Trăieşte!

Etichete

America, dezvoltare, economie, Europa, Israel, Radu Mihăileanu, refugiati, umanism

În primăvara acestui an, la conferinţa internaţională de la Chişinău, am avut un schimb de opinii cu academicianul vienez Michael Metzeltin, legat de evoluţia continentului european. Distinsul profesor preconiza pentru viitoarea Uniune Europeană o perspectivă poliglotă, dar cu o structură preponderent naţională. M-am disociat de ipoteza lui, folosind un raţionament comparativ. Statele naţionale europene au fost depăşite în trombă de construcţia economică americană, bazată pe rentabilitate şi profit. Modelul american funcţionează foarte bine, cu timpul va putea fi implementat şi în Europa. Exigenţele etnice ale continentului nostru, mai devreme sau mai tîrziu, vor cădea în desuetudine.

Fireşte că nu mă gîndeam atunci la o prefigurare aşa de rapidă a pronosticului meu. Fluxul zecilor de mii de refugiaţi din Siria, Irak şi alte zone de conflict, spre centrul Europei, în interval de numai cîteva zile, i-a luat pe toţi prin surprindere. Încă şi mai neaşteptată a fost politica Germaniei de a-i primi cu bunăvoinţă, în vederea unei viitoare integrări sociale. Ce a stat oare la bazele deciziei luate de cancelarul Merkel?

Fapt este că succesul economic american s-a întemeiat pe afluxul de imigranţi săraci şi disperaţi (inclusiv europeni), dispuşi să muncească pe brînci pentru a-şi construi o nouă viaţă. Nu au contat limba pe care aceşti nefericiţi o vorbeau acasă şi zeul căruia i se închinau, ci competenţa lor profesională şi dorinţa de-a se pune în slujba comunităţii. Unii au învins, alţii au fost învinşi – dar cu toţii s-au transformat în altceva. O şansă asemănătoare stă astăzi în faţa continentului european. Mirajul democraţiei a atras din zonele de conflict masele de oameni disperaţi, care vor putea fi motorul viitoarei prosperităţi a tuturor.

Acest model de dezvoltare n-a fost nici măcar singular. Pe aceeaşi reţetă s-a construit statul Israel, care dintr-o fîşie de teren ostilă şi nisipoasă, în cîteva decenii a ajuns o mare putere mondială. Dar au pus umărul la asta zecile de mii de imigranţi din URSS, Polonia, România etc., care au decis să-şi ia viaţa de la capăt şi să lupte pentru un nou viitor. Unul dintre filmele mele preferate, în regia lui Radu Mihăileanu, spune povestea unui copil muritor de foame, îmbrăcat doar cu o cîrpă în jurul brîului, luat de lîngă mama lui, din faţa unui cort din Etiopia, şi transportat împreună cu alţii, în cadrul unei operaţiuni militare, în Israel. El nu înţelege nimic din ce i se întîmplă, nu ştie să scrie, să citească, nu ştie nici măcar să vorbească noua limbă – iar cînd ajunge prima dată sub duş, face un atac de panică: nu mai văzuse niciodată aşa de multă apă. Impresionanta poveste de viaţă a acestui om, care din nimic ajunge medic, iar din muritor de foame ajunge să-i ajute pe muritorii de foame, ar trebui să reprezinte bibliografia obligatorie a scepticilor de serviciu.

Despre statul naţional poliglot (1)

Etichete

Chisinau, conferinta, Europa, istorie, nationalism, poliglot, stat, Uniunea Europeana

Profesorul Michael Metzeltin, de la Academia Austriacă de Ştiinţe din Viena, este un om subţire, atît fizic, prin aspectul distins şi rafinat, cît şi spiritual, prin aerul ştiinţific dezinvolt şi echilibrat. Membru de onoare al Academiei Române şi Doctor Honoris Causa al cîtorva universităţi din România, el a venit la Chişinău să ne prezinte o prelegere despre “Discursul naţional-statal european”. Încă de la început vorbitorul a subliniat specializarea sa în domeniul filologiei romanice, prin care stăpîneşte şi studiază mai toate limbile continentului european; a amintit originea sa elveţiană, motiv pentru care ţine la mare cinste diversitatea şi poliglotismul.

Conferinţa academicianului Metzeltin a fost deliberat construită pe cîteva axiome explozive, ce au atras imediat atenţia publicului. Trebuie stabilită o distincţie limpede între limbă şi naţionalitate, o confuzie răspîndită abia cu începere din secolul al XIX-lea. Să vorbeşti o anumită limbă nu presupune să aparţii unei anumite naţionalităţi. Lingvistica se studiază comparativ; naţionalitatea are o sumă de trăsături specifice, care o fac să fie diversificată. Uniunea Europeană, aşa cum s-a format pînă azi, este un conglomerat de state naţionale. Astfel se explică numeroasele conflicte care se manifestă între centralismul impus de la Bruxelles şi reacţiile locale de separaţie (vezi Catalonia). Dar viitorul – ne asigură Michael Metzeltin – va fi al statelor naţionale; prin urmare sîntem datori să studiem istoria formării lor.

Statul naţional este o invenţie europeană, în contextul în care – potrivit definiţiei lui Aristotel – statul reprezintă legătura comunitară care deserveşte binele comunităţii. Există state ce s-au format pe intervale lungi, cum este Elveţia, a cărei constituire a durat 700 de ani, şi altele, ca Italia sau România, care s-au înfiinţat rapid, printr-un efort conştient şi deliberat. În linii generale, statele naţionale sînt constructe mentale ale liberalismului din secolele al XIX-lea şi al XX-lea. Ele s-au alcătuit pentru a asigura administrarea în mod centralist, dar democratic.

Elita statului este datoare să-i formeze pe cetăţeni, să-i educe, pentru a-i ridica la nivelul unei misiuni istorice. Pe baza studierii experienţelor fenomenale, poate fi stabilit un model inductiv în formarea statelor naţionale. Procesul include următoarele componente: 1) conştientizarea; 2) teritorializarea; 3) istoricizarea; 4) standardizarea unei limbi naţionale; 5) canonizarea unor texte; 6) instituţionalizarea; 7) medializarea; 8) globalizarea. Academicianul Metzeltin a luat apoi fiecare element pe rînd, descriindu-l succint şi exemplificîndu-l prin fapte din istoria românească a secolului al XIX-lea.

La Chişinău (4)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, filosofie, international, prototip

Oraşul ca atare a fost o surpriză pentru mine, în rarele momente cînd am apucat să-l văd. Mai mult ca oriunde stăteau alături, contrastant, vechiul şi noul. Chiar peste drum de Palatul Republicii zăcea într-o rînă, cu geamurile sparte şi zidurile găurite, o coşmelie delabrată. Doi paşi mai încolo trona o vilă măreaţă, cu zugrăveala deteriorată. Mi-a atras atenţia de departe o clădire cochetă, proaspătă, cu un parc îngrijit în faţa sa. M-am apropiat să constat că e oficiul stării civile. Un edificiu uimitor prin eleganţă, dar cu paznici la poartă şi camere de filmare pe ziduri, s-a dovedit a fi ambasada americană. Ceva mai încolo se distingea profilul aristocrat al muzeului de ştiinţe naturale. Străzile erau toate vălurite, cu asfaltul crăpat, plin de zbîrcituri şi noroi. Probleme cu parcarea nu existau, maşinile erau puţine şi treceau în goană. Am observat un hîrb şubred şi ruginit, ideal pentru programul “Rabla” de la noi, încadrat strîns de autoturisme de teren 4 x 4, cum văzusem doar la televizor. Troleibuzele circulau rar şi aveau un aspect antediluvian. Mai vioaie păreau cîteva microbuze, ce brăzdau străzile şi se opreau la semnul trecătorilor, care se îmbulzeau să urce. Toate aveau acoperişul scund şi erau supraaglomerate, aşa că pasagerii se îndoiau de şale şi ţineau fundul în geam. Zonele întinse de verdeaţă şi parcurile abundente alungau orice gînd de depresie.

Hotelul nou-nouţ era imaculat şi silenţios, personalul discret şi prevenitor. Instalaţiile se puneau în funcţiune, magic, dacă introduceai cartela magnetică în fanta amenajată. Ca preţ era de vreo trei ori mai scump decît la Bucureşti. Seara am coborît în restaurantul spaţios, complet pustiu. Chelnerul a aprins repede toate becurile, a pornit muzica, m-a poftit să mă aşez oriunde. I-am cerut un pahar de vin caracteristic pentru acea regiune. M-a întrebat: roşu sau alb? Am ales prima variantă. Prea bine. L-am rugat totuşi să nu fie sec, prefer demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea un vin alb specific. Prea bine. Dar să fie demidulce. Hm, din păcate nu aveau decît sec. Ok, atunci să-mi dea orice vin demidulce, roşu sau alb, chiar dacă nu-i de producţie locală. Hm, nu aveau nici un soi de vin care să nu fie sec, nici local, nici internaţional. Am rămas descumpănit. Ok, să-mi dea atunci un pahar de Coca-Cola. Prea bine. Dar să nu fie rece, dacă e posibil. Hm, trebuie să verifice. S-a dus în colţul încăperii, a ridicat receptorul, a început să explice, a insistat, a gesticulat. Într-un final a apărut cu paharul. M-a întrebat politicos ce altceva mai doresc să comand. Am renunţat.

Nicăieri ca acolo n-am avut prilejul, în două zile, să mă întîlnesc cu atîţia ambasadori, academicieni şi excelenţe de diverse calibre. Toţi păreau modeşti şi naturali, titlul social venea după ei ca o trenă inefabilă, ajungea la destinaţie după ce ei se îndepărtau. Vorbeai cu omul, schimbai cu el două glume, se ducea mai încolo, şi-apoi aflai că a fost sau va fi ministru. La plecare am luat taxiul, care trebuia să mă ducă pînă la autogara din capătul oraşului. Mă întreţineam cu şoferul despre cum e viaţa pe la ei. La un moment dat s-a întrerupt din vorbire şi, cu un gest banal, mi-a indicat maşina care venea spre noi din sens invers: o vedeţi? E a primului-ministru. Locuieşte prin apropiere. Cred că acuma merge la serviciu. E un om tare destoinic. Mie îmi place foarte mult.

Aşa a fost la Chişinău.

La Chişinău (3)

Etichete

Chisinau, conferinta, credinta, cultura, Dante, Europa, filosofie, H.-R. Patapievici, international, prototip

După acest bombardament cultural-eclezial, cea mai bună continuare s-a dovedit a fi pauza de cafea şi gustări. La întoarcerea pe baricade, conferenţiarul a fost complimentat de public pentru acuitatea sa intelectuală. M-am înscris şi eu la cuvînt pentru a nota, pe marginea cazului Buttiglione, că, în cadrul Uniunii Europene, deciziile majore se iau prin acord comun. Poate din această cauză nu s-a adoptat Constituţia continentală, care a stîrnit atîtea discuţii. Franţa şi aliaţii săi insistau pe caracterul laic al documentului legislativ fundamental; Italia şi aliaţii săi persistau să impună un principiu confesional. În lipsa consensului, demersul a fost suspendat. Criteriul consensual de luare a deciziilor e mai democratic decît cel religios. Primul este în măsură să blocheze o prevedere intolerantă. Cel de-al doilea riscă să discrimineze o categorie socială neconvenabilă.

Pînă la urmă statul sîntem noi, cetăţenii care îl constituim şi care putem deveni funcţionari abuzivi, care să promovăm nu valori civile, ci opţiuni confesionale, odată ajunşi într-o demnitate publică fără o adecvată selecţie.

Am continuat prin a observa că religiozitatea are o sferă amplă de acţiune în viaţa contemporană. Ea este de respectat ca opţiune individuală; este de acceptat şi în educaţia tineretului pentru o bună cultură generală şi estetică. Dar religia devine inacceptabilă, atunci cînd vrea să interfereze în decizia politică sau în procesul legislativ. I-am reamintit conferenţiarului că, încă din Evul Mediu, această problemă a fost clarificată de Dante Alighieri, în lucrarea sa politologică Monarchia. Împăratul e stăpînul trupurilor noastre; Papa e păstorul sufletelor noastre. Cele două puteri trebuie să-şi păstreze, fiecare, propria sferă de acţiune, pentru a nu se ajunge la perturbarea bunei funcţionări a treburilor cetăţii. Este oare de acord H.-R. Patapievici cu cele stabilite de Dante încă de-acum cîteva secole, sau ne propune cumva să revenim la ingerinţa Bisericii în treburile statului şi ale continentului?

M-am bucurat să aflu, din răspunsul primit, că eseistul bucureştean subscrie la tezele danteşti de odinioară, pe care le consideră valabile. Patapievici a subliniat că respinge calificativul de “reacţionar”, care îi este mereu atribuit pe nedrept. “Nu sînt un reacţionar, dar am exigenţe!” – ne-a comunicat el cu hotărîre. N-am vrut să-l indispun semnalîndu-i că, pentru a evita umbra unei asemenea acuzaţii, era mai indicat să-şi construiască prelegerea nu doar promovînd drepturile şi importanţa credinţei, în lumea de azi, ci marcîndu-i şi limitele sociale. La urma urmei, conferinţa era a lui, nu a mea. Fiecare îşi prezintă ideile în anvergura şi sub aspectul pe care le consideră potrivite.

La Chişinău (2)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, filosofie, H.-R. Patapievici, ideal, international, model, prototip

Musafirul cel mai vizibil a fost, fără îndoială, H.-R. Patapievici. I s-a alocat întregul spaţiu de o oră şi jumătate, din prima sesiune de comunicări. El a utilizat şi timpul dezbaterilor şi, în mai bine de două ore, ne-a transmis gîndurile sale despre importanţa spiritualităţii creştine. Prelegerea a fost construită pe o strategie inductivă, prin succesiunea exemplelor din care ascultătorii, pilotaţi de vorbitor, ar fi urmat să extragă miezul de învăţătură. Punctul de pornire era plasat tocmai în China comunistă din 1992, unde conducătorii partidului unic erau frămîntaţi de ideea de-a stimula creşterea economică sustenabilă, prin revenirea la valorile moralei religioase. Această opinie bizară, de plasare a credinţei la rădăcina producţiei economice, ar fi fost reluată de liderii comunişti chinezi în anii 2002, 2003 şi 2006. Vorbitorul n-a insistat să ne ilustreze în ce măsură succesul de azi al economiei chinezeşti s-ar datora vreunei paradigme religioase, dar pesemne că nu asta urmărea – argumentarea strînsă –, ci mai curînd morişca unei cazuistici convergente.

Din China sărim cu mintea la André Malraux. Meditaţia că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc nu se regăseşte, ce-i drept, în cărţile prozatorului francez. Dar i-a fost atribuită de-un apropiat, care îşi aminteşte că l-a auzit pronunţînd-o. Astfel dovada paternităţii e stabilită.

Criza instituţiilor europene s-ar datora impermeabilităţii faţă de revelaţia pe care chinezii, ei, au avut-o deja: strînsa împletire dintre progres şi creştinism. Iată cazul italianului Rocco Buttiglione, catolic practicant şi politician apropiat de sfera Vaticanului. După ce şi-a mărturisit convingerea că homosexualitatea constituie un păcat, candidatura la funcţia de comisar european i-a fost revocată. Asta duce la ideea că profesarea deschisă a credinţei e un dezavantaj, care blochează accederea în demnităţile continentale. Creştinii au devenit cetăţeni de rangul doi şi, în cadrul U.E., se realizează o contraselecţie. Se construieşte astfel un “ghetou autoimpus”, o situaţie cu atît mai nedreaptă cu cît părinţii fondatori ai Europei unite – De Gasperi, Schuman şi Adenauer – erau spirite religioase. Din păcate însăşi Constituţia europeană s-a împiedicat în piatra de încercare a laicităţii statului francez.

Am aflat de pe buzele conferenţiarului că educaţia trebuie să fie bazată pe valori, nu pe bunuri materiale. Ne este reamintit Karl Marx care, în Privitor la chestiunea evreiască (1843), s-a pronunţat împotriva democraţiei liberale, fiindcă era creştină. Dar, spre deosebire de marxism, creştinismul ia omul aşa cum este, nu încearcă să-l modifice.

Un lung excurs ne descrie naşterea Europei, reflectată în Iliada lui Homer, care este “un poem al forţei” (după cum notează Simone Weil). H.-R. Patapievici insistă pe deosebirea dintre troienii mai vociferanţi, dar cu valori familiale mai pregnante, şi grecii care au o cultură a ascultării celuilalt, precum constata Pierre Manent.

Lucrurile merg unse, în firul diegetic al vorbitorului, către spiritualitatea lui Noica, preluată şi ea, ce-i drept, prin intermediul lui Blaga, cel care, în Eonul dogmatic, înţelegea dogma metodologic, ca pe o metodă de operare. Prin urmare trebuie să fim atenţi la dispozitivul care încorporează raportul de transcendenţă în realitate. Trebuie să ne ştim reintegra zeii. Cam asta a fost. La sfîrşit: aplauze.

La Chişinău (1)

Etichete

Chisinau, conferinta, cultura, Europa, ideal, international, model, prototip

Tocmai am revenit de la Chişinău, unde m-am bucurat să particip la conferinţa internaţională Omul nou al Europei: modele, prototipuri, idealuri. Manifestarea ştiinţifică, aflată la a treia ediţie, a fost organizată de Universitatea de Stat din Moldova, în colaborare cu Konrad Adenauer Stiftung, şi a fost coordonată de conf. univ. dr. Tatiana Ciocoi, şefa catedrei de literatură universală. Alături de specialiştii de la faţa locului, i-am văzut pe “seniorii” catedrei precum şi pe “tinerele speranţe”, la care s-au adăugat editori, scriitori, jurnalişti şi cercetători cu doctorate şi experienţă din cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Evantaiul oaspeţilor a inclus filologi din diferite centre universitare: Berlin, Bucureşti, Sibiu, Iaşi, Bacău, Suceava, Cluj.

În deschidere, ambasadorul Germaniei în Republica Moldova, dl. Matthias Meyer, a subliniat dificultatea de-a se identifica un singur model, valabil pentru întreaga diversitate tipologică a omului european. El a omagiat, totodată, figura lui Carl Schmidt, destoinicul primar de origine germană al Chişinăului în perioada 1877-1903, demisionat din funcţie în semn de protest împotriva pogromului antisemit de odinioară.

Concluziile conferinţei au beneficiat de prezenţa academicianului Valeriu Matei, directorul filialei moldovene a I.C.R., care a recapitulat momentele de dezvoltare culturală pe care le-a sprijinit sau influenţat. Între cuvîntarea preliminară şi cea finală s-au succedat, pe şapte secţiuni, cîteva zeci de intervenţii ştiinţifice, cu subiecte dintre cele mai diverse şi cu performanţe eterogene.

Curiozităţi

Etichete

Adrian Severin, demagogie, Europa, Gabriel Andreescu

Cum s-o mai fi raportînd azi Gabriel Andreescu la amicul său, europarlamentarul Adrian Severin, cu care a scris şi-o cărţulie, Locurile unde se construieşte Europa? Pe unde mai construiesc cei doi Europa? Unul – anchetat pentru corupţie? Altul – elansat în arguţie?