Poveşti cu savantul (3)

Etichete

ambasador, colaborator Securitate, cultura, disident, Ion Iliescu, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez

La începutul anului 1990 s-a întîmplat că bucureştenii care cereau democraţie şi includerea ţării în curentul vest-european au fost ciomăgiţi cu bestialitate de minerii veniţi din Valea Jiului. Acţiunile respective au primit numele de mineriade, iar imaginile televizate cu preşedintele Ion Iliescu, mulţumindu-le încîntat minerilor pentru gestul de vitejie, au circulat în lumea largă. Să fii ambasador pe vremea aia nu era tocmai o trufanda. Iar de se-ntîmpla să mai fii şi intelectual, conştiinţa ta avea toate motivele să intre în fibrilaţie. Soluţiile găsite de unii au fost revelatoare. Alexandru Paleologu era în post la Paris. A ales să critice deschis regimul neo-comunist de la Bucureşti şi să publice în capitala Franţei o carte de-o mare luciditate: Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans. (Da-da, era perioada forjării de noi cuvinte: “mineriadă” pe româneşte, “les golans” pe franţuzeşte.) Punerea în acord a conştiinţei de sine cu gestul public l-a costat pe Al. Paleologu funcţia de demnitar. Îndată după cîştigarea alegerilor din duminica orbului, Iliescu l-a demis din poziţia de ambasador.

Mihai Botez a optat să ducă servieta zîmbăreţului de la Cotroceni care-şi cotonogea poporul. A decis să-i spele imaginea la Washington. Şi-a investit în acest scop tot ascendentul de fost militant pentru democraţie. Atunci cînd în Congresul american s-a auzit o umbră de reproş la adresa României, unde “vechii comunişti sînt tot la putere, sub un nume diferit”, excelenţa sa domnul ambasador a sărit ca din gură de şarpe: “ca fost disident anticomunist, refugiat politic în Statele Unite şi într-o vreme rezident permanent în SUA, am învăţat să respect punctele de vedere la care nu subscriu în întregime. (…) În spiritul adevăratei democraţii, pe mine personal nu mă tulbură la fel de mult cît pare să vă tulbure pe dumneavoastră situaţia normală că nu toţi cei aleşi ne împărtăşesc propriile valori şi deci establishment-ul politic în tranziţie are membri diferiţi de noi înşine”.

Cu asemenea isteţimi de condei nu-i de mirare că Mihai Botez a fost promovat de Iliescu, din ambasador la ONU în ambasador la Washington. Au mai trecut 20 de ani pînă cînd Ionuţ Vulpescu, noul protejat al lui Ion Iliescu, împins pe listele PSD în Parlamentul României, a descoperit în revista Cultura “sacrificiul civic al lui Mihai Botez”, care s-a implicat în “refacerea relaţiilor cu SUA, deteriorate nu numai de ultimii ani ai lui Ceauşescu, ci şi de derapajele post-revoluţionare (mineriadele, ezitările şi greşelile noilor instituţii democratice ş.a.). Contribuţia savantului la integrarea euro-atlantică a ţării noastre e considerabilă şi ea trebuie adăugată fără ezitare la capitolul operei sale civice”.

Iată cum personajul care şi-a amanetat conştiinţa militantă, în faţa noului val de violenţe din România anilor ‘90, devenindu-le complice activ, e declarat azi erou al civismului. Şi de către cine? De-un Ionuţ Vulpescu, fost consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu şi fost autor de carte fotbalistică: Din ţara în care stînga e Cîrţu şi dreapta e Lăcătuş. Ionuţul din poveste leagă o paralelă între Mihai Botez şi Nicolae Iorga, mai presară două-trei contradicţii senine şi ne-o repetă sacadat, pînă ne intră bine-n cap: savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant-savant.

‘Ai sictir!

Publicitate

Poveşti cu savantul (2)

Etichete

colaborator Securitate, cultura, disident, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez

Laturile umbroase ale lui Mihai Botez sînt depăşite natural. Zvonul colaborării lui cu serviciile secrete este expediat ca o scamă de pe rever: “scandalul unei posibile (pînă acum, nedovedite) colaborări cu fosta Securitate”. Convertirea de la adversitatea faţă de vechii comunişti la complicitatea cu noii comunişti e evitată. În schimb capătă o nouă dimensiune, de dragul retoricii, latura ştiinţifică a personajului: “marele savant şi disident Mihai Botez”, “vorbim despre un savant eminent”, “Securitatea, în stilul caracteristic, s-a răzbunat pe savantul care nu consimţea la ceea ce se întîmpla în ţară”, la congresele internaţionale “savantul nu se reprezenta pe sine, ci excelenţa şcolii româneşti”, “savantul tot a reuşit să mai participe la cîteva reuniuni ştiinţifice internaţionale”, “savantul a fost printre primii din România”, “savantul nu s-a dat bătut”, “natura sacrificială a angajamentului civic şi politic al savantului”, “specialist în viitorologie şi în probabilistica socială, savantul nu-şi putea face prea mari iluzii”, cu încununarea: “contribuţia savantului la integrarea euro-atlantică a ţării noastre”. Să bălmăjeşti de zece ori, în 1.700 de cuvinte, hiperbola “savant” – pe care nu mai ai spaţiul s-o umpli de conţinut – reprezintă o tristă contraperformanţă de stil.

Amuzantul Ionuţ Vulpescu nu are complexe faţă de contradicţiile flagrante, care-i dichisesc intervenţia ca stafidele tortul de sărbători. Pe de o parte ne spune că Mihai Botez e insuficient admirat în zilele noastre: “se cade să repunem opera şi personalitatea sa pe un circuit firesc de receptare”. Pe de altă parte aflăm că “la şcoala care îi poartă numele, din sectorul 3 al Capitalei, a avut loc, cu participarea unor personalităţi politice şi culturale, o manifestare dedicată memoriei lui Mihai Botez”. Păi dacă omul nu-i destul de preţuit, cum de s-au strîns personalităţile politice şi culturale la o manifestare omagială, la şcoala bucureşteană care-i poartă numele? Articlierul ne povesteşte că disidentul a fost sancţionat de autorităţile comuniste prin interzicerea călătoriilor internaţionale (“Securitatea, în stilul caracteristic, s-a răzbunat pe savantul care nu consimţea la ceea ce se întîmpla în ţară blocîndu-i vizele de ieşire din ţară şi, implicit, participările la aceste manifestări ştiinţifice”). Imediat mai apoi ne spune însă cu pieptul bombat că “savantul tot a reuşit să mai participe la cîteva reuniuni ştiinţifice internaţionale, unde contribuţia sa a fost remarcată. Aş aminti doar Congresul European al Culturii, desfăşurat la Madrid în 1985, unde a reprezentat atît matematica din România, cît şi cercetarea interdisciplinară”. Mic-mic, dar textul pulsează de-o veselă neghiobie.

Poveşti cu savantul (1)

Etichete

colaborator Securitate, cultura, disident, Dorin Tudoran, Gabriel Andreescu, Ion Iliescu, Ionut Vulpescu, manipulare, Mihai Botez, Radu Ioanid

În ultimul număr al revistei Cultura, un anume Ionuţ Vulpescu sare zgomotos în apărarea memoriei lui Mihai Botez, fost disident al regimului Ceauşescu şi fost ambasador american al regimului Iliescu. Nimeni n-a contestat lupta lui Botez împotriva comunismului ceauşist, aşa cum nimeni n-a contestat cîrdăşia sa cu neo-comunismul iliescist. În ecuaţie au mai apărut şi campaniile de presă despre colaborarea lui M. Botez cu Securitatea, ipoteza că fostul disident spăla banii murdari ai ocultei instituţii prin Statele Unite. S-a publicat apoi volumul Eu, fiul lor (Ed. Polirom, 2010), care sintetizează dosarele întocmite de poliţia politică împotriva lui Dorin Tudoran. În prefaţa semnată de Radu Ioanid, se arată că “dosarele de urmărire informativă ale lui Dorin Tudoran conţin 15 informări datate 1982-1985 provenind de la Mihai Botez, informări date locotenent-colonelului Marian Ureche, şef adjunct al UM 0800. Dintre aceste informări, opt sînt ‘semnate’ Mihai Botez, Botez Mihai, BMH sau Mihai Botez Horia, una este semnată şi datată olograf, iar restul sînt rapoartele lui Marian Ureche despre convorbirile sale cu Botez. De la raport la raport, conştiinţa sursei se degradează treptat, relatarea detaşată a martorului binevoitor şi subtil din primul raport (foarte asemănător de altfel cu rapoartele date de Tudor Vornicu despre Silviu Brucan) dispărînd în favoarea unor informări punctuale despre Dorin Tudoran, dar şi despre activitatea unor diplomaţi americani în post la Bucureşti”.

Analiza lui Radu Ioanid a stîrnit de-atunci un imens nor de vorbe-n vînt. Diverse categorii de cetăţeni s-au năpustit să coafeze lucrurile. N-a uimit insistenţa ilustrată de Viorica Oancea, sora lui Mihai Botez. Dar stupefiant s-a dovedit a fi un alt disident anticeauşist, Gabriel Andreescu, omul care a vizitat arhivele doar pentru a-şi umple de carne intenţiile de inocentare a turnătorilor de odinioară (vezi Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, Ed. Polirom, 2013). În cacofonia manevrelor cu odgonul, numitul Ionuţ Vulpescu trage tare la vîslă să ajungă din urmă plutonul.