Zacuscă (4)

Etichete

convorbiri, critica literara, Daniel Cristea-Enache, estetica, Nicolae Manolescu, principii, Titu Maiorescu

Merită un moment de reflecție metoda critică manolesciană, pe care autorul o detaliază din nou aici. “Am ales analiza critică propriu-zisă, de text, și ea a fost aceea pur estetică moștenită de la Maiorescu. A fost nevoie însă s-o apărăm. Cu ghearele și dinții.” Din schema generală a comunicării, constituite din Emițător – Mesaj – Receptor (căreia i se subsumează inclusiv comunicarea artistică), analistul extrage cu forcepsul doar epicentrul, pe care-l supune evaluării estetice. Emițătorul este ascuns în penumbră, ca un fel de tată care a conceput copilul și l-a abandonat. Figura socială a autorului devine puțin importantă, opțiunile sale publice, de etică sau civism, de trădare sau lașitate, sînt ignorate sau, eventual, trimise la capitolul “Diverse”. Marii scriitori care au intrat în complicitate cu regimul trecut (Călinescu, Streinu, Cioculescu) pot fi parțial înțeleși: “asta nu înseamnă însă că au fost colaboraționiști, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franța de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o țară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezența Armatei Roșii pe teritoriul ei între 1944 și 1958 și, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. Și de ce înțelegem prin ea”. Nici scriitorii disidenți sau anticomuniști, care și-au riscat pielea, nu pot avea mari merite într-o asemenea ecuație. Și într-adevăr Paul Goma este pomenit, cu nedumerire, doar întrucît l-a acuzat (aparent fără dovezi) pe Alexandru Ivasiuc (acesta: prieten șarmant al lui Manolescu) fiindcă l-a turnat la Partid. Atunci cînd extremele de comportament public sînt diluate, într-o apreciere relativistă, iar complicii și oponenții la comunism se scaldă în aceeași supă, nu-i de mirare că întreaga viață culturală devine o viermuială indistinctă, ghidată de interese personale și de ingenioasele soluții ce-au fost dibuite pe moment.

Nici efectele pe care le produce Mesajul asupra Receptorului nu sînt tratate cu mai mult interes de critica literară patronată de Nicolae Manolescu. O asemenea abordare este rejectată, cu dispreț, în zona politicii de stînga: “A revenit la modă Gherea. Să ne fi spus asta tocmai cînd îl redescopeream pe Maiorescu iar Convorbirile literare luau locul în interesul nostru Contemporanului, i-am fi rîs în nas. Gherea, cu lipsa lui de intuiție literară și cu principiile lui ideologice beton!”. În loc să fie mai larg focalizată examinarea operei literare, luîndu-se în considerare totodată premisele care o construiesc și efectele pe care aceasta le produce, întreaga discuție este redusă la o sterilă dispută politică stînga-dreapta. Iată de ce critica literară românească mainstream rămîne în chingile principiilor estetice de la jumătatea secolului al XIX-lea și refuză orice înnoire. “Amenințările au venit din mai multe direcții. Chiar și după 1989. O sursă a fost în anii 1970 structuralismul francez. El punea în paranteză nu numai istoria, cum făceam și noi, dar și valoarea specifică a operei literare. Critica devenise un fel de lingvistică sofisticată. Nici măcar o stilistică. Altă sursă vor fi după 1989 studiile multiculturale de sorginte americană. Și de data asta, sacrificată va fi valoarea specifică a operei literare. În fine, în ultimii ani, asistăm la politizarea comentariului critic. Și nu oricum, ci fățiș, ca pe vremea sociologismului vulgar din anii 1950, dacă se mai știe ce înseamnă.”

În locul extinderii analizei către întregul lanț al comunicării artistice, care implică, așa cum spuneam, triada Emițător – Mesaj – Receptor, N. Manolescu se agață obstinat de ancora evaluării estetice a Mesajului, considerînd că astfel misiunea criticii literare a fost epuizată.

Publicitate

Atentat împotriva spiritului

Etichete

arta, atentate, Demeny Peter, estetica, intelectuali, limite in arta, mod de gindire, opinia publica, Paris, terorism

Poetul Demény Péter s-a exprimat pe blogul său în legătură cu recentele incidente violente de la Paris şi receptarea lor în opinia publică intelectuală. Traduc aici, cu acordul autorului, reflecţiile sale.

De zile întregi sînt uluit. Citesc reacţiile de după atentatul de la Paris şi pe cele mai multe nu le pricep. Unul dintre articolele cele mai îndrăgite îi aparţine lui Papp Attila Zsolt şi mă bucur că am putut citi aşa ceva. Sau acela semnat de Gyöngyösi Csilla, care analizează diferenţele dintre cultura europeană şi Islam şi explică – iar prin asta m-a pus pe gînduri – că două tipuri de umor şi de simţ al umorului dau rezultate diferite.

Cele mai multe comentarii citite de mine le aparţin totuşi unor autori europeni, care: 1. parcă ar tinde să ierte crima; 2. parcă n-ar înţelege libertatea cuvîntului; 3. parcă n-ar înţelege ce-i arta.

1. Dacă-l zgîndări, îţi trage una; nu se cuvine să rîzi de religia altuia; ai văzut ce fiţuici ordinare – tot din astea citesc, iar concluzia spusă/nespusă este că “la urma urmelor, se înţelege că au făcut una ca asta”. Ei bine, aş vrea să clarific în faţa tuturor semenilor mei creştini: crima nu poate fi iertată, nu are justificări. Sînt uimit doar de faptul că aceia care s-au înscris la cuvînt şi eventual sînt credincioşi fervenţi nu consideră îngrozitoare o asemenea faptă. Porunca a şasea nu spune să nu-i ucizi pe oamenii drăguţi, frumoşi, simpatici etc., ci: să nu ucizi.

2. Ştiu de ceva timp: multora nu le-a trebuit libertatea cuvîntului; multora nu le-a trebuit deloc. Totuşi mă şochează iar şi iar cît de mult nu le-a trebuit. Ceauşescu putea să trăiască bine mersi, fiindcă pentru mulţi oameni nu contează deloc că pot să scrie, să spună, să urle orice.

Mă surprinde totodată că un caz de o asemenea gravitate este discutat după reperul: se cuvine – nu se cuvine. În public nu se cuvine să rîgîi, să dai vînturi, să scuipi, să-ţi sufli nasul pe trotuar, dar totuşi nu ne-ar trece prin minte să ucidem pe cineva din cauza unor asemenea fapte nepoliticoase. Şi iarăşi spun: porunca a şasea n-a fost inventată în redacţia de la “Charlie Hebdo”.

Cel mai amuzant este însă că acei oameni care fac pe mironosiţele, din cauza caricaturilor, altminteri n-au nici o problemă să azvîrle spre ceilalţi cu “jidanule!”, “românule!”, “ţiganule!”, “americanule!” etc. Ehei, nu cumva să-şi piardă fecioria!

3. Jocul “se cuvine – nu se cuvine” mă atinge însă cel mai mult în calitatea mea de scriitor şi mă întristează în special că unii/alţii dintre colegii mei artişti fac vocalize despre conceptul de “limită”. Limită în artă?! Limită în umor?! Dar, dragii mei, citiţi pamfletul O modestă propunere al lui Jonathan Swift şi veţi vedea ce anume lua în derîdere acest neghiob nesuferit. “Gluma e ceva la care rîde toată lumea” – citesc pe o listă de comentarii, numai că pe de-o parte nu toată lumea are simţul umorului, pe de altă parte şi pe Caragiale a vrut lumea să-l alunge cu pietre din cauza comediilor sale, iar despre Molière care jignea Biserica a scris Bulgakov. Această concepţie învechită n-aş putea s-o pun pe seama altcuiva, decît a pedagogiei noastre cristaline, cu toată stima pentru excepţii. Acolo unde numai ceea ce nu stîrneşte probleme e frumos, la ce să te mai aştepţi?!

WC-ul lui Duchamp, Olympia lui Manet, Salò de Pasolini – sînt nişte limite, stimaţi prieteni impresionaţi ai mei. Fiindcă arta nu e cravată la gît şi şerveţele şi oscioare de peşte, ci e libertate şi aventură şi bucuria îngrozitoare că nu ştii ce vei găsi; dacă ştii, deja nu mai e artă, nu mai e nimic. Ce-ar fi să interzicem dreptul unui artist la caricaturi proaste? Sau să-l ucidem pe autorul fiecărei caricaturi proaste? Am ajunge rapid la capătul speciei, asta-i limpede.