d. Litvinov în conversaţie cu d… von Neurath. Ambii convivi păreau să fie în excelentă dispoziţie şi în perfectă amiciţie. Emisarul Berlinului şi emisarul Moscovei. Al acelui Berlin, unde muncitorii suspecţi de cel mai vag marxism sunt executaţi fără vorbă şi fără forme. Şi al acelei Moscove, unde aceeaşi operaţie se petrece invers, pentru indivizii bănuiţi de burghezie. / Reprezentînd două sisteme de teroare ideologică opuse, cei doi domni în frac îşi surîdeau totuşi cordial, cum se cuvine între oameni bine crescuţi. Încă odată, mondenitatea se dovedeşte mai tare decît politica.”(41)

Alte articole, în aceeaşi direcţie, combat cu arme dintre cele mai diversificate aberaţia nazistă. Odată se ironizează propunerea feministelor hitleriste de-a se boicota fardurile şi rujurile franţuzeşti: moda oricum sfidează timpurile şi interdicţiile, ea se impune în ciuda tuturor opreliştilor(42). Altă dată, umoristul mimează uimirea cînd citeşte cuvintele lui Hitler, care afirmase că “va face o derogare de la programul partidului şi va îngădui să fie lăsaţi în diverse posturi tehnice experţi economici şi financiari, chiar dacă nu sunt naţional-socialişti”. Dar dacă s-a creat deja o breşă, “atunci nu cumva în toate aceste ramuri de activitate, ca şi în economie, certificatul de hitlerist devine insuficient pentru a legitima o competenţă?”(43). Alteori ziaristul persiflează ordinul salutului nazist obligatoriu, ori de cîte ori se intonează imnul hitlerist, şi aminteşte de Wilhelm Tell, eroul lui Friedrich Schiller, şi notoria sa insubordonare civică, lăudată într-o dramă în cinci acte. Iată cum Schiller însuşi se împotriveşte hitlerismului(44). Cu alt prilej, M. Sebastian îşi exprimă oroarea şi revolta în faţa deciziei naziste de-a le impune bolnavilor Sterilizarea higienică(45). Pînă şi culorile steagului lor, în loc să-i inspire respect, îi readuc în amintire trecutul criminal al Germaniei(46).

Partizanatul exprimat cu atîta determinare de M. Sebastian intra fireşte în coliziune cu interesele şi părerile tipărite de conducătorul ziarului, Nae Ionescu. Acesta din urmă, îndeosebi după a doua jumătate a anului 1933, a pornit să reabiliteze, în rîndul opiniei publice româneşti, imaginea Germaniei naziste. În septembrie ‘33, de pildă, se simţea dator să denunţe supărat “o campanie metodică dacă nu de denigrare, cel puţin de pasionată opoziţie împotriva ordinei naţional-socialiste (…) care îşi trage originea sau din cercurile evreieşti din lumea întreagă sau din cancelariile statelor din apus”. La o asemenea conspiraţie mondială împotriva Führerului, noi n-ar trebui să fim părtaşi(47). Cîteva săptămîni mai tîrziu, acelaşi Nae Ionescu le explica tuturor cît e de normal că Germania s-a retras de la conferinţa dezarmării de la Geneva, declarînd că iese şi din Liga Naţiunilor: un popor tînăr şi energic, “plin de puteri creatoare”, nu mai poate accepta injustiţiile fostelor tratate de pace(48).

După cum se vede cu ochiul liber, opiniile pe tema hitlerismului şi a Germaniei naziste, exprimate de Magistru şi de Discipol, în paginile Cuvîntului, se bat cap în cap, deşi sînt tolerate de polifonia publicaţiei. Surpriza apare doar odată cu monografia Martei Petreu care, bazîndu-se pe faptul că cititorii secolului XXI n-au frecventat, cu mic, cu mare, presa românească interbelică, ne povesteşte azi, cu elan, că opţiunile politice ale lui Nae Ionescu şi ale lui Mihail Sebastian ar fi fost “trase la indigo”(49).

Note:

(32) Marta Petreu, op. cit., p. 71.

(33) Marta Petreu, op. cit., p. 86.

(34) Mihail Sebastian, Heinrich-Gerhard Gruber, în Cuvîntul, marţi, 26 aprilie 1932, p. 1.

(35) Idem, ibidem.

(36) M. Sb., Hitler şi nudismul, în Cuvîntul, joi, 18 august 1932, p. 1.

(37) M. Sb., Adolf Hitler – mongol, în Cuvîntul, vineri, 2 decembrie 1932, p. 1.

(38) Amyntas, Adolf şi Marcu, în Cuvîntul, sîmbătă, 28 ianuarie 1933, p. 1.

(39) Amyntas, Heinrich Mann dat afară, în Cuvîntul, miercuri, 1 martie 1933, p. 1.

(40) Mihail Sebastian, “Duşmanii civilizaţiei”, în Cuvîntul, sîmbătă, 5 august 1933, p. 1.

(41) Mihail Sebastian, Doi oameni în frac, în Cuvîntul, joi, 6 iulie 1933, p. 1.

(42) Mihail Sebastian, Ideea doamnei Von Gelinck, în Cuvîntul, joi, 4 mai 1933, p. 1.

(43) Mihail Sebastian, Chiar dacă nu sunt hitlerişti…, în Cuvîntul, luni, 10 iulie 1933, p. 1.

(44) Mihail Sebastian, Wilhelm Tell şi salutul roman, în Cuvîntul, miercuri, 19 iulie 1933, p. 1.

(45) Mihail Sebastian, Sterilizarea higienică, în Cuvîntul, sîmbătă, 29 iulie 1933, p. 1.

(46) Mihail Sebastian, Negru-alb-roşu, în Cuvîntul, luni, 13 martie 1933, p. 1.

(47) Nae Ionescu, Ce avem noi cu revoluţia germană, în Cuvîntul, sîmbătă, 23 septembrie 1933, p. 1.

(48) Nae Ionescu, Cum judecăm, în Cuvîntul, joi, 19 octombrie 1933, p. 1.

(49) Marta Petreu, op. cit., p. 83.

Publicitate

Mihail Sebastian şi politica de la “Cuvîntul” (4)

Etichete

Cuvintul, gazetar, interbelic, istorie literara, legionari, Marta Petreu, Mihail Sebastian, Nae Ionescu

În ceea ce priveşte aspectul ideologic al Cuvîntului, era inevitabil ca el să fie eteroclit. Textele de propagandă sînt camuflate sub aspectul intervenţiilor de atitudine personală. Jocurile de culise din politica autoritară sînt contrabalansate de articolele cu aer de autenticitate şi opţiune antitotalitară. De pildă, în iunie 1932, ziarul făcea o dare de seamă neutră despre organizarea evreilor, în vederea alegerilor, şi furniza o lungă listă cu numele candidaţilor(20). La 28 martie 1933, coloanele I şi a II-a ale primei pagini sînt ocupate de ample prezentări ale mişcărilor internaţionale de protest împotriva prigoanei antisemite din Germania(21). La 25 noiembrie 1933, A.L. Zissu este publicat, în paginile 1 şi 2, cu o replică extinsă împotriva tezelor antisemite anterior enunţate de directorul Nae Ionescu(22). Iar lista cu exemple de “polifonie” a cunoscutei gazete ar putea continua.

După ce-a stabilit unilateral partizanatele Cuvîntului, Marta Petreu subliniază insistent poziţia stranie a tînărului evreu, într-o redacţie extremistă, ca pe o relaţie masochistă, împotriva firii. În realitate, însă, nici orientarea globală din acei ani a cotidianului nu era extremă, nici Mihail Sebastian nu era singurul minoritar din echipa ziarului. După cum o arată Ioana Pârvulescu într-o detaliată replică, se mai aflau “în redacţie Ion Călugăru şi Paul B. Marian, evrei ca şi Sebastian, ca să nu-i pomenesc decît pe cei mai cunoscuţi azi; în administraţie, Hanna Rösner, S. Ludvig, Didi Iancovici, C. Vabram şi doi armeni, Zareh Lorenian şi N.K. Claudian; apoi directorul tehnic al imprimeriilor, Carol Rohstein, linotipiştii Carol Eidam, Jack Francisc, paginatorul de noapte Salvetz Ion. Proporţia evreilor exclude deci posibilitatea ca ziarul să fi fost, pînă la acea dată, antisemit şi de extremă dreaptă”(23). Cînd Mihail Sebastian vorbeşte, în articolul său jubiliar, despre “Familia «Cuvîntul»”, sintagma are o logică imediată, iar decriptarea ei printr-o eventuală identificare complice a victimei cu călăul se vădeşte halucinantă.

În cartea dedicată influenţelor diabolice suferite de M. Sebastian, Marta Petreu prezintă aşadar deformat realitatea publicaţiei-gazdă. Ea subliniază insistent partizanatele de extrema dreaptă ale Cuvîntului, dar le diminuează sau le trece sub tăcere pe toate celelalte, devansînd practic orientarea legionară a ziarului, din perioada 1940-1941, şi “trăgînd-o” peste activitatea eteroclit-militantă a anilor 1930-1933. Autoarea comite un flagrant anacronism, însoţit de-o apreciere tendenţios-reductivă, atunci cînd notează fără nuanţări: “Cuvîntul a fost un cotidian de dreapta, iar Nae Ionescu a fost un ideolog de dreapta, apoi de extremă dreaptă, aşa că Sebastian s-a pigmentat, inevitabil, în culorile locului unde s-a aflat şi ale mentorului care l-a format şi l-a influenţat”(24).

Însă textele cu adevărat militante, în sprijinul legionarilor, pot fi găsite prin paginile publicaţiei abia la finele anului 1933! O notează clar Z. Ornea, un cercetător minuţios: “din toamna lui 1933, gazeta Cuvîntul a început să insereze ştiri şi reportaje despre mişcarea legionară”(25). Decizia lui Carol al II-lea privind dizolvarea Gărzii de Fier, pentru a o împiedica să participe la alegeri, a fost însoţită de cîteva măsuri de forţă, mediatizate insistent şi patetic de publicaţia lui Nae Ionescu, prin titluri de-o şchioapă: Schingiuirea legionarilor continuă; Protestul deţinuţilor de la Jilava; Doi legionari în agonie în spitalul din Piatra-Neamţ; O sălbăticie inutilă şi primejdioasă; Un act medical care dovedeşte ororile regimului etc.(26) Este solicitată imediata eliberare a arestaţilor, repunerea partidului în drepturi şi amînarea alegerilor, pentru a se permite reluarea campaniei electorale. Profesorul universitar P.P. Panaitescu, sub pretextul compasiunii pentru o victimă, găseşte cu cale să-şi proclame simpatiile extremiste(27). E tipărit Memoriul legionarilor deţinuţi adresat Suveranului. Arestaţii au declarat greva foamei(28).

În contextul astfel schiţat, pe cînd mişcarea teroristă e prezentată în veşmintele unui martir persecutat, este introdus în pagină un mesaj al lui Corneliu Zelea Codreanu, care plînge lacrimi amare pe umerii celor victimizaţi şi avertizează sumbru că “atunci cînd va suna marele ceas al biruinţei legionare, nu vor rămîne nerăzbunaţi”(29). Lucrurile se precipită şi, în cîteva zile, survin evenimente brutale: asasinarea primului-ministru I.G. Duca, numeroasele măsuri de represiune, instituirea cenzurii militare, suspendarea ziarului Cuvîntul şi arestarea lui Nae Ionescu, văzut de autorităţi ca unul dintre instigatorii morali ai dezordinilor, prin frenezia şi insistenţa ultimelor două-trei luni de propagandă.

O discuţie mai insistentă trebuie formulată în legătură cu cronologia subsecventă speculaţiilor Martei Petreu. Cînd anume a fost extremist M. Sebastian? Care a fost perioada cînd gazetarul interbelic ar fi alunecat pe panta militantismului antidemocratic?

După cum o arată limpede Zigu Ornea, simpatiile legionare ale lui Nae Ionescu, model prezumat al lui Sebastian, datează abia din toamna anului 1933. Articolele din Cuvîntul confirmă datarea. Oricum, au existat şi cîţiva discipoli care nu s-au lăsat convinşi de Magistru. Printre ei: Mihail Sebastian. “Toţi aveau să recunoască, apoi, că fermentul autodistrugerii a pornit de la profesorul lor Nae Ionescu care, din toamna lui 1933 [subl. n. – L.A.], a trecut de partea Gărzii de Fier. Unii l-au urmat imediat, alţii treptat, puţini (ca P. Comarnescu, Eugen Ionescu, M. Sebastian, H.H. Stahl) rezistînd contaminării care făcea mereu victime”(30). Şi totuşi Marta Petreu este convinsă că Sebastian “a scris texte prin care a lovit, din toate puterile, în democraţia românească, făcînd în mod obsecvios jocul gardist al lui Nae Ionescu”(31). Impasul cronologic este următorul. Pe de o parte dispunem de Jurnalul lui Mihail Sebastian, cu pagini pornind din 1935, care atestă gîndirea democrată, ponderată, responsabilă şi matură a autorului. Pe de altă parte, adeziunea lui Nae Ionescu la gardism s-a produs abia în toamna lui 1933, iar imediat mai apoi Cuvîntul a fost suspendat (a apărut doar un singur număr în ianuarie 1934) şi gazetarii săi au suportat efectul cenzurii. În aceste circumstanţe, cînd anume şi-a manifestat Sebastian simpatiile extremiste, preluate şi învăţate de la “Diavolul” Nae?!

Pentru a depăşi obstacolul cronologiei, Marta Petreu aruncă totul în urmă, pe dealul vremii. Dar nici aici nu putea face un salt prea amplu, căci pînă în vara lui 1931 M. Sebastian lipsise din România, ca bursier la Paris. Iar articolele sale din Cuvîntul, anterioare ori simultane sejurului în Occident, aveau o frecvenţă sporadică şi nu permiteau răstălmăciri atît de spectaculoase.

Să punem datele cap la cap, pentru o imagine globală:

• 1929-1931: M. Sebastian e la studii în Franţa;
• toamna 1931-ianuarie 1934: M. Sebastian scrie intens la Cuvîntul;
• toamna 1933: Nae Ionescu aderă la ideologia Gărzii de Fier;
• ianuarie 1934: Cuvîntul e suspendat, Nae Ionescu e arestat, iar redactorii nu mai publică, din cauza cenzurii şi a represaliilor;
• 12 februarie 1935: debutează pasajele păstrate din Jurnalul lui M. Sebastian, incluse ulterior în volum.

Singura etapă disponibilă, pentru înscenarea orbirii gazetarului Mihail Sebastian, ca… “extremist moderat”, rămînea între toamna lui 1931 şi iarna lui 1933. Însă e complet neverosimilă ipoteza că intelectualul evreu – ilustrat în ochii contemporanilor prin spiritul său cartezian şi ironia mordace –, proaspăt revenit din democraţia franceză, a deraiat peste noapte în extrema dreaptă, frenetică şi antisemită, timp de doi ani, apoi a îndurat un an de cvasi-cenzură, după care a profesat din nou, în paginile Jurnalului intim, o neştirbită convingere democrată. Lucrurile nu se leagă, în traseul lor atît de sinuos-zigzagat. Decît, eventual, prin interpretarea falsificată a textelor de-atunci şi prin violenţele stilistice care să distragă atenţia cititorilor de azi (iar în acest compartiment ziarista clujeană mai pune de la sine, cît să prisosească).

Să admitem totuşi pentru moment, de dragul demonstraţiei, că astfel ar fi stat lucrurile. Să concedem, împreună cu exploratoarea trepidaţiilor diabolice, că Mihail Sebastian şi-a vîndut sufletul în perioada 1931-1933. Însă cum a putut el oare să fie ispitit de “Diavolul” Nae Ionescu, din moment ce Profesorul s-a convertit la extrema dreaptă – după cum o indică textele din Cuvîntul şi concluziile cercetătorilor – abia în toamna lui 1933?! Din două, una: fie Sebastian şi-a precedat cronologic Maestrul pe calea “pierzaniei” (dar atunci n-avea cum să fie influenţat de acesta!); fie a suferit farmecele extremiste ale lui Nae Ionescu, începînd cu toamna anului 1933, dar a îndurat – de-a lungul lui ‘34 – rigorile cenzurii, neavînd cum să-şi tipărească articolele, iar în februarie 1935 era din nou democrat bine-mersi, după cum o atestă Jurnalul (şi atunci cum îi poate fi documentată orbirea prin textele anterioare, datînd din perioada 1931-1933?).

Nici una dintre cele două ipoteze nu stă în picioare, deoarece fiecare contravine precisei cronologii. Butaforia romanţioasă a Martei Petreu pretindea să existe un Magistru pervers şi un Discipol naiv (fiindcă altminteri nu mai avea pe ce să-şi lipească îndoielnicele speculaţii psihanalitice). Dar textele din publicistica lui M. Sebastian, preluate de monografă prin citare parţială şi răstălmăcite prin plasare în contexte eronate, datează din etapa anterioară “înverzirii” lui Nae Ionescu, maestrul “corupător”!

Note:

(20) Vezi Evreii în alegeri, în Cuvîntul, luni, 20 iunie 1932, p. 7.

(21) Vezi Americanii şi mişcările antisemite din Germania; Produsele germane boicotate de evreii din România; Meetingul evreilor din Chişinău, în Cuvîntul, 28 martie 1933, p. 1.

(22) A.L. Zissu, În jurul caracterului apolitic al evreilor, în Cuvîntul, 25 noiembrie 1933, p. 1-2.

(23) Vezi Ioana Pârvulescu, Cuvîntul şi cuvintele lui Sebastian, partea a III-a, în România literară, nr. 30/31 iulie 2009, p. 12.

(24) Marta Petreu, op. cit., p. 30; vezi şi passim.

(25) Z. Ornea, op. cit., p. 227.

(26) Vezi Cuvîntul, joi, 21 decembrie 1933, p. 3.

(27) P.P. Panaitescu, Pentru a împiedeca asasinarea profesorului V. Cristescu, în Cuvîntul, joi, 21 dec. 1933, p. 3.

(28) Vezi Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3.

(29) Corneliu Zelea Codreanu, Un cuvînt în chestiunea dizolvării “Gărzii de Fier”. O scrisoare a d-lui Corneliu Zelea Codreanu, în Cuvîntul, duminică, 24 dec. 1933, p. 3. Trebuie remarcat subtitlul textului, care semnalează că este vorba despre o intervenţie întîmplătoare acolo – de altminteri singura – a căpeteniei legionare, nicidecum de vreo cooptare a sa în rîndurile redacţiei. Să mai adăugăm că, de fiecare dată cînd pomeneşte “protestul” lui Zelea Codreanu, cercetătoarea Marta Petreu omite să-i citeze subtitlul (vezi op. cit., p. 119, 122, 123, 125, 281). Asta îi slujeşte în eforturile de-a induce – fără vreun temei ştiinţific – ideea colegialităţii/complicităţii extremiste dintre Codreanu şi… M. Sebastian (“Exact din acest număr, Zelea Codreanu devine colaborator al Cuvîntului, şi deci coleg cu Sebastian”, p. 122; odată cu repetarea acuzaţiei nefondate, tonul inchizitorial al anchetatoarei devine tot mai tăios, pentru a compensa vocal şubrezenia argumentelor; vezi op. cit., p. 127, 164, 228). Menţionăm că forma tipărită a ziarului Cuvîntul includea, în caseta tehnică, informaţii legate de numele directorului, adresa redacţiei şi numerele telefonice de contact, fără a se indica numele redactorilor stipendiaţi. Aşadar speculaţiile legate de “vecinătatea”, în redacţie, dintre Sebastian şi legionarii Zelea Codreanu sau Vasile Marin ţin de (im)pura fantezie.

(30) Vezi Z. Ornea, op. cit., p. 182. Scriitorul îşi reafirmă de mai multe ori, pe baza cercetărilor realizate, evaluările cronologice: “Aş sublinia că ancheta [literară publicată într-o revistă – n.n. L.A.] a fost întreprinsă la Crăciunul anului 1932, adică înainte de a fi pătruns, printre aceşti tineri, morbul legionarismului” (p. 156-157); “Un rol covîrşitor l-a avut, în actul convertirii generaţioniştilor, profesorul lor admirat Nae Ionescu. Trecerea lui în tabăra legionară, încă în toamna lui 1933, s-a constituit într-un puternic factor de presiune morală” (p. 183).

(31) Marta Petreu, op. cit., p. 122.

Un blog despre Dante

Etichete

blog, critica literara, Evul Mediu, istorie literara, Lectura Dantis

Dacă tot a fost ieri ziua celor ce muncesc, am zis să nu stau degeaba. Mi-am deschis un blog pe internet: Lectura lui Dante. Va fi cu mai multă seriozitate şi cu mai puţine ghiduşii. Am vrut, inclusiv ca aspect, ceva sobru şi esenţial. Un loc de unde cititorii să aibă de învăţat, pe cît posibil fără a se plictisi. Vă invit să-l vizitaţi şi să vă spuneţi părerea. Bună sau rea.

Timpul care tămăduieşte

Etichete

bacalaureat, G. Calinescu, istorie literara, literatura, Mihail Sebastian, polemici, reconciliere

În Jurnalul său, Mihail Sebastian consemnează în dreptul zilei de joi, 17 iulie 1941: “Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observaţie începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1.000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să aşteptăm 4 decenii pentru ca să obţinem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sîcîitor. Nu pot lua în serios astăzi plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. (…) ‘Cariera’ mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război? Voi mai putea? Mă voi lecui vreodată de atîta dezgust acumulat în aceşti groaznici, bestiali ani?”.

Astăzi absolvenţii claselor a XII-a au susţinut, în cadrul examenului de bacalaureat, proba scrisă la limba şi literatura română. Subiectele au fost trase la sorţi, dintre multele variante posibile, şi au fost diferite de la profilul real la cel uman. Elevii de la real au avut de explicat o serie de probleme de gramatică şi punctuaţie, pe marginea unui fragment din Scrinul negru de G. Călinescu. Elevii de la uman au avut de explicat o serie de probleme de gramatică şi punctuaţie, pe marginea unui fragment din Accidentul de Mihail Sebastian. Cei doi scriitori, cu raporturi cînd tensionate, cînd reciproc deferente, se întîlnesc peste decenii, sub formă clasicizată, în paginile unui examen şcolar naţional. Deceniile pe seama cărora diaristul a lăsat odinioară misiunea necesarelor rectificări şi-au făcut – inclusiv prin jocul hazardului – datoria.

Sacul şi peticul (4)

Etichete

Dante, Divina Comedie, Edgar Papu, Eta Boeriu, istorie literara, Romania literara, traducere, Vlad-Ion Pappu

Nu ştiu cu cîţi bani a fost premiată reputata scriitoare clujeană pentru versiunea ei dantescă, acum 50 de ani, şi acest detaliu zău că nu mă interesează. Ceea ce cunosc însă, din mărturisirile ei publice, este că întîlnirea cu Dante datează din perioada studenţiei anilor ‘40 (vezi Eta Boeriu, Cum am tradus Divina Comedie, în vol. Studii despre Dante, Buc., 1965, p. 257-294). Încă de-atunci îşi exersa îndemînarea pe text, în seminariile de comentarii asupra Purgatoriului, sub coordonarea profesorului Umberto Cianciolo, viitorul ei soţ. La începutul anilor ‘50 avea deja pregătită o variantă românească a canticei respective (care nu reda însă endecasilabul şi terţa rimă din original) şi pe care o supunea atenţiei profesorului D. Popovici. A venit a doua tentativă de traducere a Infernului şi a Purgatoriului, după cîţiva ani; comparativ cu materialul precedent, aici era cuprins şi endecasilabul. Abia a treia versiune, tipărită în 1965, acoperea toate cele trei cantice (Infernul, Purgatoriul şi Paradisul) şi respecta exigenţele formale danteşti, terţa rimă şi endecasilabul. Printre specialiştii care i-au ghidat paşii s-a aflat Lucian Blaga, el însuşi traducător pe-atunci al capodoperei lui Goethe. Varianta integrală, din 1965, a cunoscut apoi ample revizuiri care au mai durat vreo zece ani.

Prin urmare Eta Boeriu n-a simţit nevoia să aştepte ieşirea lui Edgar Papu de la puşcărie, în 1964, pentru a obţine din partea lui, “după trei luni de muncă istovitoare”, traducerea brută a Infernului. Poeta Cercului literar îşi fixase pasiunea, cu douăzeci de ani mai devreme, asupra Divinei Comedii, conturînd trei variante româneşti succesiv ameliorate!

Ipoteza că Edgar Papu – care şi-a ilustrat italiana precară în paginile manuscrisului Estetica lui Dante – ar fi lucrat ca “negru”, ca specialist din umbră, în beneficiul celei mai complexe traducătoare italieniste din cultura noastră, este de-o ilaritate concurată numai de mitocănie. Ucenicul vrăjitorului protocronist continuă cu dezinvoltură isprăvile falsificatoare ale venerabilului său părinte. Sub pretextul că ne restituie adevăruri despre persecuţiile politice ale anilor stalinişti, el ne bombardează cu bube, mucegaiuri şi noroi. Cum e sacul, aşa şi peticul.

Sacul şi peticul (3)

Etichete

Dante, Edgar Papu, Eta Boeriu, istorie literara, Romania literara, traducere, Vlad-Ion Pappu

Judecăţile trîntite în pagina României literare de fiul protocronistului încep să capete apoi un aspect rînced şi incalificabil. Aflăm de la el că, după eliberarea din puşcărie, Edgar Papu “nemaifiind reintegrat în învăţământ, pentru a-şi asigura subzistenţa se va vedea nevoit să accepte colaborări fără drept de semnătură. În acest regim de negru va lucra la traducerea ‘brută’ a Infernului din Divina Comedie, obţinând – îşi amintea – după trei luni de muncă istovitoare un onorariu de 900 lei, în timp ce traducătoarea en titre, Eta Boeriu, primea Premiul de Stat şi 80.000 de lei. De asemenea, a mai fost şi ‘traducătorul din umbră’ al Mariei Banuş pentru partea de lirică germană din volumul Din poezia de dragoste a lumii”.

Pentru cititorii nefamiliarizaţi cu acest domeniu de activitate, trebuie arătat că Edgar Papu nu ca traducător s-a afirmat preponderent în spaţiul public, ci ca istoric al culturii şi ca eseist-traseist. A transpus ce-i drept şi o serie de autori din latină sau spaniolă (Epicur, Lucreţiu, Cervantes, Garcia Lorca, Ramón del Valle-Inclán). Pe de altă parte Eta Boeriu a fost cea mai prestigioasă traducătoare de literatură italiană în România. Înainte de versiunea integrală a poemului dantesc, a mai publicat traduceri din Boccaccio, Pavese, Verga şi Moravia, iar după Divina Comedie a scos de sub tipar capodopere de Baldassare Castiglione, Elio Vittorini, Francesco Petrarca, Michelangelo Buonarroti şi Giacomo Leopardi, pe lîngă mulţi alţii.

Sacul şi peticul (2)

Etichete

Dante, Edgar Papu, istorie literara, protocronism, Romania literara, Vlad-Ion Pappu

Fireşte că oricărui om de bună credinţă i se rupe sufletul de jale citind că, odată cu arestarea abuzivă a cărturarului de către securişti, au luat calea detenţiei numeroase cărţi valoroase din biblioteca lui (“propriile sale lucrări publicate, volume de filozofie, mai ales opera lui Blaga, Bagdasar, Vianu, Claudian, Noica, Dimitriu, Comarnescu ş.a., ediţia princeps a integralei Schopenhauer, dar şi carte rară”), mapele de corespondenţă (“epistole primite de la personalităţi culturale de anvergura lui Blaga, Ionesco, Eliade, Gentile, Papini”) sau manuscrisele în lucru (“un studiu de 500 de pagini, unic în spaţiul nostru cultural, anume Estetica lui Dante, la care a lucrat timp de 12 ani (1943-55), este mutilat prin smulgerea unui sfert din file, devenind de nereconstituit”).

Abuzul săvîrşit de organele comuniste de represiune e, fără îndoială, odios. Dar el nu e în măsură să modifice radical substanţa lucrurilor, ci doar să le încetinească apariţia, să le şubrezească aparenţa. Estetica lui Dante a fost pînă la urmă tipărită, în 2005, la Princeps Edit din Iaşi şi am avut prilejul să o comentez în presa culturală (vezi Tribuna, nr. 131/febr. 2008; vezi E-Leonardo, nr. 13/2008). Caracterul fragmentar al lucrării, juxtapunerea diferitelor fascicule de însemnări, tatonarea în jurul aceluiaşi grupaj ideatic, repetat pînă la un punct, iar apoi întrerupt fără speranţă – ei bine, acestea ar putea fi puse la o adică pe seama calvarului confiscărilor. Dar citarea greşită şi comentarea divagantă a versurilor danteşti nu le mai poate fi imputată securiştilor. Mizele de tot mărunte pe care însuşi Edgar Papu le-a admis, cînd şi-a autoapreciat lunga scriere, nu-i pot fi reproşate regimului comunist: “noi n-am descoperit, deci, nimic nou, nici chiar pe planul delimitat al dantologiei. În cadrul acestei probleme dezbătute, noi intenţionăm numai să aducem unele explicitări” (p. 138).

Sînt oricînd de acord să mă asociez lui Vlad-Ion Pappu ca să deplîngem cîinoşenia unei dictaturi ce aresta abuziv nu doar oameni, ci şi cărţi sau manuscrise. Dar mă va pierde ca aliat, atunci cînd va încerca să-i înalţe părintelui său o statuie artificială, din materiale prefabricate şi prezentate unilateral. Sau cînd se va strădui să umfle cu pompa un manuscris mediocru, sub pretextul că a fost relegat de poliţia politică.

Sacul şi peticul (1)

Etichete

Edgar Papu, istorie literara, protocronism, Romania literara, Vlad-Ion Pappu

Pot avea oarece interes detaliile ţinînd de arestarea lui Edgar Papu de către Securitate, în anii ‘50 ai perioadei comuniste. Cu condiţia să nu pierdem din vedere că ampla intervenţie a fiului său, Vlad-Ion Pappu (în România literară, nr. 14/6 aprilie 2012, p. 12-14), e orientată unilateral, apologetic. Era culmea să-şi dojenească progenitura părintele. Dar un articol de istorie literară se cuvine a fi redactat în mod echilibrat, cu bune şi cu rele. Că doar nu răsfoim în public albumul fotografic de familie.

Mă bucur să aflu că E. Papu “în cursul anului 1952 respinge o tentativă de înregimentare, şi anume oferta-test de înscriere în P.M.R., declarând că ateismul promovat de către acesta este incompatibil cu convingerile sale religioase”. S-ar cuveni adăugat totuşi că, vreo douăzeci de ani mai tîrziu, acelaşi dîrz intelectual elogia pătimaş “concepţia materialist-dialectică asupra istoriei” (vezi Scînteia din 26 iulie 1973). Sînt încîntat să aud că E. Papu a avut o “luare de poziţie tranşantă şi extrem de riscantă în epoca stalinistă”, sub influenţa “învăţăturilor primite de la părintele său spiritual, Fericitul Vladimir, cel care, prin refuzul de a se expatria împreună cu suita regală, a preferat să rămînă în ţară şi să îndure martiriul”. Dar, peste decenii, acelaşi condeier îndrăzneţ pe nume Papu se dădea în stambă scriind editoriale de pagina întîi în România Mare, sau se repezea în evaluări estetice discutabile: “Expresie vie a zilelor noastre, creaţia poetică a lui Corneliu Vadim Tudor se leagă indisolubil şi de o masivă permanenţă, sau chiar perenitate, a poporului român” (vezi România Mare, nr. 19/12 oct. 1990). A nu spune limpede că rezistentul religios din perioada stalinistă a devenit, odată cu jucăria protocronistă lansată de el însuşi, ideologul en-titre al etapei ceauşiste, tot falsificare prin parţializare se cheamă că este.