Zacuscă (5)

Etichete

Alex. Stefanescu, analiza, conversatie, critica literara, dialoguri, Eminescu, interpretare, Nicolae Manolescu

Cum se explică acest exclusivism de judecată asupra textului literar, făcîndu-se o forțată abstracție de tot ceea ce-l înconjoară? “Pur și simplu, am dorit să păstrăm, nu – atenție! – puritatea literaturii, ci pe aceea a lecturii. Iar lectura estetică este esențial o formă de admirație, o dovadă de hedonism. Cititor sau critic, ca să citești bine un text, e obligatoriu să-ți placă ce citești.”

Primejdiile, la limita penibilului, sînt ilustrate de înseși reflecțiile lui Nicolae Manolescu. “Am să dau un exemplu pe care mi l-a sugerat un comentariu al lui Alex Ștefănescu la Doina lui Eminescu. El citează cele mai contestate versuri din poezie («Cine-a îndrăgit străinii / Mînca-i-ar inima cîinii») și le subliniază frumusețea de sorginte folclorică, apăsînd totodată pe ideea că naționalismul poetului era un curat sentiment de iubire. Deseori pomenita xenofobie eminesciană se risipește, astfel, ca aburul dimineții de pe apa unui lac. E corectă o asemenea lectură? Eu spun că da. Doar că e necesară o explicație. Alex Ștefănescu știe la fel de bine ca noi toți că, în publicistică, Eminescu e incontestabil xenofob și că acolo nu e vorba doar de muscalii care «vin de-a călare», năvălesc, adică, peste noi de-a lungul istoriei, ci și de evrei și de unguri, ca străini de neam ce se află. Cum să nu fi fost tentați mai toți comentatorii să condamne xenofobia Doinei? Fără să le treacă măcar prin cap că exact la fel o citeau sociologiștii vulgari din anii 1950, motiv pentru care poezia lipsește, cu o singură excepție, din toate reeditările lui Eminescu de pînă în 1989. Și, mai grav, fără să-și dea seama că frumusețea versurilor le scapă astfel printre degete și că ideologia le strică bucuria lecturii.”

Am citat pasajul în toată extensia pentru a lăsa să se vadă, așa zicînd în transmisiune directă, întreaga inadecvare de judecată a criticului literar. Firește că orice operă artistică transmite o stare sufletească – de nu cumva chiar o imagine, o idee, un sisteme de gîndire – din partea autorului în direcția publicului. A rupe acest flux de continuitate și a considera mesajul în absolutismul său presupune nu doar o perspectivă parțializată, ci și o manipulare a realităților. Insolitarea textului și înnobilarea lui cu o valoare necondiționată îl împinge pe un asemenea comentator la marginea ridicolului, fiindcă îl determină să admire “aburul dimineții de pe apa unui lac” în esența unei poezii xenofobe, în contextul de azi, cînd românii își leagă evoluția spre democrație și prosperitate de colaborarea cu “străinii”, care le-au devenit principalii aliați. A ridica false garduri de protecție, admițînd cu jumătate de gură că, da, publicistul Eminescu era xenofob, însă poetul Eminescu nu era cîteodată xenofob, fiindcă avea talent, este un sofism în care doar Nicolae Manolescu mai crede. Iar a da la bătrînețe în mintea lui Alex Ștefănescu este o tristă involuție.

Publicitate

Teaching Dante (4)

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, Francesca da Rimini, interpretare, profesor, Ulise

Aceeaşi ambivalenţă tensionată o găsim aşadar în figura lui Ulise. El este un şarlatan legendar, condamnat pentru faptele sale de pomină la flăcările Infernului, de unde Dante îl recuperează pe moment şi îl înnobilează cu o traiectorie eroică. Aventura sa, de explorare a limitelor umane, se petrece pe mare, într-un zbor nebun (“folle volo”), care sfidează şi încalcă legile impuse de zeităţi. Nebunia personajului vine să indice, încă o dată, firea sa transgresivă.

Aceasta este marea performanţă artistică a poetului italian medieval. El demonstrează virtuozitatea de-a crea personaje substanţiale şi polimorfe. Francesca da Rimini este, în acelaşi timp, o adulteră şi o iubită diafană. Brunetto Latini este, în acelaşi timp, un magistru venerat şi un homosexual fugărit de grindina flăcărilor. Ulise este, în acelaşi timp, un inventator de nemernicii, ireverenţios faţă de autoritatea divină, şi un erou cu spirit de sacrificiu pentru binele omenirii.

Dualitatea structurală a unor asemenea personaje este însă amputată de jurnalistul Rod Dreher. Acesta le percepe doar latura “pozitivă” şi se miră că autorul le-a condamnat la supliciile Infernului. El încearcă apoi să-şi extindă observaţia inadecvată spre concluzia unei desuetudini a poetului italian: “Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?” Simplu: pentru că în poezia lui Dante există mai mult de-atît!

Falsa problematizare este eroarea pedagogică în care profesorul mediocru eşuează mereu. El le pretinde bunăoară elevilor să argumenteze astfel: “Explicaţi de ce viaţa oamenilor este mai fericită sau mai nefericită, de cînd cercetătorii au stabilit că pămîntul e plat şi stă în centrul universului”. Unii demonstrează “fericirea” existenţei umane, alţii “nefericirea” ei. Dar nimeni nu se răzvrăteşte împotriva premiselor false, care îi sînt impuse arbitrar. Căci educaţia opacă e repetitivă şi obedientă. Nu încurajează rebeliunea şi subversiunea. Orice ziarist cu un pospai de lectură visează la autoritatea catedrei.

Teaching Dante (3)

Etichete

Dante, Divina Comedie, interpretare, sfatuitori de inselaciune, Ulise

În cîntul XXVI din Infern, Dante priveşte, înclinat de pe o punte, în străfundul bolgiei unde sînt torturaţi sfătuitorii de înşelăciune. Acolo strălucesc multe luminiţe, ca licuricii în adîncul văii, la lăsarea întunericului într-o seară de vară. Virgiliu îi explică: înăuntrul flăcărilor sînt spiritele păcătoase, fiecare se înfăşoară în ceea ce îl arde (“Dentro dai fuochi son li spirti; / catun si fascia di quel ch’elli è inceso”). În timpul vieţii, aceşti păcătoşi au acţionat pe ascuns, i-au învăţat pe alţii să trişeze – acelaşi comportament îl au şi după moarte, numai că pavăza le este şi tortură. Într-un rug înalt se frămînă laolaltă Ulise şi Diomede, pentru trei mari înşelăciuni: povestea calului troian, cu care prin minciună au deschis porţile cetăţii asediate; ademenirea la război a lui Ahile, care şi-a pierdut apoi viaţa; furtul – prin trădare – al statuii sacre, care o reprezenta pe Palas Athena şi proteja cetatea Troia:

58.       “e dentro da la lor fiamma si geme
l’agguato del caval che fé la porta
onde uscì de’ Romani il gentil seme.

61.       Piangevisi entro l’arte per che, morta,
Deïdamia ancor si duol d’Achille,
e del Palladio pena vi si porta.”

Acest personaj controversat, pe care Virgiliu îl numeşte în Eneida “urzitor de nelegiuiri” (“scaelerum inventor”), este preluat de Dante şi transformat într-un erou renascentist avant la lettre. Sub noua sa înfăţişare, Ulise nu mai revine niciodată în Ithaca. El renunţă de bună voie la patrie, la familie – nu-l împiedică de la asta nici duioşia pentru fiul său, nici mila pentru bătrînul său tată, nici iubirea datorată Penelopei – şi porneşte din Troia în direcţia geografică opusă, pentru a descoperi lumea, viciile umane şi virtutea. Însoţit de-o mînă de oameni credincioşi, pe-o navă, el sfidează toate limitele. Încalcă voinţa zeilor şi trece de coloanele lui Hercule, ce marcau sfîrşitul lumii. Atunci cînd tovarăşii lui ezită, istoviţi şi descurajaţi, îi îmbărbătează cu vorbe memorabile: gîndiţi-vă la gloria strămoşilor voştri, n-aţi fost făcuţi să trăiţi ca animalele, ci pentru a urma virtutea şi cunoaşterea.

118.     “Considerate la vostra semenza:
fatti non foste a viver come bruti,
ma per seguir virtute e canoscenza.”

Eroul civilizator dantesc îşi plăteşte îndrăzneala cu viaţa. Un vîrtej imens de ape îi răsuceşte ambarcaţiunea, o răstoarnă şi-o aspiră în adîncuri.

Teaching Dante (2)

Etichete

Brunetto Latini, Dante, Divina Comedie, homosexuali, infamie, interpretare, recunostinta, Rod Dreher, ziarist

În cîntul XV din Infern, protagonistul Dante se întîlneşte cu fostul său magistru, Brunetto Latini. Revederea neaşteptată îi smulge o exclamaţie de surprindere: “siete voi qui, ser Brunetto?”. La fel de mult se bucură şi bătrînul învăţător, acum decăzut într-un hal fără de hal, însă fericit să-şi încurajeze fostul învăţăcel şi să-i prezică un destin glorios peste veacuri, dacă va avea curajul de a-şi urma steaua norocoasă (“Ed elli a me: ‘Se tu segui tua stella, / non puoi fallire a glorïoso porto, / se ben m’accorsi ne la vita bella’”). La elogiile primite, Dante răspunde cu o la fel de emoţionantă confesiune de recunoştinţă, faţă de scumpa imagine paternă a celui care în lumea de zi cu zi l-a învăţat cum omul se eternizează (“ché ‘n la mente m’è fitta, e or m’accora, / la care e buona imagine paterna / di voi quando nel mondo ad ora ad ora / m’insegnavate come l’uom s’etterna”).

Întregul pasaj, de-o impresionantă vibraţie sufletească, e totuşi contrabalansat de postura în care se află Brunetto în Infern şi de păcatul pentru care este sancţionat. De fapt sîntem în Cercul al VII-lea, unde sînt osîndiţi homosexualii. Ei aleargă fără încetare, biciuiţi de-o veşnică ploaie de foc. Alături de Brunetto se mai frămîntă şi alte nume de vază ale acelor vremuri: Priscian, d’Accorso, episcopul de’ Mozzi, iar ceva mai încolo nobilii Rusticucci, Tegghiaio şi Guido Guerra. A curs multă cerneală în paginile comentatorilor, care s-au străduit să explice, de-a lungul anilor, cum de-a reuşit Dante să juxtapună, în versurile sale, două ipostaze aparent incompatibile: admiraţia sublimă faţă de un magistru mort şi conotaţia degradantă, infamantă, a viciului său pedepsit. Un analist recent, Riccardo Scrivano, care a recitit cu atenţie întregul cînt XV, ne propune să nu căutăm o rezolvare unilaterală, prin ştergerea culpei lui Brunetto, sau prin relativizarea admiraţiei lui Dante: “nu putem concilia cu forţa ceea ce nu trebuie conciliat: aşadar e neavenit să credem că îl explicăm pe Brunetto negînd păcatul ori compătimirea lui Dante”. Lucrurile trebuie luate aşa cum sînt. Divina Comedie ne prezintă o realitate problematică, de multe ori delicată şi contradictorie.

În faţa acestei mirabile complexităţi artistice a poeziei danteşti, jurnalistul Rod Dreher amputează conotaţiile pasajului şi ne vorbeşte înflăcărat numai despre îndemnul lui Brunetto: “believe in yourself”. Lectura lui e vulgar de simplă, deformatoare.

Teaching Dante (1)

Etichete

adulter, Dante, Divina Comedie, Francesca, interpretare, pasiune, ratiune, Rod Dreher, ziarist

Ziaristul Rod Dreher îşi continuă aventurile sporovăielilor pe blogul The American Conservative. Orice i se întîmplă de-a lungul zilei, omul reuşeşte s-o lege în vreun fel de Dante. Dacă are de condus maşina cîteva ceasuri, pe o distanţă lungă, ascultă fireşte înregistrarea terţinelor celebre. Cînd şade la masă, închină paharul de vin ori savurează friptura, gîndul îi zboară la versurile medievale. Sau cel puţin asta ne declară. De-aici şi pînă la a se-ntreba demonstrativ How To Teach Dante To High Schoolers era o distanţă de-un pas. Naivitatea lui – cînd e dusă la exces – merită să fie totuşi examinată pentru a fi corectată. Iată-l prezentîndu-le adolescenţilor, în mod stîlcit şi parţial, trei situaţii celebre din Divina Comedie.

 At least three of the damned the pilgrim meets in Hell symbolize things considered virtuous in today’s world. Francesca followed the passions of her heart, yet she is damned. Brunetto Latini advises Dante to set his course through life by his own stars, and he will succeed. Ulysses exercised boundless curiosity and a craving for discovery — yet is punished for it. Follow your heart, believe in yourself, chase your dreams — these are all things our popular culture tells us are goods. Why does Dante condemn them?

Bieţii şcoleri – în faţa cărora s-ar pomeni vorbind Rod – ar cam avea de furcă să-i răspundă la asemenea întrebări inepte. Toate trei denotă cunoaşterea părtinitoare a unor personaje danteşti celebre. Francesca – eroina cîntului V din Infern – şi-a urmărit, ce-i drept, pasiunea inimii, dar asta a condus-o la amorul ilegitim pentru cumnatul Paolo. Atît în Evul Mediu italian, cît şi în Postmodernismul american, adulterul incestuos riscă uneori să fie sancţionat de soţul încornorat: dincolo cu spada, dincoace cu carabina. Nimic surprinzător în ordinea lucrurilor. Admirabil e mai ales felul în care Dante a ştiut să dozeze, în poezie, tensiunea dintre osîndă şi milă, dintre raţiune şi pasiune. Francesca a greşit şi e pedepsită, deşi e compătimită, căci a fost subjugată de iubire. Să vezi în toate astea doar banalul “follow your heart” denotă o lectură vulgar de simplă, deformatoare.

Nume (altă ipoteză)

Etichete

Camil Petrescu, interpretare, ipoteza, nume

Cîteva zile mai tîrziu, aflu de la aceeaşi elevă a mea că profesoara ei de română, o doamnă fină, cultă, elegantă şi… recent divorţată i-a dat altă explicaţie. Ştefan Gheorghidiu nu pronunţă numele soţiei sale fiindcă a fost un mare egoist şi nu i-a păsat deloc de femeia de lîngă el!

Variantă – şi aceasta – plauzibilă. Mă face să mă gîndesc însă ce mult depindem, în judecarea textului literar, de propriile noastre experienţe biografice.

Nume

Etichete

Camil Petrescu, interpretare, ipoteza, nume

Mă sună o elevă pentru a-mi comunica un lucru interesant. A fost nedumerită, în timp ce (re)citea Ultima noapte de dragoste… a lui Camil Petrescu, de faptul că protagonistul nu pronunţă numele personajului feminin pînă spre finalul romanului. Nu ştie cum să-şi explice asta şi mă întreabă pe mine.

Deşi sînt cam surprins de observaţia ei, găsim împreună o ipoteză, pe bază de dialog. “Cînd folosim un nume? Care este rolul său?”; “Atunci cînd dorim să identificăm corect o persoană”; “Întocmai. Numele distinge o persoană de altele. Or, în cazul de faţă, iubita lui Ştefan Gheorghidiu era unică. Inconfundabilă. De aceea personajul n-o numeşte, atîta timp cît o iubeşte. Deoarece nu trebuie s-o distingă de altă femeie”; “Dar atunci de ce începe să-i spună pe nume în a doua jumătate a romanului?”; “Probabil fiindcă, odată cu scăderea în intensitate a sentimentului, a apărut nevoia precizării suplimentare a obiectului discuţiei. A fost nevoie de mai multă insistenţă în exprimarea unei identităţi, în relaţie cu altele posibile: Ela Gheorghidiu”.