Ion D. Sîrbu îşi aminteşte: “…A doua zi după-masă, ‘hai la Arieş, să ne scăldăm!’… Nu există în lumea întreagă o apă mai curată, mai molcomă şi mai plină de culori decît apa asta a Arieşului, aşa cum am văzut-o eu, atunci, la Lupşa. Lăsarăm satul în urmă, trecurăm şi peste holdele de cucuruz din luncă. Urma o pajişte de mătase, cîteva poetice sălcii; în faţă, un perete vertical de bazalt şi, sub doi arini uriaşi, ‘scalda’ satului. O răstoacă liniştită, lungă de vreo douăzeci-treizeci de metri şi lată de vreo zece. Rîul scobise pe sub copacii de pe mal şi se născuse astfel un fel de golf în care apa parcă stătea pe loc. Doar în partea dinspre stînci puteai vedea valurile ce se rostogoleau puternic spre un fel de prag din bîrne groase, construit, probabil, împotriva viiturilor de primăvară. Pe pajişte, toată intelighenţia tînără a satului: elevi, eleve, cîţiva funcţionari săltaţi, multe învăţătoare, tinere, dar foarte pudice şi sperioase.
Ca şi cu o seară înainte, eu şi prietenul meu Deliu am demonstrat tot ce ştiam în materie de înot. Fetele chicoteau, excitate parcă – de soare, de senzaţia teribilă a apei reci şi a nisipului pe care îl încercau intrînd cu picioarele lor albe doar pînă unde le permitea pudoarea să-şi salte rochiile sau catrinţele duminicale. Copiii se bălăceau, în legea lor, goi-puşcă, flăcăiandrii se voiniceau în izmene sumese; doar eu şi Deliu aveam ceea ce se cheamă costum de baie, adică nişte veşminte speciale care ne acordau, în ochii muieriştii de pe mal, dreptul de a folosi ‘scalda’ pentru nişte exerciţii de înot academic – crawl, brasse, fluture, spate – total necunoscute pînă atunci în Lupşa strămoşească. Eu înotam mai ales brasse, cu capul sub apă, Deliu, mai subţirel fiind, prefera crawl – în orice caz, amîndoi făceam o notă aparte în bălăcăreala şi broscăria veselă a acelei zile de neuitat.
Nenorocirile nu bat niciodată la uşă. Pe la a treia înmuiere, simţii deodată o foarte clară şi ultimativă senzaţie în partea în care funcţionează ritmic intestinul meu vidanjor. Naturalia non sunt turpia – ar fi zis romanii, dar eu pe atunci aveam douăzeci şi unu de ani, fusesem regele nedeclarat al balului, orice ieşire a mea din apă, singur, ar fi fost urmărită de toate fecioarele de pe mal. Şi totuşi… nevoia era imperativă, trecuseră douăzeci şi patru de ore de la ultima uşurare, aveam un metabolism de mînz tînăr, ce era să fac? Să ies şi să alerg suta de metri plat pînă la cea mai apropiată porumbişte? Exclus! Să trec rîul şi să încerc să mă caţăr pe stîncile aproape verticale ale muntelui din faţă? Abia astfel aş fi atras atenţia amfiteatrului de sub arini. Mi-am zis: inteligenţa este le moyen de se débrouiller d’affaires. Buun! M-am prefăcut obosit şi – uşor, uşor – ca o broască ţestoasă, plutii, dus de curentul slab, pînă la capătul de jos al scăldătoarei. Aici, la cel puţin douăzeci de metri de locul unde se bulucea puştimea, arborînd aerul nevinovat al unuia ce cercetează ‘ştiinţific’ o rocă aluvionară, reuşii, ca un scamator, să-mi scot sub apă chiloţii. Şi… Într-o clipă mă simţii un om liber şi foarte fericit. Ca şi cînd nu s-ar fi întîmplat nimic, fără grabă, în cel mai clasic stil marinăresc, o luai în sus spre locul unde Deliu îşi continua demonstraţiile sale de crawl australian.
Deodată, parcă mă izbi în plin suflet un glonte dum-dum: întorsei capul. Cerule, la mai puţin de un metru în urma mea, cam deasupra spaţiului popliteu (al genunchilor), pe suprafaţa de safir a apei plutea, rotundă şi inconştientă, grămada brun-cafenie, fructul vinovat al uşurării mele clandestine. Încercai un sprint vitejesc înainte. Degeaba: materia respectivă, profitînd de nu ştiu ce fel de curent sau contracurent pe care îl provoca înaintarea mea (eram student la Politehnică, dar hidromecanică nu apucasem încă să fac), reuşea să se ţină automat după mine. Încercai să înot zvîrlugă sub apă pînă la limita de jos a scăldătoarei. Zadarnic. Parcă ar fi fost o jivină anume dresată, grămada venea în jos, dar se oprea în conul de vîrtej pe care îl provoca chiar corpul meu.
Aveam eu douăzeci şi unu de ani, dar poveştile copilăriei erau încă proaspete în memorie. Deodată mi-am adus aminte de savantul acela care, într-un roman de Jules Verne, zburînd el spre Lună, nu reuşea să scape de cadavrul cîinelui său iubit, ce se ţinea scai de ghiuleaua în cauză. Concomitent, mă paraliza şi o altă teamă, mai cumplită: apa asta, îmi ziceam, e o apă sfîntă. E Arieşul strămoşilor mei, un fel de Iordan valah, de Mississippi sau Gange al bieţilor moţi; şi eu, ca un prost şi păgîn ce sînt, l-am spurcat. Ceea ce mă urmăreşte este pedeapsa larilor şi penaţilor locului – de-acum, toată viaţa va trebui să… Letiţia, cea mai frumoasă din verişoarele lui Deliu, mă urmărea cu privirea, grătarul era gata, nu mai aveam nici o scuză să rămîn în apă, mă simţeam groaznic…”.
Cam la fel i se întîmplă, în zilele noastre, şi politicianului Dan Voiculescu. Trimis în judecată pentru devalizarea Institutului de Cercetări Alimentare, cu producerea unui prejudiciu de peste 60 milioane de euro, el şi-a dat demisia din Parlament în iunie 2012. A evitat astfel pronunţarea sentinţei de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Dosarul s-a întors la Tribunalul Bucureşti pentru a fi rejudecat. Însă Voiculescu a fost reales în Parlament, astfel încît dosarul va reveni iarăşi la Î.C.C.J. Numai că politicianul a amînat să depună jurămîntul de luare în primire a fotoliului de demnitar. A tergiversat din nou rezolvarea cazului. Prescripţia e departe, hăt în 2018.
Marile sale dexterităţi şi alternanţa vînjoasă de brasse şi crawl nu împiedică totuşi grămăjoara cafenie să-l urmărească pe undele agitate ale vieţii publice.
Laszlo Alexandru 