Despre cenzură (2)

Etichete

Alexandru Marcu, cenzura, comunism, fascism, G. Calinescu, I.D. Sirbu, Ion Caraion, Liliana Corobca, literatura, Paul Goma, rezistenta, Tudor Arghezi, Vasile Sav

Vreau să-mi amintesc, de asemeni, o legendă nostimă din lumea clujeană, cu un latinist, Vasile Sav, care și-a scris poezia, a dat-o la revista Tribuna spre publicare, apoi s-a dus în biroul său de cenzor, a primit șpalturile după cîteva zile și și-a eliminat propriul text. Poate fi amuzant, dar te pomenești că era și o strategie, omul avea de îndeplinit planul de producție: cîte coli editoriale a cenzurat pe lună? Și atunci și-o fi zis: decît să tai de la altul, mai bine tai de la mine, măcar știu ce-i acolo și nu greșesc.

Sigur că erau și plăți de polițe în domeniu. Sărim un pic în urmă cu gîndul și cu contextul politic. Comunismul a dus la o împlinire armonioasă, la o sublimare a instituției cenzurii. Dar ea era activă și înainte, în fascism, în hitlerism. Societățile totalitare au un dinte împotriva libertății, în general, și a libertății cuvîntului, în special, fiindcă se simt subminate. A existat un ilustru italienist, Alexandru Marcu, profesor și decan la Facultatea de Litere și Filosofie din București, traducător al lui Dante, care a avut și-o aventură politică, a fost ministru în guvernul mareșalului Antonescu și a ajuns șef la cenzură. El fusese ani de zile, pe linie de italienistică, în concurență cu G. Călinescu. În tinerețe Călinescu i-a “suflat” traducerea cărții lui Giovanni Papini, Un om sfîrșit. A publicat-o el, deși Marcu era bun prieten cu prozatorul italian și apucase să-i traducă volumul pe jumătate. Ei bine, ajuns șef la cenzură, italienistul s-a pomenit cu pîinea și cuțitul în mînă și i-a plătit-o. Călinescu a tipărit în 1941 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imediat mai apoi a vrut să scoată un compendiu, unde să aducă diverse completări și corecturi la ediția monumentală. Nu s-a putut. Acest supliment al istoricului literar a apărut doar cu întîrziere de cîțiva ani, după ce-a picat guvernul lui Antonescu, fiindcă pînă atunci i-a interzis-o Alexandru Marcu, din poziția de cenzor. Se produc așadar răfuieli de culise, în acest domeniu, după cum nu lipsesc nici detaliile amuzante.

Putem sublinia, încă o dată, că cenzura a fost considerată mai spăimoasă și mai fioroasă decît în realitate. Era o instituție tristă, dacă o privim azi. Mulți dintre cei mai tineri decît noi n-au cunoscut stresul respectiv, fiindcă n-au avut de răsfoit hîrtia cenușie de ziar, cu fotografia obligatorie a secretarului-general pe prima pagină. De la gazetele de sport pînă la revistele de modă, în orice tipăritură din România se plătea tribut politicului. Nu conta ce anume se spunea și unde, esențial era să fie poza tovarășului în centru sus. Iar fotografia să fie cu două urechi, dacă se poate! Fiindcă o vreme a fost din profil și i se vedea doar o ureche. În popor s-a întins vorba că tovarășul e într-o ureche. Brusc sute de mii de fotografii-tablou au fost înlocuite, deasupra catedrelor, în toate sălile de clasă, în toate școlile, în toate birourile, peste noapte, și-au apărut altele, unde tovarășului i se vedeau ambele urechi. Asta era cenzura! O instituție ocupată cu lucruri inimaginabile, care mergea pînă la cele mai mici detalii. Era sufocantă. O spunea și Ion D. Sîrbu, un prozator care se plîngea mereu prin manuscrisele sale. Era ca și cum voiai să sari în înălțime, într-o încăpere cu tavanul scund. Degeaba săreai, te izbeai de tavan. Cam asta era situația.

Au fost și reacții individuale. Se poate afirma că unul dintre adversarii insistenți ai cenzurii a fost Paul Goma. Pe vremea aceea, în anii ‘60 și ‘70, era un disident admirabil, tenace, combativ, preocupat de problema drepturilor omului. Nu era ceea ce, din păcate, a devenit azi. El avea atunci o altă abordare, ce poate părea incredibilă. A mărturisit-o în diversele sale cărți de amintiri sau în presă, după căderea comunismului. Își preda, în vederea publicării, manuscrisul unui roman, de pildă Ostinato. I se întorcea cu diverse adnotări și remarci ale cenzurii: acolo mai schimbați, dincolo deranjează. Prozatorul lua pasajele respective, să vadă care anume erau subiectele sensibile. Ah, viața din pușcăriile comuniste? Foarte bine! Și unde avea două pagini incomode, el mai adăuga treizeci, sau cincizeci. Ați revăzut? Sigur că da! Ia priviți! Era o metodă sinucigașă, de remediere prin “dospire”, iar asta firește că l-a dus la nepublicare. În afara unui prim volum de proză scurtă, Goma n-a mai izbutit să apară cu alte cărți în România. A trebuit să iasă în Occident cu scrierile sale. N-a fost o soluție de rezolvare a conflictului, ci dimpotrivă, de hărțuire a adversarului. Dar nu mulți și-au permis asta: să se ia de piept cu cenzura, s-o scuture, s-o agaseze, să pornească împotriva curentului. Marea majoritate a scriitorilor a plecat fruntea, a înțeles “urgența momentului pe care-l trăim”. A acceptat limitele date. Iată de ce literatura sub comunism este ceea ce este.

Un cercetător care se întoarce azi într-acolo trebuie să accepte obstacolele de odinioară. Dacă am pretinde să găsim atunci ce-avem azi, am fi absurzi, inadecvați. Era pur și simplu o încăpere cu tavanul jos, unde lumea se străduia să sară, dar fără să se izbească de tavan. Cine sare mai sus și nu se lovește? Asta era literatura, asta era publicistica în comunism. Și astfel ne sînt ele prezentate de Liliana Corobca, în volumele ei de cercetări. Noi bănuiam unele lucruri, le intuiam, dar nu aveam o diagnoză clară. Care erau ordinele, care erau dispozițiile precise? Cum acționa instituția concret? Știam în general că, la finele anilor ‘80, existau deja cuvintele tabu, care nu se puteau tipări nicăieri: “biserică”, “cruce”, “moarte”, “Dumnezeu” (o vreme a apărut cu “d” mic, apoi deloc). Dacă cineva “fugea” (cum se spunea atunci), adică pleca definitiv în Occident, intra automat pe lista cu indezirabili: toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile din librărie care purtau numele său (ca autor, traducător, prefațator sau editor) dispăreau fără urmă. S-a întîmplat cu cele două volume groase de Versuri ale lui Tudor Arghezi, prefațate suculent de Ion Caraion (Ed. Cartea Românească, 1980). Un an mai tîrziu, cînd Caraion a cerut azil politic în Elveția, tot tirajul a dispărut de pe piață. Cine se ocupa de asta? Cenzura, bineînțeles. Așadar aveam o latură amuzantă, frivolă, stîngace a sistemului, dar exista și latura (semi)dictatorială, a unei instituții opresive, puse în slujba comunismului și a domesticirii intelectualilor. Scriitorii trebuiau deprinși cu sportul de-a sări în înălțime, fără a ajunge totuși prea sus, ca să nu dea cu capul de tavan. Cenzura i-a obligat să învețe această paradoxală lecție de echilibristică, de abilitate și agilitate personală, totodată searbădă și frustrantă.

Era o perspectivă tristă, dacă o privim azi, dinspre societatea liberă, democrată și pluralistă în care trăim. Dar trebuie să subliniem și asta. Exigențele revoluției din 1989 au fost mai ales două: libertatea cuvîntului și libertatea de mișcare. Toate celelalte, penuria, frigul existau, însă erau doar adiacente. Har Domnului, măcar aceste două probleme le-am rezolvat și ne uităm în urmă fără mînie, uneori cu milă, alteori cu silă, alteori cu ironie. Putem să ne (re)cunoaștem trecutul recent, prin intermediul cărții publicate de Liliana Corobca, pe care o felicit pentru munca ei minuțioasă, răbdătoare și tenace.

Publicitate

Carieră de succes

Etichete

cariera, evolutie, I.D. Sirbu, ironie, parabola

Celor care mai au candoarea de-a se mira că în jurul nostru mişună incompetenţii, ariviştii şi nechemaţii, o însemnare hazlie din jurnalul lui I.D. Sîrbu este în măsură să le reamintească universul în mijlocul căruia evoluăm. “Îmi aduc aminte, prin 1947-48, la Floreşti, lîngă Cluj, au fost adunate circa 150-200 de curve profesioniste. Institutul de Psihologie şi Pedagogie (N.D. Pârvu) m-a invitat să ţin şi eu cursuri, ‘de etică şi estetică’, în cadrul aşa-zisului program de ‘reeducare politică, morală şi socială’ a acestor foste profesioniste. După o singură vizită în cazarma din Floreşti, am plecat îngrozit de vulgaritatea agresivă şi revoltată a ‘tovarăşelor eleve’. Dar, peste un an, aceleaşi ‘eleve’, coafate decent, nefardate, au cîntat, recitat şi dansat şcolăreşte în cadrul unei serbări de absolvire. (Doar la urmă, din cauze unei mici greşeli de protocol, grupa de dansatoare a întors curul gol către public şi onorata comisie – din care făceam şi eu parte – ridicîndu-şi fustele şi făcîndu-ne din mînă gestul acela ţigănesc, internaţional…)

Multe au făcut onorabile cariere în cultură, artă, sindicate. Prin 1955, îi făceam dese vizite uneia din ele care ajunsese inspectoare şefă în Ministerul Învăţămîntului. Avea o frumoasă bibliotecă, ea însăşi părea o perfectă emblemă a unui miracol de femeie nouă, în lume nouă, avînd o morală nouă şi ea…

Cînd a plecat la bucătărie să-mi facă o cafea (era o unguroaică deosebit de inteligentă, plină de umor, mare actriţă, în felul ei), m-am uitat printre cărţile din bibliotecă. Sub prozatori (Ilyés Béla, Asztalos, Nagy István etc.), am găsit dosite un stoc masiv de ilustrate porno şi sexy, din import sau contrabandă.

Am zis: curva-i curvă pînă moare! Dar asta nu m-a împiedicat să îi sărut mîna cu respect, umor şi optimism.”

Eta Boeriu

Etichete

amintire, Eta Boeriu, femeie, I.D. Sirbu, intelectuali, Lucian Blaga, taina

I.D. Sîrbu îşi aminteşte o vorbă a lui Blaga, despre tînăra admirată odinioară de toţi intelectualii Clujului pentru frumuseţea şi inteligenţa ei: “Există femei care au secrete şi femei care au o taină: secretele se pot afla, taina niciodată. Eta e singura fată care poartă aura unei taine…”.

Decalaj

Etichete

decalaj, I.D. Sirbu, iubire, Marcel Proust, scris, sperante, timp, tirziu

Sentimentul de “prea tîrziu” se datorează, în cele mai multe împrejurări, decalajului din viaţa noastră. Ne hrănim cu speranţa că faptele şi sentimentele în care ne investim vor fi apreciate de către destinatari şi vom fi răsplătiţi după merit. Însă lumea exterioară îşi are propriile ei ritmuri, pe care izbutim uneori să le influenţăm, dar fără a le putea determina. A constatat-o I.D. Sîrbu, într-o scrisoare din 1982, pe cînd îşi evalua propria carieră de scriitor: “Doamne, ce ridicol mă simt! Lucrez la cel de-al cincilea volum de proză, din păcate nici cel terminat în 1957 nu a apărut încă (dar va apărea, şi sper ca şi critica atunci să mă privească mai atent). Adevărul este că discutăm nu de la înălţimea operelor publicate, ci de la înălţimea celor scrise sau în curs de scriere. De aici, infatuarea, megalotristeţea, pustietatea…”.

Scriitorul cenzurat şi subapreciat de contemporani încă se alină, îndreptîndu-şi gîndurile spre posteritate. Dar omul îndrăgostit zadarnic alunecă în blazare. Decalajul în timp, dintre iubirea pe care o oferi şi cea pe care eventual o primeşti, a fost magistral analizat de Marcel Proust. “Travaliul cauzal, care produce în cele din urmă aproape toate efectele posibile şi, în consecinţă, şi pe cele mai puţin prevăzute, este uneori lent, ba chiar şi mai lent încă din pricina dorinţei noastre – care, căutînd să-l accelereze, îl împiedică, dimpotrivă –, a existenţei noastre înseşi, şi nu-şi atinge scopul decît atunci cînd am încetat să mai dorim, şi uneori să trăim. Swann nu ştia asta din propria-i experienţă, şi oare, în viaţa-i – ca o prefigurare a ceea ce urma să se întîmple după moartea sa – această căsătorie cu o Odette pe care o iubise cu patimă nu era oare ca o fericire după un deces – căci nu-i plăcuse de la bun început şi se căsătorise cu ea cînd nu o mai iubea, cînd fiinţa care, în Swann, dorise atît de mult şi cu atîta deznădejde să trăiască toată viaţa împreună cu Odette, cînd fiinţa aceasta murise?”

El l-a văzut pe Blaga plîngînd

Etichete

amintire, comunism, I.D. Sirbu, istorie, lacrimi, Lucian Blaga, scriitori, sinceritate, victima

“Eu l-am văzut pe Blaga plîngînd. Fără lacrimi, fără cuvinte, rezemat de contrafortul bisericii reformate. ‘Toţi mă vor uita, opera mea va pieri, voi muri, singur, ca un cîine!’ – îmi spunea în ziua de 28 aprilie 1956, ultima oară cînd l-am văzut. Îl visez, nu, nu pierd nici o ocazie de a-l evoca, este Zeul protector al singurătăţii mele. Nu este uşor să mi-l închipui, singur, cu toţi studenţii săi plecaţi foarte departe, cu doctorul Iubu, dispărut fără urmă, cu Dorli, căsătorită în Bucureşti, cu şeful catedrei de materialism dialectic… Şi, în librării, cu romanul acesta [Pe muche de cuţit], care îi murdărea satul şi memoria casei sale părinteşti. Fiindcă nu era vorba de un atac la adresa persoanei sale, ci la Fiinţa sa. La spaţiul fiinţei sale spirituale…”

Această scenă emoţionantă are valoare testamentară, căci evocarea lui Ion D. Sîrbu a fost făcută cu puţin înainte ca el însuşi să dispară. E mesajul său cu limbă de moarte. În obiceiul istoriei literare stă să amintească imagini ale marilor creatori în ipostaze glorioase, de luptă împotriva lumii troglodite. Idealizarea artistului umple de vigoare opera. Dar e o falsificare. Privirea onestă, ce reliefează momentele de şovăială, ni-l apropie mai mult de suflet. Omul din adîncul poetului e mai important decît eroul de la suprafaţă. Lacrimile sînt mai sincere decît zîmbetul.

Bordel de provincie

Etichete

bordel, I.D. Sirbu, ironie

“O cameră verde, o femeie verde, un divan verde. Un act verde. Apoi, eu, gol, stăteam verde în mijlocul camerei. Ce stai ca un dobitoc? strigă femeia. Ce să fac? întreb eu. Spală-te, nu vezi ligheanul? Şi atunci eu m-am dus spre ligheanul (verde) şi m-am spălat. Pe faţă” (I.D. Sîrbu).

Biografie poliglotă (6)

Etichete

biografie, competente, cultura, I.D. Sirbu, limba materna, poliglot

Am stat mai apoi să meditez la contextul lingvistic fluid în care am venit spre cunoaştere, atunci cînd am citit cu entuziasm rîndurile autobiografice ale lui Ion D. Sîrbu.

“Tatăl meu era unicul fiu al lui Nicolae Sîrbu, miner analfabet, singurul din imensa noastră familie care nu ştia decît româneşte – pentru că bunica mea, Maria Ursu, vorbea curent vreo patru limbi kezaro-crăieşti. Împreună, în afară de unicul fiu care a fost tata, mai avuseseră vreo opt fete, care, măritîndu-se în roza vînturilor, mi-au adus în familie o mulţime de unchi şi veri de toate naţionalităţile: unguri, nemţi, cehi, italieni, ruşi, polonezi şi chiar evrei. (…) Mama mea se trage din colonişti aduşi de Maria Tereza în Banat. După tată era germană, după mamă era cehoaică, vorbea ambele limbi (în dialect). (…) Doi din fraţii ei au murit pe front, în Galiţia, trei surori, cu familiile lor, au emigrat spre Brazilia şi Canada. Dar nu asta e important. Vreau să spun că atunci cînd tatăl meu (care îşi făcuse ucenicia la Reşiţa şi lucrase la Budapesta şi Viena, fiind «mecanic la aburi şi pompe de tot felul») a cunoscut-o pe maică-mea (prin 1917), aceasta era văduvă de război şi avea dintr-o primă căsătorie un copil, pe nume Leopold Stehlick. Pe acea vreme ea nu ştia nici ungureşte, nici româneşte, era servitoare la un mare şi bun boier sîrb în Beograd, cu tata vorbea în nemţeasca aceea care mie, cînd am început s-o pricep, mi s-a părut cam ridicolă şi de operetă. S-au căsătorit în Petrila, totul părea a fi în ordine. În 1922, însă, primul soţ al mamei mele, Iosef Stehlick, s-a întors viu şi nevătămat din Rusia. A avut loc cuvenita explicaţie minerească, eu am devenit, în acte, copil din flori, mama a divorţat de primul soţ şi s-a căsătorit iar cu tata. Iosef Stehlick şi-a luat fiul, pe Leopold, care atunci avea 10 ani şi împreună cu mulţi alţi proletari din fosta Austro-Ungarie, a emigrat. (…) Tatăl meu, în schimb, crescut de nenumărate mătuşi şi surori mai mari (fiind ultimul Sîrbu din familie), era total lipsit de orice sentiment naţional. Vorbea curent şi egal cele trei limbi ale coloniei (româna, maghiara, nemţeasca, în ambele lor forme: ‘cea de mină şi cea de casină’), citea şi cînta în ele, pe stradă şi acasă, conversa ca şi mama totdeauna în limba celui cu care se întîlnea. (…) Nu pot să uit uimirea şi revolta ce l-au cuprins cînd, prin 1940, unul din verii mei a venit să-l anunţe că pleacă în Ungaria, fiindcă el şi-a dat seama că este ungur. Tata, îngălbenind, i-a spus: ‘Cum? Dacă tu eşti ungur, atunci eu musai trebuie să fiu român’. Şi i-a ţinut o lecţie, am fost de faţă, nu o pot uita. (…) Povestesc toate aceste nesemnificative amănunte numai şi numai spre a ilustra acel melting pot plurinaţional din care m-am fost ridicat spre limba şi cultura naţională. În clasa I primară, ca mulţi alţi petrileni, m-am prezentat vorbind, pe jumătate şi stricat, trei limbi deodată. Nu uit privirea uimită a preotului Ciocan, care, în prima zi de şcoală, întrebîndu-mă: ‘Tu ce eşti? Ce religie ai? Care îţi este limba maternă?’ – eu, speriat de moarte, nu am putut să-i spun decît atît: ‘Eu sunt un copil!’. Adevărul este că tata (altfel bun prieten şi cu popa, şi cu directorul şcolii) uitase să-mi spună că sunt român, ortodox şi că de-acum limba mea maternă va fi – aşa cum hotărîse mama – limba română.”

Camus et nous

Etichete

Albert Camus, comunism, cultura, filosofie, I.D. Sirbu, Jean-Paul Sartre, polemica

Centenarul camusian ne permite o interesantă reflecţie comparativă: cum era situaţia la ei şi cum era la noi, în anii ‘50 de după război? Astfel vom înţelege mai bine care a fost drumul parcurs de ei şi care al nostru.

Scriitorul I.D. Sîrbu îşi aminteşte din perioada sa de detenţie. “Mă vedeam în zdrenţe, pe gheaţă, cărînd de pe un mal al Istrului o pulpă vînătă de cal ‘jertfit’: hrana bacului numărul 5 al tăietorilor de stuf. Eram ultimul în coloana indiană, opincile mele legate cu sîrmă se înfofoliseră în zloată şi zăpadă, abia mă mai tîram. Hoitul cabalin cîntărea imens. Un plutonier lipovean, cu ochi de tătar alcoolic şi onanist, asmuţea spre mine un cîine-lup, pe care, ţin minte, îl chema Rex. Acesta, pe la spate, îmi sărea în gît şi mă trîntea în zăpadă, ca apoi, treaba lui fiind făcută, cu picioarele pe pieptul meu, să aştepte noi ordine. Eu urlam cît puteam: drepturile omului, crima împotriva umanităţii, tribunalul de la Nürnberg… Plutonierul dădea la o parte cîinele, îmi dădea cîteva cravaşe revoluţionare, înjurîndu-mă cu economie şi fără ură: huia! Confraţii din coloana de aprovizionare se uitau la mine impasibili, indiferenţi: accidentul meu le dădea ocazia să mai răsufle… (Acestea se întîmplau, bănuiesc eu, cam pe vremea cînd, la Paris, în cadrul imensei stîngi franceze, avusese loc celebra ceartă literară dintre Jean Paul Sartre şi Albert Camus.)”

Demonstraţii de înot

Etichete

Dan Voiculescu, I.D. Sirbu, inot, Parlament, tribunal, viclenie

Ion D. Sîrbu îşi aminteşte: “…A doua zi după-masă, ‘hai la Arieş, să ne scăldăm!’… Nu există în lumea întreagă o apă mai curată, mai molcomă şi mai plină de culori decît apa asta a Arieşului, aşa cum am văzut-o eu, atunci, la Lupşa. Lăsarăm satul în urmă, trecurăm şi peste holdele de cucuruz din luncă. Urma o pajişte de mătase, cîteva poetice sălcii; în faţă, un perete vertical de bazalt şi, sub doi arini uriaşi, ‘scalda’ satului. O răstoacă liniştită, lungă de vreo douăzeci-treizeci de metri şi lată de vreo zece. Rîul scobise pe sub copacii de pe mal şi se născuse astfel un fel de golf în care apa parcă stătea pe loc. Doar în partea dinspre stînci puteai vedea valurile ce se rostogoleau puternic spre un fel de prag din bîrne groase, construit, probabil, împotriva viiturilor de primăvară. Pe pajişte, toată intelighenţia tînără a satului: elevi, eleve, cîţiva funcţionari săltaţi, multe învăţătoare, tinere, dar foarte pudice şi sperioase.

Ca şi cu o seară înainte, eu şi prietenul meu Deliu am demonstrat tot ce ştiam în materie de înot. Fetele chicoteau, excitate parcă – de soare, de senzaţia teribilă a apei reci şi a nisipului pe care îl încercau intrînd cu picioarele lor albe doar pînă unde le permitea pudoarea să-şi salte rochiile sau catrinţele duminicale. Copiii se bălăceau, în legea lor, goi-puşcă, flăcăiandrii se voiniceau în izmene sumese; doar eu şi Deliu aveam ceea ce se cheamă costum de baie, adică nişte veşminte speciale care ne acordau, în ochii muieriştii de pe mal, dreptul de a folosi ‘scalda’ pentru nişte exerciţii de înot academic – crawl, brasse, fluture, spate – total necunoscute pînă atunci în Lupşa strămoşească. Eu înotam mai ales brasse, cu capul sub apă, Deliu, mai subţirel fiind, prefera crawl – în orice caz, amîndoi făceam o notă aparte în bălăcăreala şi broscăria veselă a acelei zile de neuitat.

Nenorocirile nu bat niciodată la uşă. Pe la a treia înmuiere, simţii deodată o foarte clară şi ultimativă senzaţie în partea în care funcţionează ritmic intestinul meu vidanjor. Naturalia non sunt turpia – ar fi zis romanii, dar eu pe atunci aveam douăzeci şi unu de ani, fusesem regele nedeclarat al balului, orice ieşire a mea din apă, singur, ar fi fost urmărită de toate fecioarele de pe mal. Şi totuşi… nevoia era imperativă, trecuseră douăzeci şi patru de ore de la ultima uşurare, aveam un metabolism de mînz tînăr, ce era să fac? Să ies şi să alerg suta de metri plat pînă la cea mai apropiată porumbişte? Exclus! Să trec rîul şi să încerc să mă caţăr pe stîncile aproape verticale ale muntelui din faţă? Abia astfel aş fi atras atenţia amfiteatrului de sub arini. Mi-am zis: inteligenţa este le moyen de se débrouiller d’affaires. Buun! M-am prefăcut obosit şi – uşor, uşor – ca o broască ţestoasă, plutii, dus de curentul slab, pînă la capătul de jos al scăldătoarei. Aici, la cel puţin douăzeci de metri de locul unde se bulucea puştimea, arborînd aerul nevinovat al unuia ce cercetează ‘ştiinţific’ o rocă aluvionară, reuşii, ca un scamator, să-mi scot sub apă chiloţii. Şi… Într-o clipă mă simţii un om liber şi foarte fericit. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, fără grabă, în cel mai clasic stil marinăresc, o luai în sus spre locul unde Deliu îşi continua demonstraţiile sale de crawl australian.

Deodată, parcă mă izbi în plin suflet un glonte dum-dum: întorsei capul. Cerule, la mai puţin de un metru în urma mea, cam deasupra spaţiului popliteu (al genunchilor), pe suprafaţa de safir a apei plutea, rotundă şi inconştientă, grămada brun-cafenie, fructul vinovat al uşurării mele clandestine. Încercai un sprint vitejesc înainte. Degeaba: materia respectivă, profitînd de nu ştiu ce fel de curent sau contracurent pe care îl provoca înaintarea mea (eram student la Politehnică, dar hidromecanică nu apucasem încă să fac), reuşea să se ţină automat după mine. Încercai să înot zvîrlugă sub apă pînă la limita de jos a scăldătoarei. Zadarnic. Parcă ar fi fost o jivină anume dresată, grămada venea în jos, dar se oprea în conul de vîrtej pe care îl provoca chiar corpul meu.

Aveam eu douăzeci şi unu de ani, dar poveştile copilăriei erau încă proaspete în memorie. Deodată mi-am adus aminte de savantul acela care, într-un roman de Jules Verne, zburînd el spre Lună, nu reuşea să scape de cadavrul cîinelui său iubit, ce se ţinea scai de ghiuleaua în cauză. Concomitent, mă paraliza şi o altă teamă, mai cumplită: apa asta, îmi ziceam, e o apă sfîntă. E Arieşul strămoşilor mei, un fel de Iordan valah, de Mississippi sau Gange al bieţilor moţi; şi eu, ca un prost şi păgîn ce sînt, l-am spurcat. Ceea ce mă urmăreşte este pedeapsa larilor şi penaţilor locului – de-acum, toată viaţa va trebui să… Letiţia, cea mai frumoasă din verişoarele lui Deliu, mă urmărea cu privirea, grătarul era gata, nu mai aveam nici o scuză să rămîn în apă, mă simţeam groaznic…”.

Cam la fel i se întîmplă, în zilele noastre, şi politicianului Dan Voiculescu. Trimis în judecată pentru devalizarea Institutului de Cercetări Alimentare, cu producerea unui prejudiciu de peste 60 milioane de euro, el şi-a dat demisia din Parlament în iunie 2012. A evitat astfel pronunţarea sentinţei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dosarul s-a întors la Tribunalul Bucureşti pentru a fi rejudecat. Însă Voiculescu a fost reales în Parlament, astfel încît dosarul va reveni iarăşi la Î.C.C.J. Numai că politicianul a amînat să depună jurămîntul de luare în primire a fotoliului de demnitar. A tergiversat din nou rezolvarea cazului. Prescripţia e departe, hăt în 2018.

Marile sale dexterităţi şi alternanţa vînjoasă de brasse şi crawl nu împiedică totuşi grămăjoara cafenie să-l urmărească pe undele agitate ale vieţii publice.

Urzeală (3)

Etichete

Alexandru Matei, Clara Mares, CNSAS, dosare, I.D. Sirbu, scriitori, turnatori

Aici intră în scenă Alexandru Matei care, în Observator cultural (nr. 623), ne aminteşte ce om cu şarm a fost securistul. Ne face pomelnicul şcolilor înalte pe care le-a urmat Tudor Vornicu. Subliniază pustiul de bine pe care l-a făcut în epocă: “E limpede că Vornicu avea, cum se spune, un ‘spate’ şi că el era, pentru alţii, un astfel de reazem. E limpede şi că ceea ce rămînea viu în sistem se datora intervenţiei acestor spinări, al căror elogiu a fost făcut mai ales în cîmpul literar (de la Ov. S. Crohmălniceanu la Paul Georgescu, la Zaharia Stancu, ba chiar şi la Păunescu etc.), cum e la fel de clar că sistemul se menţinea, tot astfel, în limite mai mult sau mai puţin suportabile”. E-hei, dacă l-a lăudat şi Adrian Păunescu pe securistul Vornicu, atunci e sigur că a fost om de ispravă.

Alexandru Matei putea să se menţină la atît. Să vină şi el cu partea luminoasă a biografiei securistului, care s-a străduit să fie băiat bun la viaţa lui. Dar gazetarul nu se abţine şi scapă o scatoalcă în direcţia Clarei Mareş, pentru că nu şi-a ţinut gura şi l-a dat în gît pentru posteritate, în cartea ei, pe Tudor Vornicu. Al. Matei ne povesteşte cu iritare că autoarea s-a aşezat “în jilţul judecătorului, al celui care nu este mînat de acea dorinţă de ‘adevăr’, ci de dulcea patimă a justiţiei. (…) E vorba pur şi simplu despre ceea ce aş numi un anume stil de a face istorie, justiţiar, pe care-l cred anacronic”.

Pînă una-alta documentele din arhiva secretă par să o confirme pe Clara Mareş, în dezvăluirile sale. Tudor Vornicu a fost identificat de însuşi Ion D. Sîrbu, care l-a revăzut la televiziune, faţă către faţă, după liberarea din puşcărie, şi-a consemnat asta pe hîrtie. Atît adevărul, cît şi justiţia se află de partea victimei. Alexandru Matei a pierdut un bun prilej de-a tăcea din gură. Cu vocalizele lui sofiste şi prosecuriste riscă, cel mult, să poleiască de aura persecuţiei injuste o carte care, altminteri, era curajoasă doar pe jumătate.