Zacuscă (4)

Etichete

convorbiri, critica literara, Daniel Cristea-Enache, estetica, Nicolae Manolescu, principii, Titu Maiorescu

Merită un moment de reflecție metoda critică manolesciană, pe care autorul o detaliază din nou aici. “Am ales analiza critică propriu-zisă, de text, și ea a fost aceea pur estetică moștenită de la Maiorescu. A fost nevoie însă s-o apărăm. Cu ghearele și dinții.” Din schema generală a comunicării, constituite din Emițător – Mesaj – Receptor (căreia i se subsumează inclusiv comunicarea artistică), analistul extrage cu forcepsul doar epicentrul, pe care-l supune evaluării estetice. Emițătorul este ascuns în penumbră, ca un fel de tată care a conceput copilul și l-a abandonat. Figura socială a autorului devine puțin importantă, opțiunile sale publice, de etică sau civism, de trădare sau lașitate, sînt ignorate sau, eventual, trimise la capitolul “Diverse”. Marii scriitori care au intrat în complicitate cu regimul trecut (Călinescu, Streinu, Cioculescu) pot fi parțial înțeleși: “asta nu înseamnă însă că au fost colaboraționiști, în sensul care i s-a dat cuvîntului în Franța de după 1945. În primul rînd, România n-a fost o țară propriu-vorbind ocupată, cu toată prezența Armatei Roșii pe teritoriul ei între 1944 și 1958 și, în orice caz, nu pe toată durata regimului comunist. În al doilea rînd, cînd un regim durează o jumătate de secol, colaborarea este, pînă la un punct, obligatorie. Depinde de cît de departe este dusă. Și de ce înțelegem prin ea”. Nici scriitorii disidenți sau anticomuniști, care și-au riscat pielea, nu pot avea mari merite într-o asemenea ecuație. Și într-adevăr Paul Goma este pomenit, cu nedumerire, doar întrucît l-a acuzat (aparent fără dovezi) pe Alexandru Ivasiuc (acesta: prieten șarmant al lui Manolescu) fiindcă l-a turnat la Partid. Atunci cînd extremele de comportament public sînt diluate, într-o apreciere relativistă, iar complicii și oponenții la comunism se scaldă în aceeași supă, nu-i de mirare că întreaga viață culturală devine o viermuială indistinctă, ghidată de interese personale și de ingenioasele soluții ce-au fost dibuite pe moment.

Nici efectele pe care le produce Mesajul asupra Receptorului nu sînt tratate cu mai mult interes de critica literară patronată de Nicolae Manolescu. O asemenea abordare este rejectată, cu dispreț, în zona politicii de stînga: “A revenit la modă Gherea. Să ne fi spus asta tocmai cînd îl redescopeream pe Maiorescu iar Convorbirile literare luau locul în interesul nostru Contemporanului, i-am fi rîs în nas. Gherea, cu lipsa lui de intuiție literară și cu principiile lui ideologice beton!”. În loc să fie mai larg focalizată examinarea operei literare, luîndu-se în considerare totodată premisele care o construiesc și efectele pe care aceasta le produce, întreaga discuție este redusă la o sterilă dispută politică stînga-dreapta. Iată de ce critica literară românească mainstream rămîne în chingile principiilor estetice de la jumătatea secolului al XIX-lea și refuză orice înnoire. “Amenințările au venit din mai multe direcții. Chiar și după 1989. O sursă a fost în anii 1970 structuralismul francez. El punea în paranteză nu numai istoria, cum făceam și noi, dar și valoarea specifică a operei literare. Critica devenise un fel de lingvistică sofisticată. Nici măcar o stilistică. Altă sursă vor fi după 1989 studiile multiculturale de sorginte americană. Și de data asta, sacrificată va fi valoarea specifică a operei literare. În fine, în ultimii ani, asistăm la politizarea comentariului critic. Și nu oricum, ci fățiș, ca pe vremea sociologismului vulgar din anii 1950, dacă se mai știe ce înseamnă.”

În locul extinderii analizei către întregul lanț al comunicării artistice, care implică, așa cum spuneam, triada Emițător – Mesaj – Receptor, N. Manolescu se agață obstinat de ancora evaluării estetice a Mesajului, considerînd că astfel misiunea criticii literare a fost epuizată.

Publicitate

Zacuscă (3)

Etichete

convorbiri, cultura, Daniel Cristea-Enache, diversitate, internet, literatura, Nicolae Manolescu, scriitori

Temele abordate sînt dintre cele mai diferite, de la o conversație la alta, în virtutea strategiei de-a lua cititorul pe nepregătite. Șeful breslei scriitorilor analizează importanța cuvîntului scris și evoluția sa, de la tăbliță la tabletă; caracteristici ale cenzurii comuniste; compromisuri ale scriitorilor în comunism; metoda critică manolesciană; bătrînețea sa debordantă în dinamism social și profesional; șirul de evenimente istorice la care Manolescu a avut privilegiul biografic de-a asista; sărbătorile din vremea comunismului; amintiri din tinerețe ale profesorului (cursuri, inspecții) și ale autorului (relația de la începuturi cu Uniunea Scriitorilor); impresii la lectura propriului dosar de urmărire, întocmit de Securitate; activitatea de cronicar literar; avantajele democrației; însemnări despre mentorul G. Ivașcu; opinii despre derivele ideologice periculoase ale unor scriitori din tînăra generație (Marius Ianuș îl elogiază cu spume pe Corneliu Zelea Codreanu – Paul Cernat laudă “strategic” cartea lui Marius Ianuș); amintiri autobiografice despre arestarea părinților și aventurile dosarului personal, în perioada studiilor; detalii privind ascendența familială; adeziuni politice interbelice ale părinților; amănunte despre cei doi copii ai săi; nevoia de revizuiri în literatură; imperativul de-a spune mereu ceea ce crezi; întîlniri cu G. Călinescu; gustul călătoriei și destinațiile turistice internaționale; avîntul de publicare în toată presa; configurarea canonului literar; culise ale activității de ambasador la UNESCO; meditații despre clasa politică autohtonă; canonul școlar și ofensiva douămiistă; viața literară în comunism; prietenia cu Alexandru Ivasiuc; tipologii narative din volumul Arca lui Noe; sarcasme memorialistice despre Marin Preda; metoda scrierii istoriei literare etc.

Poate fi surprinzător – față de sprinteneala cronicarului aflat mereu în mișcare, în căutarea unghiului potrivit de analiză a unei noi opere literare – reflexul de inerție al intelectualului, confruntat cu schimbarea vremurilor. Năvala internetului, care modifică strategiile de comunicare, este percepută ca un bîzîit iritant, de fundal: “greutatea cuvîntului nu se poate face simțită decît pe hîrtie”. Noile raporturi dintre oameni, îmbogățite, prin intermediul comunicării electronice, cu un dinamism sporit și un elan de democratizare, sînt persiflate cu scepticism: “Cei mai mulți internauți își închipuie că, dacă au la dispoziție acest mijloc uriaș de comunicare, nu e nevoie să se verifice prin alții și nu contează dacă au cu adevărat ceva de spus sau dacă posedă măcar limbajul potrivit. Așa că preferă nume de împrumut, ca niște măști, adică anonimatul. O dau anonimă, ca eroii lui Caragiale. Se bagă în vorbă, cum spune o expresie populară. Și se află în vorbă”. Probabil că băgatul în vorbă al anonimilor habarnamiști este o trăsătură generalizată a realităților de azi. Însă e totuși de preferat, în locul tăcerii respectuoase a publicului smerit, ce aspira lumina cunoașterii prin unicul filtru autorizat, pe vremea comunismului. Alternativa la debandada valorică și la inflația opiniilor de-acum o constituie doar seceta publicistică și dirijismul cu panaș de odinioară, pe care puțină lume stă să le mai regrete.

Zacuscă (1)

Etichete

convorbiri, Daniel Cristea-Enache, dialog, literatura romana, Nicolae Manolescu, polemici, Uniunea Scriitorilor

Mereu am considerat zacusca o mîncare ciudată, pe care nu știi de unde s-o apuci: cînd o crezi dulce, te pișcă, dacă vrei să te ghiftuiești, se termină repede, dacă iei cu pîine e prea sățioasă, dacă o mănînci ca atare (cu lingurița? cu furculița?) rămîi flămînd. Nici la culoare nu-i clar cum e: roșie de la gogoșari? verde de la vinete? maronie de la fasole? gălbuie de la ulei? La asta mă gîndeam, pe cînd citeam recenta carte de 400 pagini cu Convorbirile dintre Nicolae Manolescu și Daniel Cristea-Enache. 

Unde mai pui că, dacă sari s-o elogiezi, te ștampilează lumea că te dai cu tombaterele. Dacă vii cu rezerve, îți merge buhul de frustrat. Cum o întorci, cum o sucești, tot prost nimerești, în acest urît război de tranșee, între Manolescu și adepții săi (Vosganian, Chifu, Cristea-Enache etc.), bombardați de Cristian Teodorescu, Florin Iaru, Ștefan Agopian etc., sau persiflați de tînăra gardă a criticilor Cernat, Goldiș, Terian etc.

Miza “strategică”, de natură mutuală, a dialogurilor este evidentă. Publicate într-un prelung serial din revista on-line Literatura de azi, ele sînt destinate să atragă atenția (și abonamentele) “trendsetterilor”, pentru a semnala pe piață noua jucărie electronică a jurnalistului responsabil cu întrebările. Tipărite în reviste ale Uniunii Scriitorilor, ele schițează balconul de la care președintele ales și reales al breslei se apleacă să salute publicul, pentru a-l ține pregătit în vederea ediției revizuite din Istoria critică a literaturii române.