Despre cenzură (2)

Etichete

Alexandru Marcu, cenzura, comunism, fascism, G. Calinescu, I.D. Sirbu, Ion Caraion, Liliana Corobca, literatura, Paul Goma, rezistenta, Tudor Arghezi, Vasile Sav

Vreau să-mi amintesc, de asemeni, o legendă nostimă din lumea clujeană, cu un latinist, Vasile Sav, care și-a scris poezia, a dat-o la revista Tribuna spre publicare, apoi s-a dus în biroul său de cenzor, a primit șpalturile după cîteva zile și și-a eliminat propriul text. Poate fi amuzant, dar te pomenești că era și o strategie, omul avea de îndeplinit planul de producție: cîte coli editoriale a cenzurat pe lună? Și atunci și-o fi zis: decît să tai de la altul, mai bine tai de la mine, măcar știu ce-i acolo și nu greșesc.

Sigur că erau și plăți de polițe în domeniu. Sărim un pic în urmă cu gîndul și cu contextul politic. Comunismul a dus la o împlinire armonioasă, la o sublimare a instituției cenzurii. Dar ea era activă și înainte, în fascism, în hitlerism. Societățile totalitare au un dinte împotriva libertății, în general, și a libertății cuvîntului, în special, fiindcă se simt subminate. A existat un ilustru italienist, Alexandru Marcu, profesor și decan la Facultatea de Litere și Filosofie din București, traducător al lui Dante, care a avut și-o aventură politică, a fost ministru în guvernul mareșalului Antonescu și a ajuns șef la cenzură. El fusese ani de zile, pe linie de italienistică, în concurență cu G. Călinescu. În tinerețe Călinescu i-a “suflat” traducerea cărții lui Giovanni Papini, Un om sfîrșit. A publicat-o el, deși Marcu era bun prieten cu prozatorul italian și apucase să-i traducă volumul pe jumătate. Ei bine, ajuns șef la cenzură, italienistul s-a pomenit cu pîinea și cuțitul în mînă și i-a plătit-o. Călinescu a tipărit în 1941 Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent. Imediat mai apoi a vrut să scoată un compendiu, unde să aducă diverse completări și corecturi la ediția monumentală. Nu s-a putut. Acest supliment al istoricului literar a apărut doar cu întîrziere de cîțiva ani, după ce-a picat guvernul lui Antonescu, fiindcă pînă atunci i-a interzis-o Alexandru Marcu, din poziția de cenzor. Se produc așadar răfuieli de culise, în acest domeniu, după cum nu lipsesc nici detaliile amuzante.

Putem sublinia, încă o dată, că cenzura a fost considerată mai spăimoasă și mai fioroasă decît în realitate. Era o instituție tristă, dacă o privim azi. Mulți dintre cei mai tineri decît noi n-au cunoscut stresul respectiv, fiindcă n-au avut de răsfoit hîrtia cenușie de ziar, cu fotografia obligatorie a secretarului-general pe prima pagină. De la gazetele de sport pînă la revistele de modă, în orice tipăritură din România se plătea tribut politicului. Nu conta ce anume se spunea și unde, esențial era să fie poza tovarășului în centru sus. Iar fotografia să fie cu două urechi, dacă se poate! Fiindcă o vreme a fost din profil și i se vedea doar o ureche. În popor s-a întins vorba că tovarășul e într-o ureche. Brusc sute de mii de fotografii-tablou au fost înlocuite, deasupra catedrelor, în toate sălile de clasă, în toate școlile, în toate birourile, peste noapte, și-au apărut altele, unde tovarășului i se vedeau ambele urechi. Asta era cenzura! O instituție ocupată cu lucruri inimaginabile, care mergea pînă la cele mai mici detalii. Era sufocantă. O spunea și Ion D. Sîrbu, un prozator care se plîngea mereu prin manuscrisele sale. Era ca și cum voiai să sari în înălțime, într-o încăpere cu tavanul scund. Degeaba săreai, te izbeai de tavan. Cam asta era situația.

Au fost și reacții individuale. Se poate afirma că unul dintre adversarii insistenți ai cenzurii a fost Paul Goma. Pe vremea aceea, în anii ‘60 și ‘70, era un disident admirabil, tenace, combativ, preocupat de problema drepturilor omului. Nu era ceea ce, din păcate, a devenit azi. El avea atunci o altă abordare, ce poate părea incredibilă. A mărturisit-o în diversele sale cărți de amintiri sau în presă, după căderea comunismului. Își preda, în vederea publicării, manuscrisul unui roman, de pildă Ostinato. I se întorcea cu diverse adnotări și remarci ale cenzurii: acolo mai schimbați, dincolo deranjează. Prozatorul lua pasajele respective, să vadă care anume erau subiectele sensibile. Ah, viața din pușcăriile comuniste? Foarte bine! Și unde avea două pagini incomode, el mai adăuga treizeci, sau cincizeci. Ați revăzut? Sigur că da! Ia priviți! Era o metodă sinucigașă, de remediere prin “dospire”, iar asta firește că l-a dus la nepublicare. În afara unui prim volum de proză scurtă, Goma n-a mai izbutit să apară cu alte cărți în România. A trebuit să iasă în Occident cu scrierile sale. N-a fost o soluție de rezolvare a conflictului, ci dimpotrivă, de hărțuire a adversarului. Dar nu mulți și-au permis asta: să se ia de piept cu cenzura, s-o scuture, s-o agaseze, să pornească împotriva curentului. Marea majoritate a scriitorilor a plecat fruntea, a înțeles “urgența momentului pe care-l trăim”. A acceptat limitele date. Iată de ce literatura sub comunism este ceea ce este.

Un cercetător care se întoarce azi într-acolo trebuie să accepte obstacolele de odinioară. Dacă am pretinde să găsim atunci ce-avem azi, am fi absurzi, inadecvați. Era pur și simplu o încăpere cu tavanul jos, unde lumea se străduia să sară, dar fără să se izbească de tavan. Cine sare mai sus și nu se lovește? Asta era literatura, asta era publicistica în comunism. Și astfel ne sînt ele prezentate de Liliana Corobca, în volumele ei de cercetări. Noi bănuiam unele lucruri, le intuiam, dar nu aveam o diagnoză clară. Care erau ordinele, care erau dispozițiile precise? Cum acționa instituția concret? Știam în general că, la finele anilor ‘80, existau deja cuvintele tabu, care nu se puteau tipări nicăieri: “biserică”, “cruce”, “moarte”, “Dumnezeu” (o vreme a apărut cu “d” mic, apoi deloc). Dacă cineva “fugea” (cum se spunea atunci), adică pleca definitiv în Occident, intra automat pe lista cu indezirabili: toate cărțile din bibliotecă, toate cărțile din librărie care purtau numele său (ca autor, traducător, prefațator sau editor) dispăreau fără urmă. S-a întîmplat cu cele două volume groase de Versuri ale lui Tudor Arghezi, prefațate suculent de Ion Caraion (Ed. Cartea Românească, 1980). Un an mai tîrziu, cînd Caraion a cerut azil politic în Elveția, tot tirajul a dispărut de pe piață. Cine se ocupa de asta? Cenzura, bineînțeles. Așadar aveam o latură amuzantă, frivolă, stîngace a sistemului, dar exista și latura (semi)dictatorială, a unei instituții opresive, puse în slujba comunismului și a domesticirii intelectualilor. Scriitorii trebuiau deprinși cu sportul de-a sări în înălțime, fără a ajunge totuși prea sus, ca să nu dea cu capul de tavan. Cenzura i-a obligat să învețe această paradoxală lecție de echilibristică, de abilitate și agilitate personală, totodată searbădă și frustrantă.

Era o perspectivă tristă, dacă o privim azi, dinspre societatea liberă, democrată și pluralistă în care trăim. Dar trebuie să subliniem și asta. Exigențele revoluției din 1989 au fost mai ales două: libertatea cuvîntului și libertatea de mișcare. Toate celelalte, penuria, frigul existau, însă erau doar adiacente. Har Domnului, măcar aceste două probleme le-am rezolvat și ne uităm în urmă fără mînie, uneori cu milă, alteori cu silă, alteori cu ironie. Putem să ne (re)cunoaștem trecutul recent, prin intermediul cărții publicate de Liliana Corobca, pe care o felicit pentru munca ei minuțioasă, răbdătoare și tenace.

Publicitate

Timpul care tămăduieşte

Etichete

bacalaureat, G. Calinescu, istorie literara, literatura, Mihail Sebastian, polemici, reconciliere

În Jurnalul său, Mihail Sebastian consemnează în dreptul zilei de joi, 17 iulie 1941: “Am citit ieri în corecturi (date de Rosetti) pagina dedicată mie în Istoria literaturii a lui Călinescu. E probabil cel mai sever lucru ce s-a scris împotriva mea. Nici un talent artistic, nici o aptitudine de scriitor. Cu prima observaţie începe, cu ultima termină. Am fost agasat, dar nu mai mult. E plictisitor să se afle o asemenea pagină într-o istorie literară, care prin caracterul ei monumental este un fapt irevocabil. O asemenea carte de 1.000 de pagini in quarto se scrie o dată la 30-40 de ani. Trebuie deci să aşteptăm 4 decenii pentru ca să obţinem o rectificare. Dar, după prima iritare, lucrul a încetat să-mi mai pară important. Cel mult sîcîitor. Nu pot lua în serios astăzi plictiselile sau chiar dramele literare. Il s’agit de vivre. Moartea e posibilă în fiecare zi, în fiecare ceas. (…) ‘Cariera’ mea de scriitor nu m-a obsedat niciodată: acum nici nu mă interesează. Voi mai fi scriitor după război? Voi mai putea? Mă voi lecui vreodată de atîta dezgust acumulat în aceşti groaznici, bestiali ani?”.

Astăzi absolvenţii claselor a XII-a au susţinut, în cadrul examenului de bacalaureat, proba scrisă la limba şi literatura română. Subiectele au fost trase la sorţi, dintre multele variante posibile, şi au fost diferite de la profilul real la cel uman. Elevii de la real au avut de explicat o serie de probleme de gramatică şi punctuaţie, pe marginea unui fragment din Scrinul negru de G. Călinescu. Elevii de la uman au avut de explicat o serie de probleme de gramatică şi punctuaţie, pe marginea unui fragment din Accidentul de Mihail Sebastian. Cei doi scriitori, cu raporturi cînd tensionate, cînd reciproc deferente, se întîlnesc peste decenii, sub formă clasicizată, în paginile unui examen şcolar naţional. Deceniile pe seama cărora diaristul a lăsat odinioară misiunea necesarelor rectificări şi-au făcut – inclusiv prin jocul hazardului – datoria.

Literatul şi sculptura

Etichete

Constantin Brancusi, donatie, G. Calinescu, Jurnal, Monica Lovinescu, sculptura

În jurnalul Monicăi Lovinescu e consemnată o scenă incredibilă. Şedinţa din 1951 a Academiei Române, care se desfăşura sub preşedinţia lui Mihail Sadoveanu, a respins propunerea lui Constantin Brâncuşi de a-şi lăsa operele ca moştenire statului român. Iese în evidenţă opinia exprimată cu acea ocazie de G. Călinescu: “Brâncuşi nu poate fi socotit un creator în sculptură, fiindcă nu se poate exprima prin mijloace esenţiale şi caracteristice acestei arte”. Antologic…

“Dolce stil novo” n-a existat? (1)

Etichete

Dante, dolce stil novo, G. Calinescu, italiana, medieval, poezie

Lumea prezentului e ocupată să trăiască, nu are încă perspectivă şi clarviziune taxonomică imediată. Pentru mai buna cunoaştere a trecutului se cristalizează, abia în gîndul cercetătorului, unele grupuri de personalităţi şi trăsături decelabile ulterior. Ele primesc astfel nume şi identitate. Perioada interbelică n-a existat, cu această terminologie, decît după al doilea război. Cei ce trăiau în anii ‘30 habar n-aveau că va mai urma o conflagraţie mondială. Sau, aşa cum arăta G. Călinescu în eseurile sale despre estetică, gînditori ca J. Burckhardt şi Doamna de Staël au impus în istoria culturii structuri şi denumiri (Renaşterea, Romantismul), pentru fapte şi situaţii neutre, pe care ei le-au identificat retrospectiv şi le-au asociat. “Aceste formulări nu sînt arbitrare decît fiindcă faptele pe care se bizuie sînt autentice; dar subiective, adică ieşite din mintea unuia singur, sînt cu siguranţă.”

Un curent literar important din lirica italiană medievală a perioadei 1280-1310 a fost cel numit “Dolce stil novo”. Componenţii săi erau Dante Alighieri, Guido Cavalcanti, Lapo Gianni, Cino da Pistoia, Dino Frescobaldi şi Gianni Alfani, avîndu-l ca precursor, cu cîteva decenii mai devreme, pe Guido Guinizzelli. Ei se disociau astfel de “şcoala siciliană” a lui Giacomo da Lentini (notarul regelui Federico al II-lea) şi de “şcoala toscană” a lui Guittone d’Arezzo. Deşi iubirea constituia motorul de inspiraţie al tuturor, era evidentă trecerea de la trobar clus, poetizarea obscură, caracterizată de experimentări stilistice, la trobar leu, definită de rimele dulci şi armonioase, cantabile. Figura feminină dobîndea noi valenţe surprinzătoare, desprinse de concreteţea materială, spre a deveni “îngerul venit din ceruri pentru a arăta miracolul”, intermediarul dintre Dumnezeu şi sufletul omului îndrăgostit. Care, la rîndul său, reprezenta un “cor gentile”, un concept ales şi înnobilat de castitatea sentimentelor.

Italienistul Alexandru Marcu (2)

Etichete

Alexandru Marcu, G. Calinescu, italienist, Ramiro Ortiz, Veronica Turcus

Născut la Burdujeni, în judeţul Botoşani, în familia unui lucrător feroviar, tînărul Alexandru Marcu se mută cu părinţii la Craiova unde frecventează gimnaziul precum şi liceul “Carol I”, renumit pentru calitatea instrucţiei pe care o oferea. Îl influenţează în direcţia viitoarelor studii de italienistică excursia amplă pe care o întreprinde, la iniţiativa şcolii şi împreună cu alţi colegi, în Italia. Al doilea impuls major îl dobîndeşte în cadrul studiilor universitare de la Bucureşti cînd, alături de Anita Belciugăţeanu, Alexandrina Mititelu, Al. Popescu-Telega şi George Călinescu, este selectat printre discipolii preferaţi ai profesorului Ramiro Ortiz. Obţine licenţa în filologie modernă în 1919. Publică în diverse reviste ale vremii, printre care şi în Sburătorul lui E. Lovinescu, numeroase notiţe şi recenzii despre cultura italiană. Îşi continuă studiile la Universitatea din Florenţa, sub îndrumarea profesorilor Pio Rajna, E.G. Parodi şi Guido Mazzoni. Obţine tot aici doctoratul în Litere (1922) cu o teză despre I. Nievo.

Asistă la Florenţa în 1921 la amplele manifestări prilejuite de comemorarea a şase sute de ani de la moartea lui Dante; descoperă şi frecventează asiduu, pentru tot restul vieţii sale, opera dantescă. O altă descoperire importantă a lui Alexandru Marcu e personalitatea sclipitoare din epocă a lui Giovanni Papini, cu care menţine o stabilă prietenie de-a lungul deceniilor. Colaborarea cu profesorul perugin Giovanni Cecchini se concretizează într-o remarcabilă iniţiativă de traducere şi publicare a autorilor români în Italia (Mihail Sadoveanu, Emil Gârleanu, Tudor Arghezi, Liviu Rebreanu, Regina Maria etc.).

Sub conducerea lui Ramiro Ortiz apărea între timp la Bucureşti, din 1921, cea mai semnificativă revistă italiană de cultură a vremii, Roma, la care Alexandru Marcu are o susţinută colaborare din străinătate. Devine, în calitate de discipol al lui Vasile Pârvan, unul din membrii Şcolii române de la Roma (actuala Accademia di Romania), încă de la inaugurarea sa la 1 noiembrie 1922. Desfăşoară o intensă activitate ştiinţifică în perimetrul instituţiei nou înfiinţate şi publică substanţiale contribuţii în Anuarul Şcolii.

De mare interes în paginile monografiei pe care o comentez sînt nu doar datele concrete de istorie şi biografie literară, ci şi unele detalii de culise din activitatea italieniştilor noştri interbelici, aduse acum la suprafaţă. Iată de pildă situaţia creată de transpunerea în română a lui Giovanni Papini. Bazîndu-se pe relaţiile sale personale cu autorul, Alexandru Marcu demarează încă din Italia traducerea volumului Un uomo finito. Pe de altă parte, Ramiro Ortiz îl susţine activ în ţară pe G. Călinescu, ba chiar îl zoreşte în corespondenţa lor privată să i-o ia înainte în publicarea volumului: “Vă rog insistent să-mi comunicaţi cum stau lucrurile în această privinţă, fiindcă dacă va face Marcu traducerea şi dumneavoastră veţi lucra degeaba va fi din vina dv. şi a felului dv. ciudat de a acţiona. Dacă aţi terminat traducerea, duceţi-o imediat la ‘Cultura Naţională’ sau, şi mai bine, la prof. Pârvan şi scrieţi-i lui Marcu (…) că traducerea e gata şi aţi făcut-o dv.”. Viitorul autor al Bietului Ioanide nu se dă în lături să proclame cu un an mai devreme finalizarea traducerii, pentru a-şi bloca fără scrupule concurentul, căruia îi mai rămîne doar şansa de a redacta prefaţa cărţii şi de a obţine o scrisoare de mulţumiri din partea lui Papini.